ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1367/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

La 13 octombrie 2022 și la 20 martie 2023, reclamantul A. a sesizat Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și, respectiv, Tribunalul Constanța, secția I civilă, cu două acțiuni care au fost apoi conexate la 22 iunie 2023 la Tribunalul Constanța, secția I civilă, și al căror obiect reunit a fost precizat ulterior, la 5 iulie 2023, după cum urmează:

a) să fie obligat fostul său angajator, anume pârâta Societatea Națională "B." SA, la emiterea unei decizii de încetare a suspendării executării contractului individual de muncă dintre părți și de reluare a activității de către reclamant începând cu 1 august 2022, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 1.000 de RON pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligației; la reprimirea acestuia la locul de muncă ocupat anterior suspendării contractului, precum și la punerea la dispoziție a mijloacelor materiale necesare în acest scop; la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia începând cu 1 august 2022 și până la data concedierii sale de către pârâtă prin decizia nr. 160/27 ianuarie 2023, precum și a dobânzii legale penalizatoare calculate de la scadența fiecărei tranșe lunare și până la data plății; la plata despăgubirilor corespunzătoare stimulentului de inserție la care acesta era îndrituit pentru perioada 1 august 2022 - 17 august 2023, precum și a dobânzii legale penalizatoare calculate de la scadența fiecărei tranșe lunare din acesta și până la data plății; la plata unei despăgubiri morale în cuantum de 30.000 de euro;

b) să se constate, în contradictoriu cu același fost angajator, nulitatea deciziei de concediere nr. 160/27 ianuarie 2023 emise de acesta, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, prin reintegrarea sa în postul deținut anterior concedierii și prin obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile la care acesta ar fi avut dreptul, indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit în această calitate (prime, tichete de masă), începând de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la scadența fiecărei despăgubiri lunare și până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 3236/14 noiembrie 2023, Tribunalul Constanța, secția I civilă, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din data de 29 noiembrie 2023, au fost admise în parte atât cererea principală de chemare în judecată, cât și cererea conexă.

Astfel, pârâta a fost obligată să-i emită reclamantului decizie de reluare a activității de șef de sucursală începând cu data de 1 august 2022; să-i achite reclamantului drepturile salariale începând de la 1 august 2022 și până la data de 27 decembrie 2022, precum și dobânda legală aferentă acestor sume; să-i achite reclamantului stimulentul de inserție de la 1 august 2022 și până la 17 august 2023, precum și dobânda legală aferentă acestei sume; să-i pună la dispoziție reclamantului mijloacele necesare pentru exercitarea atribuțiilor de șef de sucursală.

De asemenea, Tribunalul a anulat decizia de concediere nr. 160/27 ianuarie 2023, a reintegrat reclamantul în locul de muncă ocupat anterior concedierii și a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri echivalente cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate, începând cu data de 27 ianuarie 2023 și până la data reîncadrării efective, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, fiind respinse celelalte pretenții deduse judecății.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 16 și a art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și a art. 12 alin. (1) și a art. 16 alin. (1) din Directiva (UE) nr. 2019/1158 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată a părinților și îngrijitorilor și de abrogare a Directivei 2010/18/UE a Consiliului, în sensul de a stabili:

"1. Dacă o persoană juridică având capital integral de stat, înființată de guvernul unui stat membru în forma unei societăți pe acțiuni (formă juridică subsumată în dreptul intern categoriei mai largi a asocierilor în scop lucrativ), dar care, potrivit actului constitutiv adoptat prin hotărâre a guvernului, are scopul "de a realiza un mecanism comercial funcțional care să conducă la valorificarea superioară a resurselor și producției agricole naționale" și care este condusă de o adunare generală a acționarilor compusă din reprezentanți desemnați și mandatați în scris de către un minister din acel stat membru, în concordanță cu ordinea de zi anunțată, beneficiază de protecția conferită prin art. 16 și art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În baza art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., a constatat suspendarea de drept a judecății până la pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 2025, curtea a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul paragrafului 16 din considerentele încheierii din 27.11.2024, precum și al paragrafului 16 din cuprinsul întrebării preliminare formulate în cauză, în sensul că se elimină din prima frază sintagma "inclusiv al reclamantului", iar a doua frază se reformulează în sensul că "măsuri de reorganizare similare au fost luate, de această dată inclusiv în sensul desființării postului reclamantului, prin hotărârile adunării generale a acționarilor din 15 iulie 2021 și 9 august 2021, fiind justificate prin rațiuni de eficientizare a activității economice desfășurate de pârâtă și fundamentate în drept pe art. 65 și art. 66 din Codul muncii."

