ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1412/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1.345 și următoarele din C. civ., precum și prevederile Legii nr. 85/2006.

La 8 martie 2023, s-a înregistrat cererea de intervenție accesorie, formulată de societatea C. S.R.L., în interesul reclamantei, aceasta fiind admisă în principiu la termenul de judecată din 5 octombrie 2023.

Prin sentința civilă nr. 201/2024 din 8 februarie 2024, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Totodată, s-a respins cererea de intervenție accesorie, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 16 ianuarie 2025, instanța de apel a încuviințat, în principiu, cererile de intervenție accesorie formulate de societățile D. S.R.L., E. S.R.L. și F. S.R.L. în interesul reclamantei.

Prin decizia nr. 31/2025 din 16 ianuarie 2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile declarate în cauză, ca nefondate, precum și cererile de intervenție accesorie.

Deși au fost formulate recursuri distincte, criticile invocate de recurentele reclamantă și inteveniente sunt identice, astfel încât vor fi expuse și analizate împreună.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității și a regulilor de procedură prevăzute de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurentele au arătat că pretențiilor solicitate prin acțiune au fost întemeiate pe hotărârea arbitrală pronunțată la data de 7 august 2018 de Curtea Internațională de Arbitraj, în dosarul nr. x, invocând ca temei de drept în susținerea cererii îmbogățirea fără just temei, însă instanța de apel, în mod greșit, s-a raportat la contractul de subantrepriză încheiat între A. S.R.L. și G..

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au precizat că instanța de apel a analizat, în mod contradictoriu, data de la care începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut că, raportat la temeiul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, considerând că hotărârea arbitrală invocată nu creează o situație juridică nouă și nu are efect constitutiv de drepturi, iar pe de altă parte, conferindu-se societății A. S.R.L. calitatea de alter ego a societății G., s-a apreciat că nu ar fi intervenit prescripția dacă acțiunea ar fi fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

În sensul celor arătate, recurentele au invocat și prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel interpretând și aplicând în mod eronat dispozițiile art. 1345, 1347, 1348, 2523, 2537 și 2528 din C. civ.

Sub un prim aspect, cu privire la momentul de început al termenului de prescripție, recurentele au arătat că, în etapa procesuală a apelului, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2528 C. civ., deoarece acestea nu au fost interpretate coroborat cu art. 1348 și art. 2523 C. civ.

În acest sens, recurentele au arătat că momentul la care recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de parte care și-a micșorat patrimoniul, a cunoscut persoana care a beneficiat de majorarea patrimoniului, în cauză pârâta CNAIR, este data pronunțării hotărârii arbitrale, respectiv 7 august 2018, valoarea prejudiciului rezultând, de asemenea, tot din cuprinsul hotărârii arbitrale. Prin urmare, termenul de prescripție curge de la data pronunțării hotărârii arbitrale, iar acesta nu s-a împlinit la momentul formulării acțiunii, respectiv 14 martie 2019.

Raportat la aceste argumente, recurentele au precizat că, în mod greșit, instanța de apel, admițând excepția, a reținut că reclamanta a cunoscut atât paguba produsă, cât și persoana care răspunde de ea, la data de 11 aprilie 2015, acesta fiind termenul scadent al contravalorii lucrărilor executate în perioada 2013-2014, în desfășurarea contractului 6R13 de proiectare și execuție DN 18 Moisei-lacobeni, având în vedere că nu exista un contract direct semnat între pârâta CNAIR și reclamanta A. S.R.L.

S-a susținut că prin decizia arbitrală s-a creat o situație juridică nouă cu privire la relația contractuală dintre reclamantă, G. și pârâtă, precum și un nou drept al reclamantei, respectiv dreptul la 95% din valoarea sumelor admise, respectiv un cuantum de 57.309.213,89 RON, care a creat astfel premisa unei îmbogățiri fără justă cauză în favoarea pârâtei CNAIR, raportat la dispozițiile art. 1345 și următoarele din C. civ.

