ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1461/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă la data de 21.06.2019, sub numărul x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat evacuarea acestora din două spații proprietatea A. S.R.L., situate în Botosani, str. x, parter (fost Ans. Piața Botosani, județ Botoșani), cu nr. cadastral x;2 -CF x și nr. cadastral x;1-CF x Totodată, a formulat pretenții pentru lipsirea de atributele folosinței și uzufructul acestor spații reprezentând contravaloarea indexată și actualizată a folosinței spațiilor de la data de 10.03.2004 până în prezent, respectiv suma de 387,960 euro.

Prin sentința nr. 30 din 26.06.2024, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei D.; a luat act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale; a respins excepțiile lipsei de interes și a inadmisibilității; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar C.I.I. E., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.; a dispus evacuarea pârâților B., C. și D. din spațiile situate în Botoșani, județ Botoșani (fost Ans. Piața Botoșani, bl. E.2,) proprietatea A. S.R.L.; a obligat pârâții să-i plătească reclamantei suma de 8016 euro pentru prejudiciul produs prin lipsirea de folosință asupra spațiilor situate în Botoșani, județ Botoșani, pentru perioada 27.02.2014 - 21.06.2019 și dobânda legală penalizatoare calculată la această sumă începând cu data de 21.06.2019 și până la achitarea efectivă; a respins restul pretențiilor; a stabilit onorariul definitiv pentru expert F. la suma de 3.950 RON, onorariu ce a fost achitat de către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. E., cât și pârâții B., C. și D..

Prin decizia civilă nr. 342 din 21.11.2024 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. E. împotriva sentinței civile nr. 30 din 26.06. 2024 pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, ca nefondat.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă D., împotriva sentinței civile nr. 30 din 26.06. 2024 pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanții-pârâți B. și C., împotriva sentinței civile nr. 30 din 26.06. 2024 pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă. A schimbat în parte sentința civilă nr. 30/26.06.2024 pronunțată de Tribunalul Botoșani în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect pretenții-contravaloarea lipsă de folosință, ca nefondat și a menținut restul dispozițiilor ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 04.02.2025, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. E., indicând drept temei dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei.

O primă susținere a recurentei se referă la contradicția între constatarea relei-credințe a pârâților și exonerarea acestora de plata despăgubirilor, arătând că din moment ce aceștia au ocupat bunurile fără un titlu valabil, aceasta reprezintă o faptă ilicită care trebuia sancționată prin acordarea de despăgubiri.

Recurenta a precizat că prin pronunțarea deciziei nr. 152/22.02.2019 a Curții de Apel Suceava a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, ceea ce semnifica faptul că pârâții nu au deținut niciodată un titlu valabil asupra imobilelor, însă instanța de apel a respins pretențiile pentru lipsa de folosință, apreciind că nu s-a dovedit o faptă ilicită.

A mai susținut recurenta că în mod eronat a fost reținută culpa reclamantei pentru lipsa de folosință, însă apreciază această motivare ca fiind străină de natura cauzei, întrucât pretențiile reclamantei se bazează pe efectele nulității absolute, iar nulitatea nu poate fi invocată împotriva celui care a obținut anularea contractului; lichidatorul judiciar nu poate fi confundat cu fostul administrator al societății, iar pârâții au refuzat evacuarea chiar și după anularea contractului.

O altă susținere a recurentei se referă la aplicarea greșită a principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", instanța de apel reținând în mod greșit că recurenta își invocă propria culpă, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost anulat pentru cauză ilicită, iar lipsa de folosință s-ar fi datorat atitudinii pasive a societății reclamante.

Această motivare este apreciată de recurentă ca fiind fundamental greșită, întrucât acțiunea în justiție nu este formulată de aceeași conducere care a încheiat contractul în 2004, ci de lichidatorul judiciar, care acționează în interesul creditorilor și nu poate fi considerat continuatorul intenției inițiale, nulitatea contractului a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar recurenta nu solicită despăgubiri pentru actele fostului administrator, ci pentru lipsa de folosință a bunurilor.

A mai invocat recurenta faptul că instanța de apel a ignorat efectele nulității absolute, susținând că acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință decurge automat din efectul nulității absolute, fără legătură cu presupusa culpă a vânzătorului inițial.

Un alt motiv invocat de recurentă se raportează la neanalizarea efectului îmbogățirii fără justă cauză, respectiv a dispozițiilor art. 1345 C. civ., pârâții folosind bunuri care nu le aparțineau fără să plătească niciun echivalent valoric și neanalizarea aplicării art. 1381 C. civ., instanța neoferind nicio justificare concretă pentru respingerea despăgubirilor, în opinia recurentei.