Împotriva încheierii din 27 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs pârâta B., solicitând admiterea căii de atac, casarea încheierii atacate, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din 28.01.2025, cu consecința continuării judecării apelurilor cu care instanța a fost învestită.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că nu se impunea suspendarea de drept a cauzei, instanța încălcând în primul rând dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede cu titlu de principiu obligația instanțelor naționale ale căror decizii nu mai sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE", "Curtea de la Luxemburg") cu o astfel de trimitere preliminară, dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în acest sens.

Invocând jurisprudența CJUE (cauza Da Costa, cauza Cilfit, cauza Consorzio Italian Management și C.), dar și Recomandările în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, recurenta subliniază faptul că "instanța este obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară (a se vedea articolul 267 al treilea paragraf TFUE), cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile."

Aplicând concluziile Curții de la Luxemburg în prezenta cauză, recurenta susține că, în raport de elementele concrete, de fapt și de drept ale cauzei nu se impunea formularea unei trimiteri preliminare CJUE.

Astfel, chestiunea litigioasă din speță cu privire la calificarea unei societăți precum recurenta-pârâtă ca fiind o persoană juridică de drept privat (aspect ce ține oricum de interpretarea dreptului național - dreptul societar român) și ca fiind o organizație neguvernamentală din perspectiva dreptului european fiind deja stabilită de CEDO și de CJUE prin jurisprudența sa.

Cu privire la ruperea justului echilibru între drepturi fundamentale în detrimentul angajatorului, acest aspect a făcut deja obiectul unei trimiteri preliminare.

În susținerea acestei afirmații, recurenta se întemeiază pe cauza ce a făcut deja obiectul nu doar a jurisprudenței CJUE, ci chiar al unei trimiteri preliminare similare de către o curte dintr-un fost stat membru, în cauza Mark Alemo-Herron și alții împotriva Parkwood Leisure Ltd, în care a fost analizată și reținută ruperea justului echilibru între drepturi fundamentale consacrate la nivel european chiar și în contextul în care se permitea statului membru reglementarea unei situații mai favorabile decât cea minimală prevăzută de directiva în discuție.

Or, în prezenta cauză, situația dedusă judecății este una în mod evident identică.

Cu caracter subsidiar, instanța nu e obligată să sesizeze CJUE când interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Or, în speță, aceleași drepturi fundamentale puse în balanță sunt consacrate atât la nivel național, cât și la nivel european, pe de o parte, atât dreptul angajatorului de proprietate (art. 44 din Constituția României, respectiv art. 17 din Carta drepturilor fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO), cât și libertatea angajatorului de a desfășura o activitate economică/comercială (art. 45 din Constituția României, respectiv art. 16 din Carta drepturilor fundamentale), iar, pe de altă parte, dreptul angajatului de a nu fi concediat.

Recurenta amintește că instanța de apel însăși a reținut prin încheierea de ședință din 18.06.2024, sesizând Curtea Constituțională cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010, că, pe plan intern, este rupt justul echilibru între drepturile fundamentale concurente.

Mai arată și faptul că există o bogată jurisprudență a CJUE care a reținut în mod constant că dreptul statelor membre de a prevedea norme mai favorabile sub anumite aspecte nu poate fi exercitat cu încălcarea substanței drepturilor fundamentale concurente, precum și că situația concretă dedusă judecății este vădit inechitabilă angajatorului.

