ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 10 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin ordonanța din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijență în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., și favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 din C. pen.

Pentru a dispune astfel, procurorul de caz a reținut, în esență, că, la data de 23.05.2023, s-a înregistrat plângerea formulată de petentul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu pretins comisă de către magistrații judecători B. și C. relativ la soluționarea dosarului CEDO 9812/2013 judecat la data de 26.05.2020, prin care s-a stabilit rejudecarea dosarului nr. x/2009 prin care, în primă instanță, petentul a fost achitat, iar în apel condamnat, fără a fi administrate probe noi.

În concret, petentul a arătat, în esență, că Statul Român a fost condamnat de către Curtea Europeană în acest dosar, iar urmare a acestei soluții, magistrații judecători B. și C. au anulat decizia penală nr. 1958/16.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București și au dispus rejudecarea cauzei.

Petentul a susținut că pe tot parcursul rejudecării dosarului n-au apărut niciun fel de probe noi, chiar dacă s-a discutat de calitatea sa de președinte al consiliului de administrație la respectiva societate, cu precizarea, deopotrivă, că din documentele de la dosar reiese clar că președinte CA în acea perioadă era numitul D..

A mai susținut că starea de fapt reținută în rechizitoriu nu reflectă realitatea, iar procurorul de caz E. a fost chiar anchetat și trimis în judecată de către DNA în dosarul penal nr. x/2005 pentru șantaj și abuz în serviciu. Totodată, cu privire la agentul de poliție F., care a participat la instrumentarea dosarului său de urmărire penală, petentul a arătat că din motive medicale a fost exclus din poliție.

Referitor la rejudecarea apelului, petentul a apreciat că nu a avut parte de o judecată dreaptă și a susținut că judecătorul B. a avut un comportament necorespunzător față de avocați și petenți (îi jignea, nu îi lăsa să își exprime punctele de vedere etc.).

Astfel, văzând atitudinea judecătorului, a solicitat avocatului să îl recuze, apreciind că nu exista interes ca dosarul să fie judecat conform recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că fusese condamnat abuziv fără probe. Petentul a mai susținut că avocatul a încercat să-l convingă să continue procesul, iar până la acest moment nici Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6, nici judecătorul nu au adus probe noi, continuându-se astfel, în opinia sa, încălcarea dispozițiilor din C. pen. și a hotărârii CEDO, fără un raționament juridic și fără a se ține cont de expertiza contabilă efectuată la judecata în primă instanță, care nu a relevat nicio faptă de delapidare conform definițiilor stricte ale C. pen.

Petentul a opinat că abuzul în serviciu al celor doi judecători a continuat, întrucât aceștia au considerat raționamentul primei instanțe eronat fără un argument juridic și bazându-se pe expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, în condițiile în care făcuse un denunț la DNA în ceea ce îi privește pe procurorul de caz și pe agentul de poliție anterior menționați.

Totodată, a criticat că cei doi magistrați au reținut că a dispus virarea de sume de bani din conturile G. în conturile H. fără a analiza calitatea sa și "unde este această delapidare", deși din toate controalele efectuate de ANAF nu a rezultat niciun fel de activitate ilicită între aceste societăți.

În opinia petentului, judecătorii au ignorat că G. era deja gajată în totalitate la I. pentru un împrumut de 5 milioane USD luat de vechea conducere de la I., pe care nu l-a rambursat, iar la preluarea pachetului majoritar de către H., datoria G. se ridica la 5,7 milioane USD cu dobânzi; practic, la acel moment, G. a fost preluată în stare falimentară, iar I. urma să execute silit. Cu) toate acestea, judecătorii Curții de Apel București au precizat în mod greșit că G. are suficiente fonduri (precizare eronată sau rău-intenționată) și că toate relațiile comerciale între societăți erau mult favorabile G., unde s-au investit peste 5 milioane de euro, cu mult peste ce s-a precizat în dosar.

Petentul a mai criticat faptul că s-a reținut de către judecători că H. nu avea autocamioane, deși la dosar sunt depuse actele a 15 autotiruri de transport marfă de 22 tone, că avea un singur angajat adevărat, dar acest angajat gestiona o locație de 20.000 mp cu depozit de 5.00 mp în proprietate, închiriate atât la G., cât și la terți, iar camioanele erau închiriate la J. S.A., transportatorul specializat peste tot holdingul, care constă din K. S.A., L. S.A., M., L., H..

Petentul a considerat că cei doi judecători au manifestat lipsă de imparțialitate și au avut o atitudine de superioritate, formulând acuzații neîntemeiate, fără probe, privind pretinsa însușire de fonduri și au reținut, totodată, în mod nejustificat că societatea G. nu și-a exprimat punctul de vedere, deși aceasta nu mai exista de peste un deceniu, ceea ce evidențiază inconsistența raționamentului.