În opinia recurentei instanța de apel a reținut în mod eronat că perioada pentru care au fost solicitate despăgubiri trebuia divizată, arătând că nulitatea absolută a contractului impune repararea prejudiciului pentru întreaga perioadă, fiind solicitate despăgubiri pentru perioada 10.03.2004 - până la predarea spațiilor.

De asemenea, a susținut recurenta că în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel faptul că A. și-ar fi redus pretențiile privind despăgubirile pentru lipsa de folosință, neexistând nicio cerere expresă prin care recurenta să-și fi redus pretențiile, iar invocarea filei 169, vol. II, din dosarul de fond este interpretată eronat, prin aceasta Curtea de Apel Suceava restrângând, în mod nejustificat, perioada pentru care se puteau acorda despăgubiri și încălcând astfel principiul disponibilității, obligația instanței de a examina clar cererile părților și dreptul la un proces echitabil.

În continuare, recurenta a invocat modalitatea de stabilire a onorariului expertului F., ca fiind efectuată în mod arbitrar și nejustificat, apreciind că a fost stabilit un onorariu disproporționat, instanța de apel respingând în mod formal cererea de reducere a onorariului și încălcând astfel dispozițiile art. 453 și 454 C. proc. civ.

O altă nemulțumire a recurentei, relativ la raportul de expertiză, se referă la soluția instanței de apel cu privire la invocarea nulității raportului de expertiză, arătând că A. a invocat expres nulitatea raportului de expertiză încă din faza soluționării fondului cauzei.

Recurenta a invocat astfel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului, arătând că nulitatea raportului de expertiză reprezintă o chestiune de ordine publică, ce putea fi invocată și analizată oricând în proces, iar instanța de apel în mod eronat a motivat că această chestiune a fost invocată pentru prima dată în apel și nu putea fi examinată.

De asemenea, a invocat încălcarea principiului legalității probatoriului, prin neanalizarea susținerilor reclamantei cu privire la faptul că raportul de expertiză s-a întemeiat pe un contract inexistent și cu privire la faptul că expertiza este viciată, întrucât calculul despăgubirilor pentru lipsa de folosință a fost bazat pe premise eronate.

La data de 28.03.2025, intimații pârâți B. și C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității, excepția inadmisibilității criticilor invocate omisso medio și excepția nulității, solicitând totodată respingerea recursului ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 19.02.2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 19.05.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16.10.2025, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 16.10.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., cu prioritate, va lua în examinare excepția tardivității recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. Botoșani, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E. și excepția nulității recursului, invocate prin întâmpinare.

Intimații pârâți au invocat în cuprinsul întâmpinării excepția tardivității declarării recursului, arătând că, potrivit dovezii de comunicare existente la dosarul cauzei, aceasta a fost lăsată la cutia poștală a recurentei la data de 30.12.2024, astfel încât, potrivit prevederilor art. 163 alin. (3) coroborate cu dispozițiile art. 163 alin. (8) C. proc. civ., la acea dată procedura de comunicare a fost legal îndeplinită.

A solicitat să se observe că recursul lichidatorului judiciar al debitoarei A. S.R.L. a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 04.02.2025, cu depășirea termenului legal de 30 de zile, care s-a împlinit la data de 30.01.2025, în opinia intimaților.

Înalta Curte va respinge excepția tardivității, reținând faptul că, potrivit art. 487 C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs (...)", care trebuie depusă în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

În prezenta cauză, hotărârea instanței de apel a fost comunicată recurentei la 30.12.2024, conform filei 138 dosar apel, aceasta declarând calea de atac a recursului la 30.01.2025, prin poștă, potrivit filei 33 dosar recurs, termenul de recurs împlinindu-se la 30.01.2025, astfel că motivele de recurs înregistrate la această dată au fost formulate în termenul legal.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, astfel cum a fost calificată de instanță, raportat la susținerea intimaților în sensul că argumentele din cererea de recurs nu se circumscriu decât formal motivelor de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte reamintește că recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție, Curtea reține că nelegalitatea hotărârii trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Așadar, simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii pronunțate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

În mod firesc, recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului (atât în fapt, cât și în drept) în apel. Astfel, de lege lata, C. proc. civ. reglementează exclusiv motive care vizează nelegalitatea hotărârii, motivele fiind limitativ enumerate de textul legal anterior indicat, după cum urmează: 1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Fiecare motiv de recurs va fi arătat și dezvoltat separat. Legea nu impune o anumită formă de prezentare a motivelor de recurs invocate, lăsând aceasta la latitudinea părții, și nici nu stabilește obligația prezentării motivelor în ordinea prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă articolul 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Aceeași este sancțiunea și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de lege.

Potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., prin excepție de la sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.

Prin prisma celor ce preced, având în vedere argumentele invocate în cererea de recurs, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, apreciind că motivele de recurs formulate de reclamanta G. S.A. pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. Botoșani, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. E. și de către apelanta-pârâtă D. împotriva sentinței civile nr. 30 din 26.06. 2024 pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, ca nefondat și a fost admis apelul declarat de apelanții-pârâți B. și C., împotriva aceleiași sentințe, fiind schimbată, în parte, sentința civilă nr. 30/26.06.2024 pronunțată de Tribunalul Botoșani, în sensul că s-a respins capătul de cerere având ca obiect pretenții - contravaloarea lipsă de folosință, ca nefondat.

În esență, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat de pârâții B. și C., față de limitele învestirii instanței de apel, că aspectul de analiză este cel privind solicitarea de obligare a pârâților, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință a spațiilor proprietatea reclamantei.

Astfel, a constatat instanța de apel că nu pot fi retinute a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, temei de drept invocat de reclamantă, iar lipsirea de folosință a bunurilor s-a datorat și culpei acesteia care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare având la bază o cauză ilicită. Prin urmare, instanța de apel a constatat că societatea reclamantă își invocă și încearcă să-și valorifice propria culpă, aceasta fiind ținută de respectarea principiului nemo audiatur propriam turpitudinem allegans, chiar și în urma schimbării organelor de conducere, întrucât o atare împrejurare nu constituie o schimbare ori desființare a identității persoanei juridice.

Cu privire la apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. Botoșani, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., instanța de apel a reținut că nu se mai impun a fi analizate criticile privind perioada de acordare a contravalorii folosinței, cuantumul valorii de folosință, numărul lunilor privind folosința și situația dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare, față de soluția dispusă în ceea ce privește apelul declarat de către pârâții B. și C..

De asemenea, a reținut ca fiind neîntemeiate criticile privind raportul de expertiză efectuat în cauză și onorariul expertului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Botoșani, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și constatarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se refera la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurenta consideră că hotărârea primei instanțe de control judiciar cuprinde motive contradictorii, întrucât există contradicția între constatarea relei-credințe a pârâților și exonerarea acestora de plata despăgubirilor.

Critica nu este întemeiată deoarece contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în litigiul de față.

În realitate, prin decizia atacată, prima instanță de control judiciar a explicat de ce nu pot fi reținute ca îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum a solicitat reclamanta.

În ceea ce privește susținerea unei motivări necorespunzătoare, în sensul că instanța a reținut eronat culpa reclamantei pentru lipsa de folosință, și art. 1381 C. civ., instanța neoferind nicio justificare concretă pentru respingerea despăgubirilor, și că, în mod eronat, s-a reținut de către instanța de apel faptul că A. și-ar fi redus pretențiile privind despăgubirile pentru lipsa de folosință, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi susținute în mod veridic, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând situația de fapt, conduita părților, evaluarea comportamentului acestora, cuantum prejudiciului, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 6 par. 1 din Convenție obligă tribunalele să își motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument (CEDO, Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei).

Din această perspectivă, nu se poate susține, în concret, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât, primul motiv de casare invocat este nefondat.

Criticile referitoare la perioada de timp pentru care s-a reținut că s-ar fi solicitat despăgubiri, obiecțiunile la raportul de expertiză, modul cum a fost valorificat acesta țin de situația de fapt și de coroborarea probelor, excedând controlului exercitat de către instanța de recurs.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, recurenta reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 453 și 454 C. proc. civ. cu privire la modalitatea de stabilire a onorariului expertului F., aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului și încălcarea principiului legalității probatoriului.

Înalta Curte reține că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Înalta Curte constată că, prin criticile dezvoltate, partea tinde la o reapreciere a situației de fapt, susținând că modalitatea de stabilire a onorariului de expert a fost eronată, au fost aplicate greșit dispozițiile privind efectul devolutiv al apelului și principiul legalității probatoriului, recurenta fiind nemulțumită în esență de soluția instanței de apel și încercând în realitate o reanalizare a fondului cauzei, situație necompatibilă cu procedura de soluționare a unui recurs.