Prin urmare, recurenta consideră că este dincolo de orice îndoială rezonabilă că Directiva nr. 1158/2019 trebuia interpretată și transpusă în dreptul național cu asigurarea justului echilibru între drepturile fundamentale concurente anterior menționate.

Astfel, luând în considerare cele anterior expuse, concluzionează că instanța națională (Curtea de Apel Constanța) putea și se impunea să treacă direct la analizarea și judecarea cauzei, întrucât chestiunile puse în discuția părților la termenul de judecată din 12.11.2024 au fost deja tranșate la nivel european.

Recurenta-pârâtă arată că, totodată, B. este o persoană juridică de drept privat și o organizație neguvernamentală în sensul dreptului european.

Dintr-o primă perspectivă, consideră că încheierea de ședință din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, încalcă regulile și normele dreptului european și mai ales pe cele ale art. 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Recurenta susține că instanțele din România trebuie să respecte și să aplice atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ("CEDO", "Curtea de la Strasbourg), cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene {"CJUE", "Curtea de la Luxemburg).

Contrar susținerii Curții de Apel Constanța că "hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului nu sunt opozabile Curții de Justiție a Uniunii Europene", există atât norme exprese, cât și practică care arată opozabilitatea și legătura inseparabilă dintre jurisprudența CEDO și a CJUE.

Astfel, invocă art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale și art. 53, intitulat Nivelul de protecție, în care se prevede faptul că protecția oferită de Cartă nu poate transgresa pragul minim de protecție garantat de CEDO.

Mai exact, art. 53 din Cartă prevede că niciuna dintre dispozițiile Cartei nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii și dreptul internațional, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin Constituțiile statelor membre.

Nu în ultimul rând, încă din preambulul Cartei se subliniază faptul că aceasta va fi citită, interpretată și aplicată prin intermediul CEDO.

Această legătură dintre Cartă și CEDO a fost stabilită și prin jurisprudența Curții de la Strasbourg în multiple cauze, sens în care a arătat că, într-o cauză împotriva Franței, dar având legătură și cu modalitatea în care România își îndeplinește obligațiile asumate la nivel internațional, CEDO a stabilit cu titlu de principiu:

"Cu toate acestea, în cazul în care le este prezentată o plângere serioasă și întemeiată care invocă o deficiență vădită în ceea ce privește protecția unui drept prevăzut de Convenție, care nu poate fi remediată prin dreptul UE, acestea nu se pot abține de la examinarea plângerii respective pentru simplul motiv că aplică dreptul UE (ibid., § 116). în astfel de cazuri, acestea trebuie să citească și să aplice normele dreptului UE in conformitate cu Convenția (a se vedea Pirozzi c. Belgiei, nr. 21055/11, § 64, 17 aprilie 2018)."

Astfel, reiese faptul că statele membre Uniunii Europene, trebuie să aplice, să implementeze normele dreptului Uniunii Europene cu observarea drepturilor și practicii CEDO.

În continuare, recurenta-pârâtă redă un pasaj din hotărârea pronunțată de CJUE (cauza Orde van Vlaamse Balies ș.a. împotriva Vlaamse Regering) referitor la art. 52 alin. (3) din cartă, precizând faptul că există există o corespondență între drepturile protejate de cele două instrumente internaționale. într-un document intitulat Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în care se arată legătura dintre drepturile protejate.

Astfel, a redat o explicație cu privire la art. 17 din Cartă referitor la dreptul de proprietate, articol ce a fost invocat de B. prin notele scrise, corespondența între articolele Convenției Europene și a Cartei fiind subliniată și la nivel jurisprudențial în Hotărârea Marii Camere în cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU, în cauza Aranyosi și Căldăraru.

În concluzie, susține recurenta, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene recunoaște în mod expres Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect vădit opus celor reținute de instanța de apel care i-a respins susținerile, reținând în esență că nu ar exista nicio prevedere de drept european care să integreze jurisprudența CEDO în cadrul acestuia sau care să asimileze jurisprudența CEDO celei a CJUE. Or, contrar acestei afirmații a Curții de Apel Constanța, atât art. 53 din Cartă, cât și jurisprudența identificată oferă exact recunoașterea negată de instanța de apel.