În plus, a mai arătat că nici procurorul Judecătoriei Sectorului 6 nu a prezentat probe noi, nici în sprijinul soluției de achitare dispuse în primă instanță, nici în susținerea condamnării sale abuzive.

Petentul a precizat că, în final, fără a ține cont de părerea sa, judecătorii au desființat sentința penală de achitare pronunțată de Judecătoria Sector 6 și au dispus încetarea procesului penal, urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Așadar, petentul a solicitat ca cei doi magistrați judecători B. și C. să fie anchetați pentru toate faptele comise circumscrise infracțiunilor de abuz în serviciu, neglijență în serviciu și favorizarea foștilor judecători de la Curtea de Apel București, care au pronunțat decizia nr. 1958/16.10.2012, considerându-se prejudiciat cu suma de 18 milioane de euro.

Procurorul de caz a arătat că în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijență în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., și favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen.

A mai reținut că din conținutul sesizării rezultă încercarea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești prin care petentul a fost condamnat definitiv, fiind expuse ample apărări de fond și vicii de procedură, a căror analiză nu intră în atribuțiile organelor de urmărire penală sesizate formal cu plângere penală.

Astfel, analizând susținerile petentului privind suspiciunile referitoare la probitatea profesională a completului de judecată care a rejudecat apelul, procurorul de caz a constatat că acestea, nefiind susținute prin probe certe, nu pot fundamenta o presupunere rezonabilă privind săvârșirea infracțiunilor anterior menționate sau a altor fapte prevăzute de legea penală. S-a arătat că înscrisurile și argumentele prezentate de petent nu constituie probe privind săvârșirea unei infracțiuni și nu justifică reținerea comiterii unor fapte penale pe motivul că, în primul ciclu procesual, judecătorii nu l-au audiat, iar în al doilea apel ar fi fost condamnat în mod nelegal, întrucât din hotărârea CEDO nu rezultă constatarea nevinovăției petentului și nici obligația instanțelor interne de a dispune achitarea acestuia.

De asemenea, opiniile petentului - potrivit cărora în cursul rejudecării nu au fost administrate probe noi, în rechizitoriu și în hotărârea de condamnare au fost menționate fapte nereale, procurorul de caz ar fi fost anchetat, un ofițer de poliție i-ar fi citit pasaje biblice și, ulterior, a fost exclus din poliție, judecătorul B. ar fi manifestat o atitudine de superioritate, avocatul nu a solicitat recuzarea completului de judecată ori că instanța și parchetul nu au valorificat o anumită expertiză contabilă - nu constituie probe sau indicii ale comiterii vreunei infracțiuni, atât timp cât faptele respective au fost deja judecate și s-a stabilit definitiv existența lor, iar nicio instanță nu a reținut săvârșirea unor fapte penale de către organele judiciare. În consecință, s-a apreciat că analiza întregului conținut al sesizării relevă că faptele și opiniile prezentate nu demonstrează săvârșirea vreunei fapte penale dintre cele reclamate.

S-a mai apreciat că nu se justifică aprecierea că judecătorii ar fi comis vreo infracțiune, nici afirmația că abuzul în serviciu al celor doi judecători ar consta în aceea că au apreciat eronat raționamentul primei instanțe, fără să argumenteze juridic care sunt erorile primei instanțe și că au luat în considerare expertiza contabilă dispusă de parchet.

Sesizarea formulată de același petent împotriva procurorului E. și a polițistului F., în care a învederat fapte de corupție, a făcut obiectul unui alt dosar penal, instrumentat de DNA, iar în speța de față sesizarea a fost formulată doar împotriva judecătorilor din apel care au dispus condamnarea definitivă a petentului.

Procurorul de caz a constatat că, în sesizare, petentul a criticat fondul deciziei sale de condamnare definitivă, însă în speța de față organele de urmărire penală sesizate prin plângere penală nu au competența de a analiza sau de a judeca respectiva cauză în care acesta a fost condamnat și a arătat că acțiunile judecătorilor, de a nu dispune o soluție favorabilă petentului, nu echivalează cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin care ar fi lezat interesele persoanei, și nici nu se circumscriu conținutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală, în lipsa unor indicii concrete în acest sens.

Analizând înscrisurile depuse de petent în susținerea plângerii sale, procurorul de caz a constatat că, deși ordinea procedurilor și căilor de atac exercitate în cauză este precizată corect, acesta se află în eroare referitor la motivele pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a desființat soluția dispusă inițial în calea de atac, cu precizarea că această instanță nu efectuează un control asupra temeiniciei soluției, ci asupra legalității acesteia, urmărind ca soluția unei instanțe naționale să fie dispusă în acord cu respectarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, deși instanța de apel nu a pronunțat soluția dorită de petent, aceasta s-a conformat deciziei CEDO și a procedat la o nouă audiere de martori în apel, neputându-se reține comiterea vreunei infracțiuni de către judecători.