Toate argumente invocate sunt insuficiente pentru a reține caracterul fondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Referitor la criticile vizînd neanalizarea efectului îmbogățirii fără justă cauză, dispozițiile art. 1345 C. civ., pârâții folosind bunuri care nu le aparțineau fără să plătească niciun echivalent valoric, ignorarea efectelor nulității absolute și aplicarea greșită a principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, Înalta Curte constată că aceste critici au fost invocate omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării acestora de către instanța de recurs, întrucât judecarea recursului vizează exclusiv aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu chestiuni litigioase ce nu au fost supuse dezbaterii și analizei instanței de apel.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. a menționat că fapta ilicită a pârâților constă în ocuparea imobilelor în perioada 10.03.2004-până în prezent fără titlu și fără acordul proprietarului, fiind criticat faptul că instanța de apel nu a acordat suma solicitată cu titlu de prejudiciu produs prin lipsirea de folosință asupra spațiilor pentru perioada 27.02.2014 - 21.06.2019, cu accesoriile aferente, ca efect al nulității absolute a contractului. Curtea de apel a reținut că bunurile nu ar fi putut fi închiriate, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară potrivit căruia în starea actuală în care se găsesc cele două spații, stare care corespunde întregii perioade de la vânzarea din 10.03.2004 și până la data efectuării expertizei, spațiile sunt improprii utilizării în scopuri comerciale datorită lipsei finisajelor și a utilităților; or, acest aspect se circumscrie stării de fapt și excedează cenzurii instanței de recurs. Cum imobilele erau improprii folosirii, instanța de apel a stabilit în mod legal că nu se poate dispune obligarea intimaților la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință, întrucât, chiar și în ipoteza în care s-ar fi aflat în posesia recurentei nu ar fi putut să le folosească potrivit destinației sau să valorifice folosința.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că, astfel cum a reținut și instanța de apel, principiul restitutio in integrum nu este unul absolut, iar când nulitatea este determinată de o cauză ilicită sau imorală cunoscută de ambele părți, ele se află în aceeași culpă, astfel încât nu se impune restituirea lipsei de folosință, nefiind nicio contradicție între constatarea nulității contractului, care produce efecte ex tunc și neobligarea cumpărătoarei la restituirea contravalorii lipsei de folosință.

Susținerile recurentei în sensul că acțiunea în justiție nu este formulată de aceeași conducere care a încheiat contractul în 2004, ci de lichidatorul judiciar, care acționează în interesul creditorilor și nu poate fi considerat continuatorul intenției inițiale, iar recurenta nu solicită despăgubiri pentru actele fostului administrator, ci pentru lipsa de folosință a bunurilor, sunt lipsite de suport legal, întrucât administratorul, indiferent care ar fi acela, reprezintă persoana juridică, iar frauda la lege care a condus la nulitatea actului a fost comisă de însăși A. S.R.L. Botoșani, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 748 din 13.02.2017 pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosarul nr: x, rămasă definitivă prin Decizia Curții de Apel Suceava nr. 152 din 22.02.2019.

Susținerea recurentei în sensul că instanța de apel a menținut fără o analiză reală cuantumul onorariului expertului F., stabilit la suma de 3.950 RON, sumă achitată de reclamantă, ce ar fi disproporționată față de complexitatea raportului de expertiză și față de timpul efectiv de lucru indicat în raportul depus la dosar, că nu ar fi fost justificate corespunzător costurile expertizei, iar instanța nu a verificat dacă această sumă este conformă cu tarifele practicate de experții judiciari ANEVAR, că instanța nu ar fi analizat obiectiv cererea de reducere a onorariului, ci a respins-o formal, fără argumente clare, sunt aspecte care țin de proporționalitatea cheltuielilor de judecată și de marja de apreciere a instanțelor de fond, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta a mai invocat că instanța de apel ar fi încălcat art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care permite examinarea tuturor aspectelor de legalitate, chiar dacă nu au fost dezvoltate exhaustiv în cererea de apel, mai ales când acestea sunt menționate în dosarul primei instanțe, fără a dezvolta care anume aspecte nu au fost analizate de curtea de apel. În aceste condiții, Înalta Curte este în imposibilitatea de a cerceta modalitatea în care ar fi fost încălcat principiul devoluțiunii, mai ales că această susținere nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. Botoșani, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., împotriva deciziei nr. 342 din 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului, invocată de intimații pârâți.

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații pârâți.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. Botoșani, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență E., împotriva deciziei nr. 342 din 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2025.