Dintr-o a doua perspectivă, recurenta susține că prin încheierea de ședință din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la 28.01.2025, instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Astfel cum reiese din actul constitutiv și din obiectul de activitate, B. este o persoană juridică de drept privat înființată în baza și ghidată de/după dispozițiile Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, având așadar exclusiv un scop lucrativ, comercial și, în consecință, de obținere de profit, respectiv implementarea unui mecanism comercial funcțional în vederea valorificării resurselor și producției agricole.

În acest sens, reamintește instanței de recurs inclusiv încheierea nr. 7 din data de 8 februarie 2024 pronunțată în Dosarul nr. x/2023 de către Curtea de Apel București, definitivă, prin care instanța de judecată a validat pe deplin susținerile recurentei din prezenta cauză.

Arată că, în temeiul dispozițiilor art. 34 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ("Convenția"), o persoană juridică își poate reclama drepturile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ("CEDO", "Curtea Europeană") doar dacă este o "organizație neguvernamentală".

Criteriile folosite de Curtea Europeană în vederea stabilirii naturii entității sunt statutul său juridic și, după caz, prerogativele pe care acesta din urmă i le acordă, natura activității pe care o desfășoară și contextul în care se înscrie entitatea, precum și gradul său de independență față de stat.

În jurisprudența consacrată a CEDO s-a stabilit că, în ciuda faptului că o companie este integral sau parțial deținută de stat, aceasta va fi considerată o "organizație neguvernamentală" cât timp nu își desfășoară activitatea în regim de putere publică și nu a fost înființată în scopuri administrative, de administrație (en: for public-administration purposes), fiind independentă de stat. Pentru aceste motive, invocă considerente reținute în cauza Compania de navigație a Republicii islamice Iran contra Turciei, Cererea nr. 40998/98, para. 80-81, 13 decembrie 2007.

Totodată, în susținerea afirmațiilor potrivit cărora B. este o persoană juridică de drept privat, o societate comercială (deci un comerciant) înființată în scopul lucrativ al obținerii de profit - aspect reținut de altfel chiar și de instanța de apel, solicită să se aibă în vedere și Directiva nr. 2014/24/UE privind achizițiile publice care, în art. 2 alin. (1) punctul 4, se referă la "organisme de drept public", care trebuie să îndeplinească cumulativ anumite caracteristici.

În cazul recurentei, nu se pot identifica/verifica toate aceste trăsături. Or, recurenta nu îndeplinește cerința de a fi înființată în scopul specific de a răspunde unor necesități de interes general, fără caracter industrial sau comercial, societatea având un caracter esențial comercial, obiectul său principal de activitate fiind comerțul cu ridicata al cerealelor, semințelor, furajelor și tutunului neprelucrat.

În prezenta cauză, raportat la recurenta B., arată că se verifică criteriile degajate de CEDO și recunoscute de CJUE, întrucât B. nu acționează în regim de putere publică, fiind înființată într-un scop pur comercial, conducerea și strategiile sale de afaceri nefiind influențate de politicile de stat.

În egală măsură, B. poate invoca și aplicarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ("Carta", "Carta drepturilor fundamentale"), întrucât acest instrument nu face distincții în privința persoanelor protejate, fiind incluse, așadar, și persoanele juridice.

Astfel, recurentei Casei Unirea îi este recunoscut accesul atât în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

De altfel, prin încheierea de ședință din 27.11.2024, instanța de apel însăși a recunoscut și reținut faptul că recurenta este o societate comercială înființată și funcționând în baza și conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990, scopul acesteia fiind unul lucrativ în sensul obținerii de profit.

În raport de natura Casei Unirea de societate comercială, persoană juridică de drept privat, supusă dispozițiilor Legii nr. 31/1990, celelalte aprecieri/îndoieli ale instanței de apel sunt nu numai neîntemeiate, contradictorii, dar și incompatibile cu noțiunea de societate comercială al cărei unic scop este unul lucrativ, respectiv obținerea de profit. B. nu poate fi sub nicio formă apreciată ca fiind un agent al statului sau asimilată puterii statale însăși.