Procurorul de caz a arătat că, deși în materie penală este posibilă atât teoretic, cât și practic, constatarea existenței unor infracțiuni de serviciu comise de către magistrați în legătură cu activitatea lor judiciară, pentru aceasta sunt necesare probe certe vizând încălcarea dispozițiilor legale și/sau reaua credință cu care să fi acționat, probe care să aibă la bază aspecte obiective exterioare sau colaterale în raport cu activitatea judiciară exercitată în virtutea atribuțiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, pentru conturarea vinovăției penale în asemenea cazuri, nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizările de la prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistrații reclamați.

Cum în prezenta cauză nu s-au conturat astfel de elemente, reținând și Decizia nr. 631/2014 pronunțată de către Curtea Constituțională, procurorul de caz a apreciat că nu există vreun indiciu care să întemeieze măcar bănuiala cu privire la reaua-credință relativ la faptele reclamate privind magistrații, iar soluția legală și temeinică este clasarea, pe temeiul inexistenței faptei.

Totodată, a arătat că eventualele erori apărute în procesul de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor.

Or, petentul a apreciat că, prin dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal, judecătorii ce au format completul învestit cu judecarea apelului său au săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu, neglijență în serviciu, respectiv favorizarea făptuitorului.

Procurorul de caz a reținut că, referitor la primele două infracțiuni, petentul nu a precizat ce încălcări concrete ale legii au existat în procedura de rejudecare a apelului, limitându-se la referirea făcută cu privire la decizia CEDO, analizată mai sus, iar în ceea ce privește pretinsa săvârșire a infracțiunii de favorizarea făptuitorului, nu există niciun element învederat pentru a fi conturată o suspiciune rezonabilă în acest sens, simpla exercitare legală a atribuțiilor de serviciu neîndeplinind elementele de tipicitate ale acestei infracțiuni, context în care a făcut trimitere și la jurisprudența instanței supreme în materie.

Prin urmare, analizând actul de sesizare, procurorul de caz a constatat că acesta nu îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 289 din C. proc. pen., în sensul că nu sunt descrise situații de fapt concrete, de natură să definească prin conținut anumite infracțiuni sau să permită să se verifice dacă s-a împlinit termenul de prescripție.

În acest sens, s-a făcut trimitere și la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., în cuprinsul căreia s-a motivat că nu se poate reține săvârșirea acestei infracțiuni atunci când, pentru faptele concrete învederate, remediile sunt extrapenale, cum ar fi căile de atac împotriva ordonanțelor emise de procuror sau împotriva hotărârilor judecătorești. Când sunt criticate, sub aspectul legalității și temeiniciei, astfel de acte, trebuie exercitate căile de atac, iar criticile formulate nu pot sta la baza reținerii infracțiunii de abuz în serviciu. Decizia menționată conține o astfel de motivare pe tema caracterului subsidiar al abuzului în serviciu, în sensul că nu se poate reține când pentru faptele respective remediile sau mijloacele de restabilire a legalității sunt altele decât reținerea încălcării legii penale substanțiale.

Or, referitor la activitatea magistraților procurori și judecători, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural, iar eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor, așa cum s-a arătat și în cele ce preced.

Cu alte cuvinte, nemulțumirile părților implicate în proces, cu referire la modul concret de soluționare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele cunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție, prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au soluționat respectivele cauze.

Instanțele judecătorești, ca și parchetele de pe lângă acestea, sunt suverane în a aprecia probatoriul administrat în cauză și textele de lege aplicabile, dând interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluția pronunțată de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii și prin urmare, nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni.

Împotriva ordonanței de clasare din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, petentul A. a formulat plângere, în temeiul art. 339 din C. proc. pen., la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanța nr. 239/II/2/2024 din 20.12.2024, emisă de procurorul șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus respingerea plângerii formulate de petentul A. împotriva ordonanței nr. 304/P/2023 din data de 08 noiembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, examinând plângerea, ordonanța și actele dosarului, procurorul ierarhic superior a constatat că procurorul de caz, în raport cu datele speței, a dispus în mod just soluția de clasare atacată.

Astfel, s-a reținut că, în cauză, procurorul a observat în mod corect, din probele administrate, că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., potrivit căruia "fapta nu există", întrucât, dat fiind conținutul concret al faptelor descrise în plângerea penală, mijloacele de probă administrate de procuror se relevă ca fiind suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situația faptică reclamată și în raport de care s-a dispus soluția de clasare atacată.

Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârșirea vreunei fapte de natură penală, iar nemulțumirile petentului cu referire la modul concret de soluționare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au rezolvat cauza.

S-a mai reținut că a încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe calea unei plângeri penale formulate împotriva magistraților care au dispus soluțiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menționa că, în conformitate cu prevederile constituționale și cele ale legii privind organizarea judiciară, soluțiile dispuse de procurori și hotărârile pronunțate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicțional prevăzut de art. 340-341 din C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, în ceea ce îi privește pe judecători.

Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Conchizând, procurorul ierarhic superior a arătat că, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluții propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, științifice și riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialilatea administrării probelor și aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credințe.