În egală măsură, recurentele susțin că temeiul în baza căruia s-a solicitat dobânda legală penalizatoare începând cu data de 11 aprilie 2015, este decizia arbitrală, respectiv punctul 563 din cuprinsul acesteia, prin care instanța arbitrală a decis cu privire la dobânda legală aplicabilă, iar nu contractul de subantrepriză dintre A. S.R.L. și G. sau contractul principal 6R13, precum nici contractul de lucrări, cum greșit a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește întreruperea prescripției dreptului material la acțiune, recurentele susțin că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 2532 alin. (5) și următoarele și art. 2541 din C. civ.

Sub acest aspect, se arată că termenul de prescripție a fost suspendat, pentru că debitorul CNAIR, în mod deliberat, a ascuns creditorului existența datoriei și exigibilitatea acesteia, raportat la faptul că la 6 martie 2018, lichidatorul judiciar a transmis intimatei-pârâte CNAIR notificarea nr. x/27.02.2018, prin care i s-a solicitat să precizeze dacă există datorii pe care pârâta CNAIR le înregistrează față de G., însă nu a fost formulat un răspuns în acest sens. Ulterior, la 4 martie 2020, pârâta CNAIR a transmis un răspuns precizând că informațiile solicitate sunt confidențiale.

De asemenea, recurentele au invocat întreruperea prescripției dreptului material la acțiune, conform prevederilor art. 2537 și art. 2541 alin. (2) și urm. C. civ., raportat la minuta întâlnirii din data de 27.09.2022, la care au participat reprezentanți ai CNAIR și reprezentantul intervenientelor înscris care conține recunoașterea din partea pârâtei CNAIR a datoriei pe care o are de achitat către reclamanta A. S.R.L., fiind astfel incidente dispozițiile art. 348 - 350 C. proc. civ.

În subsidiar, s-a precizat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 430, art. 435 alin. (2) și art. 1132 C. proc. civ.

Astfel, recurentele au susținut că hotărârea arbitrală consacră dreptul reclamantei A. S.R.L. de a-și încasa sumele de bani în mod direct de la pârâta CNAIR, iar nu de la G., statuându-se cu putere de lucru judecat faptul că 95% din valoarea pretențiilor invocate de G. se cuvin societății reclamante A. S.R.L. fără a dispune însă modalitatea legală în care reclamanta își poate valorifica aceste drepturi, atât timp cât nu este parte în litigiu și nu are o relație contractuală directă cu pârâta CNAIR.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul recurentelor-interveniente, prin care a solicitat admiterea acestuia, cu mențiunea că nu se impune introducerea în cauză a societății G..

La 13 octombrie 2025, recurenții-intervenienți au depus note de ședință.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se constată că ambele recursuri vizează soluția instanței de apel și, având în vedere că prin acestea au fost invocate critici identice, în examinarea motivelor invocate urmează a fi expuse, de asemenea, considerente comune.

Totodată, Înalta Curte reamintește că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constă în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurente cu privire la situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

În mod concret, recurantele au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în ipoteza în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurentele susțin că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată au fost întemeiate pe hotărârea arbitrală, invocându-se ca temei de drept îmbogățirea fără just temei, însă instanța de apel, în mod greșit, s-a raportat la contractul de subantrepriză încheiat între A. S.R.L. și G..

Înalta Curte arată că principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9 C. proc. civ., precum și de alte dispoziții legale, printre care art. 22 alin. (6) din același cod.

Potrivit art. 9 C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public, iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Conform iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte reține că prima instanță a fost învestită de către reclamantă cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 1345 C. civ. referitoare la instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză. În apel, instanța a descris starea de fapt a litigiului și raporturile contractuale desfășurate între părți și a analizat criticile din perspectiva temeiului juridic invocat de reclamantă, respectiv îmbogățirea fără justă cauză. Cu privire la contractul de subantrepriză încheiat între A. S.R.L. și G., instanța de apel a constatat că prin hotărârea arbitrală din 07.08.2018 s-a constatat că aceste două societăți au acționat în calitate de co-antreprenori sau membri ai unui consorțiu pentru implementarea contractului. Acest considerent a fost reținut în contextul examinării momentului de început al termenului de prescripție, subliniindu-se că acțiunea pendinte nu este în atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, care să conducă la schimbarea datei de început a termenului de prescripție, concluzia instanței de apel fiind aceea că hotărârea arbitrală nici nu creează o situație juridică nouă și prin urmare nu poate avea efect constitutiv de drepturi.