Cu privire la ruperea justului echilibru între drepturi fundamentale concurente în detrimentul angajatorului, contrar instanței de apel, chestiunea în discuție a fost deja analizată de către CJUE.

Astfel, legiuitorul român a transpus Directiva nr. 1158/2019 în dreptul intern prin O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor.

În conformitate cu paragraful 46 din Preambul și art. 16 alin. (1) din Directiva nr. 1158/2019, se prevede că aceasta asigură doar nivelul minim de protecție, de bază, recunoscându-se statelor membre posibilitatea de a introduce sau menține dispoziții care sunt mai favorabile decât cele prevăzute în aceasta.

Legiuitorul român a acordat însă lucrătorilor nivelul cel mai înalt de protecție. Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010, ar rezulta că lucrătorii nu ar putea fi concediați din niciun motiv atunci când sunt, după caz, în concediu pentru creșterea copilului sau în plata stimulentului de inserție (acesta din urmă fiind indisolubil legat de concediul de creștere și îngrijire copil).

Așa cum am susținut în cauză, interdicția prevăzută de normele interne ale art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010 - și care pare a fi una absolută - pune la îndoială conformitatea acesteia cu dispozițiile legii fundamentale privitoare la dreptul de proprietate privată (art. 44 din Constituția României) și libertatea economică (art. 45 din Constituția României), fiind rupt justul echilibru între drepturi fundamentale concurente -astfel cum, de altfel, deja a reținut și instanța de apel în prezenta cauză.

În egală măsură, recurenta susține că îi sunt aplicabile atât dispozițiile art. 16 din Carta drepturilor fundamentale, ce protejează libertatea de a desfășura o activitate comercială, cât și cele ale art. 17 din același act privind protecția dreptului de proprietate. Acestea sunt recunoscute ca drepturi fundamentale în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

Prin interpretarea coroborată a art. 16, art. 17 cu art. 52 alin. (6) - care prevede că legislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, devine cert că, în lumina practicii și tradiției juridice românești, protecția libertății desfășurării unei activități economice și a proprietății sunt recunoscute și persoanelor juridice de drept privat cu capital integral de stat.

În plus, art. 53 din Cartă intitulat "Nivelul de protecție" prevede că niciuna dintre dispozițiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii și dreptul internațional, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.

Justul echilibru ce trebuie să existe între drepturile concurente ale, pe de o parte, angajatorului - dreptul de proprietate și libertatea desfășurării unei activități economice și, pe de altă parte, al lucrătorului - dreptul de a nu fi concediat - a fost nesocotit în detrimentul angajatorului.

Arată că aceeași concluzie a fost degajată de CJUE și ocazia deciziei asupra trimiterii preliminare formulate de instanțele din Regatul Unit al Marii Britanii în cauza Mark Alemo Herron și alții c. Parkwood Leisure Ltd.

Așadar, prin faptul că CJUE s-a pronunțat deja cu prilejuil unei întrebări preliminare asupra echilibrului ce trebuie să existe în continuare în exercitarea unor drepturi fundamentale concurente, inclusiv în situația în care dreptul european permite statelor membre să adopte norme mai favorabile, precum și prin faptul că s-a subliniat în final că statele membre nu pot lua măsuri care nesocotesc libertatea de a desfășura o activitate economică, recurenta apreciază, contrar instanței de apel, ca fiind deja suficient lămurită situația din speță.

Or, nu se impune ca situațiile analizate să fie identice, întrucât CJUE nu se pronunță asupra aspectelor de fapt, așa cum rezultă din Recomandările în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare.

A ajunge la o concluzie diferită ar însemna ca CJUE să fie nevoită să trateze aceeași problemă de drept, dar în ipoteze de fapt diferite și pe care ar trebui să le analizeze în mod corespunzător.