Soluțiile pronunțate de magistrați nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.

Împotriva ordonanței de clasare din data de 08 noiembrie 2023, emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, petentul A. a formulat plângere, în condițiile art. 340 din C. proc. pen.

Prin plângerea formulată, petentul a solicitat desființarea soluțiilor date în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, trimiterea cauzei la procuror pentru a se pune în mișcare acțiunea penală cu privire la săvârșirea infracțiunilor sesizate și completarea urmăririi penale privind săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, neglijență în serviciu și favorizarea făptuitorului.

Astfel, după reiterarea conținutului plângerii, petentul a susținut că soluția de clasare este netemeinică și nelegală, întrucât ordonanța emisă nu este motivată, procurorul de caz neexpunând raționamentele factuale și juridice care au stat la baza soluției adoptate.

Totodată, în opinia petentului, considerentele ordonanței din 08.11.2024 se limitează la simple negări ale acuzațiilor formulate prin plângerea penală, fără a oferi o motivare efectivă în fapt și în drept, adaptată circumstanțelor cauzei. Or, o asemenea motivare concretă, raportată la persoanele și faptele vizate de plângere, constituie un element esențial impus de art. 286 alin. (2) lit. d) din C. proc. pen.

Mai mult, ordonanța de clasare conține erori grave de fapt și de drept, de natură să îi afecteze validitatea. În mod eronat și contrar celor menționate în plângerea penală, se reține că aceasta ar fi avut ca obiect atacarea unei pretinse soluții de condamnare pronunțate față de petent, deși o astfel de soluție nu există, iar dreptul intern nu prevede nicio cale de atac împotriva deciziei penale pronunțate în cauza nr. 2847/2/2021.

Petentul a arătat că, în mod vădit eronat, în cuprinsul ordonanței de clasare, procurorul a reținut că soluția de condamnare pronunțată anterior în calea de atac a apelului ar fi fost desființată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce Curtea nu are competența de a anula hotărârile instanțelor naționale, ci doar de a constata încălcări ale Convenției.

Sub acest aspect, petentul a învederat că, în realitate, Curtea a constatat că instanța de apel a încălcat drepturile sale fundamentale prin modalitatea în care a soluționat cauza în primul ciclu procesual, indicând, totodată, conduita pe care instanțele interne trebuiau să o urmeze pentru a evita asemenea încălcări. De altfel, Curtea a reținut că remedierea acestora poate fi realizată exclusiv prin efectuarea actelor procesuale menționate în hotărârea pronunțată, respectiv audierea unor persoane/a martorilor nominalizați.

Petentul a considerat că din conținutul ordonanței de clasare atacate rezultă fără niciun dubiu următoarele împrejurări:

- cu rea-credință, procurorul de caz a exploatat exprimările sale, care nu deține pregătire de specialitate;

- nu s-a realizat niciun fel de act de urmărire penală, nu au fost administrate probe (singurele probe administrate fiind înscrisurile depuse de către acesta) care să stabilească existența sau inexistența infracțiunilor sesizate ca fiind săvârșite de magistrați, ci, așa cum a arătat, procurorul de caz s-a limitat la a respinge în mod general toate acuzațiile formulate în plângerea penală.

Astfel, în opinia sa, organele de urmărire penală nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de lege conform art. 306 din C. proc. pen. și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru strângerea și administrarea probelor necesare în vederea aflării adevărului, fapt ce a condus la lipsa unei anchete efective cu privire la infracțiunile ce fac obiectul plângerii penale formulate.

Mai mult, existența nemulțumirii sale față de soluția pronunțată în cauza penală nu poate constitui, per se, un argument pentru a se refuza de facto instrumentarea plângerii penale, mai ales în condițiile în care nu s-a procedat nici măcar la audierea persoanelor vizate. În plus, existența unui interes/prejudiciu personal reprezintă chiar o condiție esențială pentru exercitarea dreptului de a formula plângere penală.

Așadar, petentul a precizat, contrar celor reținute de procurorul de caz, că nu a solicitat o reevaluare a legalității și temeiniciei deciziei penale nr. 296/A/24.02.2023, pronunțate în cadrul procesului penal, ci a cerut efectuarea unei analize aprofundate, în fapt și în drept, a conduitei judecătorilor implicați, în raport cu faptele concrete sesizate și cu dispozițiile legale incidente, respectiv în ce măsură aceștia au respectat decizia CEDO din 26.05.2020 cu ocazia rejudecării apelului în cauza nr. 18133/303/2009 (dosar reînregistrat sub nr. x/2024), principiul independenței magistraților neconstituind un principiu absolut și fiind supus unor limitări reglementate de lege, context în care a făcut trimitere și la jurisprudența instanței supreme în materie (spre exemplu, decizia penală nr. 216/2017 din data de 14.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Or, în opinia petentului, în cauza de față, în mod evident și indubitabil, judecătorii apelului au interpretat și aplicat eronat legea și situația de fapt și de drept, iar procurorul de caz, deși avea obligația de a verifica aceste erori, a refuzat expres să efectueze verificările la care era obligat.