Contrar celor susținute de recurente, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat aspectele invocate prin cererea de apel referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în contextul temeiului de drept invocat de reclamantă în acțiune, arătând motivele pentru care a validat soluția primei instanța cu privire la împlinirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.. Astfel, se observă că instanța de apel a expus aceste argumente în susținerea și completarea silogismului logic de natură a explica hotărârea luată sub acest aspect.

Conform principiului disponibilității părțile pot determina, nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le poate parcurge.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar nu a încălcat nicio dispoziție procedurală în soluționarea apelului, iar decizia recurată respectă normele de procedură aplicabile căii de atac a apelului, reglementate de dispozițiile art. 466-482 C. proc. civ., ceea ce conduce la înlăturarea criticilor formulate de către recurente referitoare la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. încadrate în motivul de nelagalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentele au invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 430, art. 435 alin. (2) și art. 1132 C. proc. civ., motiv care va fi reîncadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează norme de procedură. Sub acest aspect, recurentele au susținut că, prin hotărârea arbitrală s-a statuat cu putere de lucru judecată dreptul reclamantei A. S.R.L. de a-și încasa sumele de bani în mod direct de la pârâta CNAIR, iar nu de la G.. Această critică a reclamantei, prin care susține în esență că hotărârea arbitrală, față de care este un terț, creează o situație juridică nouă, este integrată criticii privind momentul de început al curgerii termenului de prescripție, și conține referiri la chestiunile de fapt reținute de către instanța de apel, fiind incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a argumentat că hotărârea arbitrală nu are efect constitutiv de drepturi, deoarece nu creează o situație juridică nouă și, în consecință, nu are putere de lucru judecat asupra litigiului pendinte.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au precizat că decizia recurată conține motive contradictorii. În acest sens, au susținut, în esență, că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că hotărârea arbitrală nu creează o situație juridică nouă și nu are efect constitutiv de drepturi, iar, pe de altă parte, conferindu-se societății A. S.R.L. calitatea de alter ego a societății G., a apreciat că nu ar fi intervenit prescripția dacă acțiunea ar fi fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Distinct de faptul că motivul de recurs referitor la stabilirea greșită a momentului de început al curgerii termenului de prescripție reprezintă o chestiune de fapt, Înalta Curte observă că, în cauză, considerentele deciziei recurate sunt clare, concluzia instanței de apel sub aspectul temeiului juridic pe care reclamanta l-a indicat în formularea cererii pentru justificarea pretențiilor sale, fiind în sensul că hotărârea arbitrală evocată nu creează o situație juridică nouă și, prin urmare, nu se poate considera că ar avea efect constitutiv de drepturi, fiind lipsit de relevanță sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune faptul că reclamanta a fost sau nu parte în litigiul arbitral sau că această hotărâre ar avea putere de lucru judecat.

Prin urmare, contrar criticilor formulate de recurente, considerentele expuse de către instanța de apel, în soluționarea motivului de apel vizând momentul de început al termenului de prescripție, nu sunt contradictorii. Înalta Curte reține că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată, cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a respins apelurile.

De asemenea, împrejurarea că recurentele sunt nemulțumite de argumentele și soluția pronunțată în cauză, cu privire la incidența prescripției ce a fost calculată în concordanță cu temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, vizând îmbogățirea fără justă cauză, nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate și vor fi înlăturare ca atare.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens fiind invocate prevederile art. 1345, 1347, 1348, 2523, 2537 și 2528 din C. civ.