Apreciază așadar că lămuririle oferite de Curtea de la Luxemburg erau și sunt suficiente pentru ca instanța națională să procedeze la aplicarea concluziilor jurisprudenței europene la situația din speță și, în consecință, la judecarea cauzei prin admiterea apelului său și schimbarea corespunzătoare a soluției primei instanțe; or, prin încheierea de suspendare, instanța de apel a încălcat însă dispozițiile art. 267 TFUE.

Recurenta-pârâtă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că încheierea de ședință din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, este nelegală, întrucât nu se impunea constatarea suspendării de drept a cauzei, nefiind incident un astfel de caz de suspendare.

Astfel cum rezultă din conținutul încheierii de ședință din 27.11.2024, îndreptată la 28.01.2025, instanța de apel nu a analizat toate argumentele recurentei care determinau respingerea cererii de sesizare a CJUE și, în consecință, a inexistenței unui caz de suspendare de drept, sens în care nu există nici vreo motivare în acest sens.

În concret, instanța nu s-a pronunțat și nu există vreo motivare din perspectiva faptului că art. 53 din Cartă, invocat de recurentă, nu face altceva decât să consfințează recunoașterea, expresă chiar, de către CJUE a CEDO; în aceste împrejurări, concluzia instanței nu numai că este una vădit nemotivată, dar și contrară realității juridice (instanța de apel reținând inxeistența vreunui astfel de temei în dreptul european)

Totodată, nu există o motivare din perspectiva faptului că sesizarea CJUE nu este necesară atunci când există deja o jurisprudență consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.

În sprijinul acestei ultime teze și-a întemeiat susținerile pe doctrina actului clar (fr: acte clair) care, așa cum a considerat literatura relevantă în materie, se referă la "situațiile în care nu există o hotărâre a CJUE, dar în care instanța națională consideră că problema de drept al UE este atât de clară încât nu este necesară o trimitere."

Or, astfel cum recurenta a arătat, este clară problema de drept dezbătută în prezenta cauză, însă argumentele sale au fost ignorate de instanța de apel.

Recurenta-pârâtă mai susține și faptul că încheierea de ședință din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, este nelegală și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu se impunea constatarea suspendării de drept a cauzei, nefiind incident un astfel de caz de suspendare, suspendarea de drept constatată fiind rodul direct și nemijlocit al încălcării normelor procedurale incidente.

În concluzie, față de argumentele expuse, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului formulat împotriva încheierii de ședință pronunțată de către Curtea de Apel Constanța la data de 27.11.2024 în dosarul nr. x/2022 la care a fost conexat dosarul nr. x/2023, astfel cum a fost îndreptată la 28.01.2025 și casarea încheierii de ședință din data de 27.11.2024, astfel cum a fost îndreptată la data de 28.01.2025, cu consecința continuării judecării apelurilor cu care instanța de apel a fost învestită.

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă B. a invocat nelegalitatea încheierii recurate prin raportare la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticând atât încălcarea și aplicarea greșită a normelor unionale și naționale către curtea de apel, respectiv a dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, ale art. 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ale art. 34 din Convenția Europeană a drepturilor Omului și a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cât și neanalizarea argumentelor invocate și greșita suspendare de drept a cauzei.

Astfel, recurenta a susținut că sesizarea CJUE nu era necesară deoarece exista deja o jurispudență consacrată în materia respectivă, dispozițiile de drept al Uniunii invocate sunt clare (acte clair), iar maniera de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În raport de prevederile art. 267 TFUE, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene este triplu condiționată, respectiv întrebarea prealabilă să vizeze interpretarea tratatelor, validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, problema de drept invocată să fie pertinentă, în sensul că decizia CJUE este necesară pentru soluționarea corectă a cauzei, iar dispoziția a cărei interpretare se solicită să nu fi făcut obiectul unei alte examinări a CJUE.

Prin urmare, rezultă că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, dă posibilitatea, însă nu instituie obligația instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările - vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare - fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, iar în toate cazurile singura competentă să decidă dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, este instanța națională.