Astfel, a arătat că, deși a folosit un limbaj care nu este de specialitate, a indicat concret că situația reclamată vizează refuzul judecătorilor B. și C. de a aplica hotărârea obligatorie a CEDO în cauza Rădulescu c. România în care, fără a se desființa soluția pronunțată în apel în primul ciclu procesual, s-a constatat că declarațiile martorilor acuzării, respectiv a numiților D., N., O., P., Q. și R. date la urmărire penală nu sunt fiabile (nu sunt suficiente pentru a susține condamnarea sa, respectiv nu sunt suficiente pentru a susține fiabilitatea raportului de expertiză realizat la urmărire penală, în detrimentul raportului de expertiză realizat în etapa de cercetare judecătorească în fața instanței de fond) și se impune reaudierea acestora de către instanța învestită să judece calea de atac formulată de Ministerul Public.

Or, chiar din analiza hotărârii rezultă că, în rejudecarea căii de atac, Ministerul Public a solicitat în cadrul probatoriului exclusiv administrarea probei cu martori, respectiv reaudierea martorilor Q., S., D., N., O. și P..

Petentul a mai arătat că martorii D. și N. nu au putut fi audiați de instanța de apel, întrucât a intervenit decesul acestora, iar martorul O. nu a putut fi audiat de instanța de apel, întrucât, deși a fost citat în repetate rânduri, nu s-a prezentat niciodată. Prin urmare, îndoielile cu privire la fiabilitatea declarațiilor acestor martori reținute de către CEDO nu au fost înlăturate, cu atât mai mult cu cât martorii N. și O. nu au fost niciodată audiați de vreo instanță de judecată și, așa cum reține CEDO, declarațiile acestora date anterior, la urmărire penală, nu sunt fiabile și nu pot sta la baza (nici măcar prin coroborare cu raportul de expertiză din faza de urmărire penală considerat de asemenea nefiabil de către CEDO față de raportul de expertiză realizat în faza de judecată în fond) unei soluții de condamnare.

În ceea ce privește declarațiile martorilor Q., S. și P., în opinia petentului, este lesne de observat că acestea sunt concordante cu cele date cu ocazia judecății în fond a cauzei, respectiv sunt concordante cu declarațiile celorlalți martori audiați atât de instanța de fond, cât și de cea de apel, cu raportul de expertiză judiciară realizat în etapa cercetării judecătorești în fața instanței de fond și cu înscrisurile reprezentate de actele de control fiscal.

Mai mult, deși CEDO a constatat că raportul de expertiză judiciară întocmit în faza de urmărire penală nu este fiabil, iar instanța de control judiciar din primul ciclu procesual l-a avut în vedere în detrimentul raportului administrat la judecata fondului, cei doi judecători care au soluționat dosarul nr. x/2021 au urmat aceeași procedură calificată ca fiind nelegală de către CEDO, acordând prioritate raportului inițial, fără a motiva în mod corespunzător respingerea concluziilor raportului de la judecata în fond a cauzei.

Așadar, contrar celor reținute de către procurorul de caz, petentul a apreciat că în realitatea materială există: (i) o acțiune -aceea de a judeca; (ii) hotărârea CEDO care statua că se impune audierea de către instanța de apel a martorilor D. și N.; (iii) lipsa de fiabilitate a raportului de expertiză de la urmărire penală prin raportare la cel administrat cu ocazia judecății în fond; (iv) neaudierea în apel a martorilor D. și N.; (v) folosirea raportului de expertiză de la urmărire penală în detrimentul celui de la judecata în fond (în ciuda mențiunilor din hotărârea CEDO referitoare la lipsa de fiabilitate, respectiv fără a se motiva înlăturarea concluziilor raportului de expertiză administrat la judecata în fond), aspecte care conduc la concluzia că în nicio situație nu putea fi dispusă o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. a) din C. proc. pen.

Mai mult, petentul a apreciat că lipsa unei anchete efective în cauză este relevată și de mențiunea din ordonanța procurorului ierarhic superior, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva soluțiilor de clasare în sensul că "mijloace de probă administrate de procuror, care se relevă ca fiind suficiente pentru lămurirea cauzei", în condițiile în care la dosarul cauzei nu există nicio probă administrată de procuror, singurele probe existente fiind înscrisurile atașate de acesta plângerii penale, iar ordonanța de clasare nu face trimitere la niciun mijloc de probă concret ce ar fi fost administrat în cauză.

De asemenea, refuzul de a realiza o anchetă efectivă reiese, în opinia petentului, și din faptul că, deși ordonanța de clasare redă situația de fapt expusă în plângerea penală, procurorul de caz a susținut că aceasta nu ar îndeplini condițiile legale de admisibilitate, invocând lipsa descrierii unor fapte concrete ce ar defini anumite infracțiuni, acesta fiind motivul pentru care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, în timp ce pretinde că ar fi administrat probatoriul.