O primă critică invocată de recurente se referă la momentul de început al termenului de prescripție, în acest sens susținându-se că termenul de prescripție curge de la data pronunțării hotărârii arbitrale, iar acesta nu s-a împlinit la momentul formulării acțiunii, respectiv 14 martie 2019. Recurentele au precizat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamanta a cunoscut atât paguba produsă, cât și persoana care răspunde de ea, la data de 11 aprilie 2015, acesta fiind termenul scadent al contravalorii lucrărilor executate în perioada 2013-2014, în desfășurarea contractului 6R13 de proiectare și execuție DN 18 Moisei-lacobeni. Prin considerentele reținute în hotărârea arbitrală, recurentele apreciază că s-a creat premisa unei îmbogățiri fără justă cauză în favoarea CNAIR.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, deși cuprinde referiri la chestiuni de fapt care exced acestui cadru procesual, este corect raționamentul instanței de apel, prin care a stabilit data de 11 aprilie 2015 ca fiind termenul scadent al contravalorii lucrărilor executate în perioada 2013-2014, la acel moment reclamanta A. S.R.L. având cunoștință de faptul că a executat lucrările aferente contractului 6R13 de proiectare și execuție DN18 Moisei-Iacobeni, precum și că este îndreptățită să primească 95% din toate plățile curente achitate conform contractului principal, prevederile art. 4 din contractul de subantrepriză fiind în acest sens, iar la această dată, reclamanta putea cunoaște faptul că patrimoniul pârâtei s-a majorat cu lucrările executate.

Critica recurentelor potrivit căreia momentul de debut al termenului de prescripție este reprezentat de data soluționării cererii de arbitrare de către Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris, respectiv 7 august 2018, nu poate fi primită întrucât, astfel cum s-a mai arătat, hotărârea arbitrală nu are efect constitutiv de drepturi, fiind lipsit de relevanță, sub aspectul analizării excepției prescripției dreptului material la acțiune, împrejurarea că reclamanta a fost parte în litigiul arbitral, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Recurentele au mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 2532 alin. (5), art. 2537 și art. 2541 din C. civ., referitoare la întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune prin efectul recunoașterii, raportat la notificarea transmisă pârâtei la 6 martie 2018, în sensul de a preciza datoriile înregistrate față de G., precum și minuta întâlnirii din data de 27.09.2022, care conține recunoașterea din partea CNAIR a datoriei pe care o are de achitat către reclamantă.

Cu privire la pretinsa recunoaștere a dreptului de către intimata-pârâtă, instanța de apel a reținut în mod corect că pentru a putea produce efect întreruptiv, este necesar ca pretinsa recunoaștere a dreptului să fi avut loc după ce prescripția a început să curgă dar mai înainte de împlinirea ei, condiție neîndeplinită în cauză.

În ceea ce privește argumentul vizând întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune prin efectul recunoașterii, raportat la notificarea transmisă pârâtei la 6 martie 2018, în sensul de a preciza datoriile înregistrate față de G., Înalta Curte constată că aceasta a fost invocată omisso medio în recurs, nefiind cuprins în motivele de apel. Cu privire la această critică, a fost încuviințată proba cu înscrisuri, fiind depuse la termenul de astăzi, în ședință publică, însă din cuprinsul acestora nu rezultă că ar fi avut loc o recunoaștere a dreptului reclamantei asupra sumelor de bani pretinse, în sensul art. 2538 C. civ., de natură a întrerupe termenul de prescripție, motiv pentru care și această critică va fi înlăturată.

Totodată, se constată că, deși recurentele invocă aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la prescripție, respectiv momentul începerii curgerii termenului, precum și întreruperea cursului, în realitate nu dezvoltă argumente din care să rezulte încălcarea acestor dispoziții legale, ci interpretarea probelor care au determinat aplicarea acestora. Însă în această etapă procesuală, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac este exclusă reevaluarea stării de fapt, astfel cum rezultă explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul vizează examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de cele reținute anterior, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanța de apel dând în mod corect eficiență normelor de drept procedural și material incidente cauză, hotărârea atacată fiind legală.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă și de interveniente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B.. și de intervenientele E. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. și F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 31/2025 din 16 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.