După cum s-a arătat chiar în cuprinsul cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, una dintre condițiile de admisibilitate a trimiterii preliminare, rezultată din jurisprudența constantă a instanței europene, este aceea a utilității dezlegării solicitate pentru cauza pendinte, în sensul unei strânse legături între contextul factual și juridic al litigiului și actul de drept al Uniunii Europene.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară, având aptitudinea de a aprecia asupra utilității și concludenței, dar și asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate de la art. 267 din TFUE.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

În Hotărârea din 20 septembrie 2011, Ullens de Schooten și Razabek împotriva Belgiei și în Hotărârea din 13 februarie 2020, Sanofi Pasteur împotriva Franței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că rezultă din articolul 267 al treilea paragraf TFUE că, atunci când o chestiune referitoare în special la interpretarea tratatului sau a actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene este ridicată în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în temeiul dreptului intern, această instanță este obligată să sesizeze CJUE pentru o hotărâre preliminară. Această obligație nu este însă absolută, jurisprudența Cilfit (Hotărârea CJUE din 6 octombrie 1982) precizând că instanțele se bucură de o marjă de apreciere în sensul necesității formulării unei trimiteri preliminare pentru soluționarea cauzei. Cartea de la Strasbourg a observat astfel că instanțele sunt exonerate de această obligație dacă vor constata că problema de drept nu este relevantă, că dispoziția de drept UE în cauză a făcut obiectul unei interpretări de către Curtea de Justiție sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este impusă cu atât de multă evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În Hotărârea Consorzio Italian Management din 6 octombrie 2021, CJUE a arătat de asemenea următoarele: "În această privință, din sistemul instituit prin articolul 267 TFUE, interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din Cartă, rezultă că, în cazul în care o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern consideră, pentru motivul că se află în prezența uneia dintre cele trei situații menționate (de Hotărârea Cilfit), că este exonerată de obligația de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE, motivele deciziei sale trebuie să evidențieze fie că problema de drept a Uniunii ridicată nu este relevantă pentru soluționarea litigiului, fie că interpretarea dispoziției în cauză a dreptului Uniunii se bazează pe jurisprudența Curții, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudențe, că interpretarea dreptului Uniunii s-a impus instanței naționale de ultim grad cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile" (pct. 51).

În Hotărârea Cartesio Oktató és Szolgáltató bt din 16 decembrie 2008, CJUE a reținut că articolul evocat trebuie interpretat în sensul că, "competența conferită de această dispoziție din tratat oricărei instanțe naționale de a dispune o trimitere preliminară la Curte nu poate fi pusă în discuție prin aplicarea unor asemenea norme care permit instanței sesizate în apel să reformeze decizia prin care se dispune o trimitere preliminară la Curte, să desființeze trimiterea și să oblige instanța care a pronunțat această decizie să reia procedura de drept intern ce fusese suspendată."

În speță, în ședința publică de la termenul din 27.11.2024 al dosarului nr. x/2022, curtea de apel a dispus, în temeiul art. 267 din TFUE, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu soluționarea unor întrebări preliminare, dispunând totodată, în baza art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest context, se observă faptul că obiectul prezentului recurs îl constituie măsura de suspendare de drept a judecării cauzei, singura măsură care, în raport de prevederile art. 414 C. proc. civ., poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța superioară. Prin urmare, critica evocată va fi analizată din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se aplică în cazurile în care o problemă de drept comunitar trebuie lămurită pentru a se putea judeca fondul litigiului național.

Suspendarea de drept a procesului intervine în mod obligatoriu, în baza legii și implică aceeași oprire a cursului procesului ori de câte ori instanța constată apariția vreuneia dintre împrejurările prevăzute de text și întrunirea condițiilor impuse de această normă.

Scopul acestei suspendări este acela de a se asigura aplicarea corectă și uniformă a legislației europene (directive, regulamente) în toate statele membre, conform principiului primatului și efectului direct al dreptului UE.

În cauză, având în vedere că suspendarea este obligatorie, curtea de apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a regulilor de procedură și a dispus, în mod corect, suspendarea de drept a judecății până la pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, neputându-se reține cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Față de argumentele anterior reținute, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2025.