Or, cu privire la aceste aspecte, se impune sublinierea că procurorul de caz a acționat în necunoașterea dispozițiilor legale, respectiv a art. 294 alin. (2) din C. proc. pen., care obligă organele de urmărire penală ca, în situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, să restituie sesizarea petiționarului, indicând clar elementele lipsă și nu să refuze începerea urmăririi penale in rem. În fapt, în opinia petentului, această conduită constituie o modalitate de a refuza realizarea unei anchete efective la care legea îl obliga.

În consecință, petentul a solicitat să se constate că nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, contrar legii, iar soluția de clasare a fost adoptată fără efectuarea unei anchete efective, încălcând-se dispozițiile art. 305 și 306 din C. proc. pen., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând plângerea formulată, pe baza actelor și lucrărilor din dosar și în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Preliminar, judecătorul de cameră preliminară va determina coordonatele normative aplicabile în prezenta cauză, respectiv dispozițiile art. 336 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime și dispozițiile art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., care stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Judecătorul de cameră preliminară constată că deși petitul plângerii formulate de către petent se referă la ordonanța de clasare din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, acesta a formulat critici și cu privire la ordonanța nr. 239/II/2/2024 din 20.12.2024, emisă de procurorul șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest punct al analizei, se reține că demersul judiciar al petentului nu poate viza, în realitate, decât soluția de clasare dispusă prin ordonanța din data de 08 noiembrie 2023, iar nu soluția dispusă de procurorul ierarhic superior în etapa controlului ierarhic exercitat în condițiile art. 339 din C. proc. pen.

Împrejurarea că obiectul procedurii prevăzute de art. 340 din C. proc. pen. este reprezentat exclusiv de soluția prin care procurorul de caz dispune asupra raportului juridic de conflict rezultă atât din denumirea marginală a normei procesual penale care reglementează plângerea analizată - art. 340 din C. proc. pen., "Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată", cât și din conținutul dispozițiilor art. 341 alin. (5)

1

din C. proc. pen., care fac referire la verificarea soluției atacate, pe baza materialului din dosarul de urmărire penală.

Soluția procurorului ierarhic superior dispusă conform art. 339 din C. proc. pen. are o natură juridică distinctă, a unei condiții de procedibilitate pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară în condițiile art. 340 din C. proc. pen. și nu poate face, în sine, obiectul plângerii adresate acestuia din urmă.

Procurorul ierarhic nu dispune clasarea cauzei, ci exercită atribuții de verificare și cenzurare a legalității soluției de clasare dispusă anterior de procurorul din subordine. Acest control poate avea ca urmare procedurală fie respingerea plângerii și menținerea integrală a soluției atacate, situație în care ordonanța de clasare, nu cea a procurorului ierarhic, reprezintă actul procesual și procedural atacat în condițiile art. 340 din C. proc. pen. (ipoteză incidentă și în speță), fie admiterea plângerii, infirmarea totală sau parțială a ordonanței de clasare și redeschiderea urmăririi penale în aceste limite.

În considerarea acestor argumente, judecătorul de cameră preliminară conchide că soluția de neurmărire sau de netrimitere în judecată, în sine, dispusă de procuror, constituie obiectul plângerii la instanță, în procedura prevăzută de art. 340 din C. proc. pen., iar nu ordonanța prin care procurorul ierarhic superior respinge plângerea, în condițiile prevăzute de art. 339 din C. proc. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen., pretins comisă de către magistrații judecători C. și B., se reține că, deși pentru această infracțiune s-ar putea pune, teoretic, problema admisibilității plângerii în contextul jurisprudenței obligatorii a instanței supreme (Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, pronunțată de instanța supremă, Completul competent să judece recursul în interesul legii), totuși, de vreme ce plângerea vizează o activitate factuală unică, circumscrisă pretinsei comiteri și a faptelor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, apreciază necesară examinarea corelată a criticilor formulate de petent, constatând, în acest context, caracterul nefondat al acestora.

Astfel, se constată că petentul A. a solicitat efectuarea de cercetări penale față de intimații judecători C. și B., magistrați în cadrul Curții de Apel București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijență în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., și favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen., criticând modul de instrumentare și de soluționare de către magistrați a dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel București, în privința căruia se reclamă faptul că intimații judecători au emis un act nelegal, respectiv decizia penală nr. 296/A din data de 24 februarie 2023, în absența unor probe care să confirme raționamentul juridic, precum și cu încălcarea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rădulescu c. României, în care s-a statuat că se impune reaudierea martorilor acuzării de către instanța de apel, cu precizarea că martorii D., N. și O. nu au fost audiați de instanța de control judiciar, întrucât fie au decedat (martorii D. și N.), fie nu s-au prezentat în fața instanței de apel, deși au fost citați în mod repetat (martorul O.).

Preliminar, se constată că procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijență în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., și favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen. .

În acest punct al analizei, se impune a se sublinia, cu privire la anul sub care a fost înregistrată ordonanța de începere a urmăririi penale in rem în prezenta cauză, că este vorba, în mod evident, despre o eroare materială. În realitate, documentul a fost înregistrat în anul 2023, nicidecum în anul 2024, aspect care rezultă din analiza succesiunii cronologice a etapelor dosarului, ce poate fi sintetizată după cum urmează:

La data de 23.05.2023 a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, sub nr. x/2023, plângerea formulată de petentul A..

Prin ordonanța de începere a urmăririi penale emisă la data de 07.11.2023, în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijență în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., și favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen.

Prin ordonanța din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijență în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., și favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 din C. pen.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va indica în cuprinsul motivării data corectă la care a fost emisă ordonanța de începere a urmăririi penale in rem ca fiind 07.11.2023, și nu 07.11.2024.

În acest context, raportat la obiectul concret al acuzațiilor aduse intimaților, evaluând criticile petentului vizând ordonanța atacată, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară constată, sub un prim aspect, că susținerile petentului referitoare la așa-zisa nemotivare/motivare necorespunzătoare a ordonanței procurorului sunt neîntemeiate.

În cuprinsul actului procedural atacat au fost expuse, într-o formă suficient de detaliată, argumentele faptice și juridice pe care procurorul și-a fundamentat concluzia că faptele imputate intimaților C. și B. nu există.

Astfel, argumentația procurorului reflectă cu suficientă concizie considerentele esențiale pentru care organul judiciar a apreciat că faptele reclamate nu există, aceste argumente vizând, în esență, specificul activității judecătorilor, care este una de interpretare a probelor, a faptelor și a dispozițiilor legale aplicabile și care poate fi cenzurată numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, iar nu prin punerea sa în discuție în cadrul unei proceduri paralele, cu caracter penal, îndreptate împotriva magistraților.

Împrejurarea că petentul consideră lipsite de fundament argumentele aduse de procurorul de caz în susținerea soluției de clasare dispusă nu afectează caracterul sustenabil al acestora și, prin urmare, nici legalitatea ordonanței.

În ceea ce privește susținerea petentului A. referitoare la caracterul formal al anchetei desfășurate de procurorul de caz desemnat, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, reține că, potrivit art. 100 și art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea și interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludența și utilitatea unor mijloace de probă determinate. În cauza de față, dat fiind conținutul concret al faptelor descrise în plângerea penală formulată de petent, înscrisurile administrate se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei prin raportare strictă la situația intimaților C. și B., față de care s-a dispus soluția de clasare atacată.

În ceea ce privește criticile de netemeinicie aduse soluției de clasare, reevaluarea ansamblului actelor de urmărire penală determină Înalta Curte să constate, la rândul său, că acuzațiile formulate de petent în plângerea penală formulată dau expresie, în mod fundamental, nemulțumirii subiective a acestuia față de modalitatea de exercitare a atribuțiilor de serviciu de către intimații judecători în activitatea de soluționare a dosarului penal nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Criticile privesc așadar, în esență, activitatea judiciară desfășurată de către intimați în rejudecarea apelului, modalitatea de apreciere de către aceștia a probelor administrate, precum și pretinsa lipsă de fundament factual sau juridic a soluției de încetare, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 308 rap. la art. 295 din C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripției răspunderii penale.

În contextul acestor susțineri ale petentului, judecătorul de cameră preliminară reține că acesta a criticat, în mod esențial, fundamentul soluției date de către intimații judecători litigiului în care petentul a figurat ca parte (având calitatea de inculpat), fără a se invoca, însă, un minimum de elemente obiective care să releve, distinct de soluția sau actul de judecată propriu-zise, în ce a constat acțiunea sau inacțiunea pretins ilicită, concret imputată magistraților.

Prioritar, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, reține că, în actuala procedură, magistratul acționează în limitele prescrise de art. 341 din C. proc. pen. și nu se poate substitui, în nicio situație, instanței de control judiciar ordinar ori, după caz, instanței sesizate cu o cale extraordinară de atac, pentru a cenzura de facto acuratețea raționamentului juridic pe care s-au grefat soluțiile altor instanțe judecătorești sau legalitatea unor hotărâri judecătorești definitive.

Hotărârile judecătorești definitive se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce exclude posibilitatea repunerii în discuție a soluțiilor pe care le conțin în alte condiții decât cele expres prevăzute de legea procesuală specifică materiei în care ele au fost pronunțate.

Așadar, cenzurarea soluțiilor dispuse de magistrați - procurori sau judecători - se poate realiza numai în formele și procedurile prevăzute de lege, respectiv prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legiuitor, iar nu prin intermediul unui proces penal declanșat ca urmare a formulării unei plângeri penale împotriva respectivilor magistrați.

Intervenția organului de urmărire penală și anchetarea magistratului pentru eventuale infracțiuni prevăzute de art. 297 și art. 298 din C. pen. trebuie să se rezume la investigarea actelor de conduită cu aparente conotații ilicite, pe care magistratul le-a adoptat distinct și suplimentar soluțiilor dispuse în cauzele instrumentate. În plus, pentru a justifica începerea urmăririi penale, astfel de acte de conduită trebuie să rezulte din date ori informații independente și obiective, neputând fi deduse doar pe baza nemulțumirii subiective a unei părți față de soluția dispusă într-un dosar civil sau penal.

Aceasta deoarece hotărârile judecătorești definitive (indiferent de materia în care sunt pronunțate) se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce exclude posibilitatea repunerii în discuție a soluțiilor pe care le conțin în alte condiții decât cele expres prevăzute de legea procesuală pertinentă.

Prin urmare, chiar dacă o parte consideră incorecte sau insuficient detaliate argumentele faptice ori legale care au stat la baza hotărârilor definitive prin care au fost soluționate litigiile în care aceasta a fost implicată, o atare împrejurare nu legitimează, eo ipso și în absența oricăror alte elemente obiective, demersul său ulterior la organul de urmărire penală, în unicul scop al cenzurării soluțiilor definitive pe alte căi și prin intermediul altor instrumente decât cele expres permise de lege.

Independența judecătorilor - garanție fundamentală a înfăptuirii justiției - presupune, printre altele, ca ei să nu fie supuși unor acțiuni de tragere la răspundere penală întemeiate exclusiv pe hotărârile pronunțate. Aceasta deoarece, prin specificul raporturilor asupra cărora statuează, hotărârile organelor judiciare sunt permanent susceptibile de a provoca nemulțumirea ori suspiciunea uneia dintre părți, iar declanșarea unei anchete penale ca urmare exclusivă a simplei cereri a părților ar lipsi de conținut prevederile constituționale și legale referitoare la statutul judecătorului și procurorului ori independența lor.

În cauza de față, conduita imputată judecătorilor nominalizați în plângerea petentului se înscrie, în mod incontestabil, în exercițiul normal al atribuțiilor specifice funcțiilor judiciare deținute, de a căror esență este evaluarea mijloacelor de probă administrate, identificarea și interpretarea normelor de drept pertinente și, în final, aplicarea acestora. În lipsa oricăror indicii din care să rezulte că, distinct de raționamentul juridic pe care s-a grefat soluția adoptată, intimații magistrați ar fi adoptat conduite contrare legii, de natură a cauza un rezultat prejudiciabil, simpla nemulțumire, inerent subiectivă, a petentului față de soluția dispusă nu poate constitui temeiul cercetării penale a magistraților.

Ca atare, modalitatea de apreciere a probatoriului și de aplicare a normelor de drept pertinente prin decizia penală nr. 296/A din data de 24 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2021, nu pot fi cenzurate într-o procedură paralelă, precum cea declanșată de petent în cauza de față.

Chiar dacă petentul consideră dificil de acceptat argumentele faptice ori legale care au stat la baza hotărârii instanței de control judiciar prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de acesta sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 308 rap. la art. 295 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripției răspunderii penale, o atare împrejurare nu legitimează, eo ipso și în absența oricăror alte elemente obiective, recurgerea acestuia, ulterior, la mijloace procesuale alternative de cenzurare a temeiniciei soluției, cu riscul ignorării legalității procesului penal conform art. 2 din C. proc. pen. ori a efectelor caracterului definitiv al hotărârii.

De la principiile cu rang constituțional ale exercitării competenței instanțelor judecătorești și a căilor de atac numai în condițiile legii, prevăzute de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, nu se poate deroga în nicio situație.

Pe cale de consecință, în absența oricăror elemente factuale care să confere un suport rezonabil suspiciunilor petentului cu privire la condițiile în care a fost pronunțată soluția criticată, respectiv la incidența unor fapte penale care să fi precedat soluția ori să fi fost concomitente acesteia, concluzia inexistenței faptelor sesizate și dispunerea soluției de clasare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. sunt legale și temeinice.

Contrar criticilor formulate de petent, o atare soluție are un suport probator suficient în înscrisurile existente la dosar, care permit stabilirea activităților imputate și evaluarea semnificației juridice a acestora, critica privind caracterul incomplet ori selectiv al probatoriului fiind nefondată.

De altfel, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară reține că, așa cum s-a arătat și în cele ce preced, potrivit art. 100 și art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea și interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludența și utilitatea unor mijloace de probă determinate.

Or, în cauza de față, dat fiind conținutul concret al faptelor descrise de petent în plângere, înscrisurile administrate de către procuror, prezentate în cuprinsul ordonanței atacate, se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situația intimaților față de care s-a dispus soluția de clasare atacată.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curți va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă pe petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în camera de consiliu