ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2783/2024

Ședința publică din data de 10 decembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la data de 28.09.2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., următoarele: să se dispună interzicerea utilizării mărcii A. în activitatea comercială, în mediul online, în domeniul public, în orice alte înscrisuri sau documente sau orice alte expuneri de către pârâtă sau colaboratorii acesteia, precum și schimbarea denumirii societății pârâte, în temeiul art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998; să se dispună obligarea pârâtei la încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială constând în copierea în integralitate a tuturor documentelor de care se folosește în activitate, în temeiul art. 2 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 93/08.06.2023, Tribunalul Specializat Mureș a respins cererea de chemare în judecat și a obligat reclamanta să îi plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 de RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 231/09.10.2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., ce a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 19.01.2024, sub nr. x/2022.

Prin decizia nr. 846/16.04.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 22.07.2024, sub nr. x/2022*, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că instanța de control judiciar s-a aflat într-o gravă eroare cu privire la aplicabilitatea normelor de drept material referitoare la dreptul la marcă și dreptul de autor, preluate in integrum din hotărârea instanței de fond, fără a realiza o analiză proprie, concluzii grefate pe o reținere greșită a situației de fapt, fiind încălcate: dreptul la apărare; dreptul de proprietate, drept protejat atât prin reglementări naționale, cât și prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților naționale și prin Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

A precizat că este titulara mărcii înregistrate la O.S.I.M. cu denumirea "A.", având nr. depozit x din data de 01.11.2021, înregistrată pentru clasele de servicii: clasa 35 - Publicitate și marketing, servicii de franciză, lucrări de birou; clasa 37 - Verificare instalații gaze, revizie instalații gaze, verificări tehnice periodice centrale termice, proiectare instalații de utilizare gaze, servicii legate de construcția centralelor electrice, a instalațiilor de transport și de acumulare a energiei, mai ales a rețelelor de alimentare cu gaze și a acumulatoarelor de gaze, cât și a rețelelor de alimentare pentru curentul electric, sisteme de reparații, operații de întreținere și reparații cu privire la centralele electrice, a rețelelor de alimentare cu gaz și a acumulatoarelor de gaze.

De asemenea, a arătat că este titulara drepturilor de autor asupra tuturor actelor utilizate în activitatea comercială, respectiv modele de fișe/oferte/contracte/înștiințări, prin înregistrarea acestora la Oficiul Proprietății Intelectuale de la Benelux, conform Certificatului de înregistrare nr. x din data de 23.06.2022, actele de care a făcut vorbire fiind parte integrantă din acest certificat, beneficiind de protecția oferită de acesta.

A menționat și că Oficiul de la Benelux pentru Proprietate Intelectuală (B.O.I.P.) este organismul oficial pentru înregistrarea mărcilor comerciale și a desenelor și modelelor în Benelux, acesta oferind și serviciul de înregistrare a drepturilor de autor în vederea obținerii unor dovezi clare și neechivoce în privința titularului dreptului de proprietate intelectuală, constituind o dovadă validă și aplicabilă tuturor statelor membre U.E., și nu numaim, iar drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi care au aceeași natură cu orice alt drept de proprietate, statul având obligația de a respecta aceste drepturi în aceeași măsură.

În ceea ce privește interzicerea utilizării mărcii A. în activitatea intimatei-pârâte, a susținut că instanța de apel a preluat eroarea gravă în care s-a aflat instanța de fond cu privire la aceste drepturi, argumentând dreptul la denumire comercială prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. (8) din Convenția de la Paris, dispoziții care au fost interpretare greșit, întrucât dreptul de denumire comercială este un drept distinct de dreptul la marcă și de dreptul de autor, respectiv înregistrarea unei mărci la O.S.I.M. este diferită de înregistrarea unei denumiri comerciale la Registrul Comerțului.

În opinia recurentei-reclamante, cele doua instituții au funcții diametral opuse și nu pot fi asimilate, protecția oferită fiind diferită.

A subliniat că instanța de apel a preluat concluziile instanței de fond și a reținut în mod greșit anterioritatea denumirii comerciale a intimatei-pârâte prin raportare la data înregistrării mărcii, or acest raționament nu poate fi primit întrucât analiza anteriorității denumirii comerciale se poate realiza strict prin raportare la data dobândirii denumirii comerciale de către fiecare societate.

Totodată, a susținut că o analiză atentă a anteriorității denumirii comerciale arată faptul că a fost înscrisă în Registru Comerțului la data de 19.01.2015, iar intimata-pârâtă a fost înscrisă în Registrul Comerțului ulterior, la data de 20.05.2015, deci beneficiază de dreptul la denumirea comercială prin efectul anteriorității, precum și că analiza dreptului la marcă evidențiază faptul că deține o marcă înregistrată din data de 1.11.2021, spre deosebire de partea adversă care nu deține un astfel de drept.

Făcând referire la dispozițiile art. 3 din Regulamentul de organizare și funcționare a Oficiului National al Registrului Comerțului și a oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale din 20 martie 2014, precum și la cele ale art. 1 din H.G. nr. 573/1998 privind organizarea și funcționarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci a arătat că spre deosebire de O.R.C., O.S.I.M. este autoritatea unică pe teritoriul României în asigurarea protecției proprietății industriale, în conformitate cu legislația națională în domeniu și cu prevederile convențiilor și tratatelor internaționale la care România.

A susținut că atribuția specifică a O.S.I.M., conferită de art. 3 din H.G. nr. 573/1998, vizează înregistrarea și examinarea cererilor din domeniul proprietății industriale și eliberarea titlurilor de protecție care conferă titularilor lor drepturi exclusive pe teritoriul României.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, rezultă cu evidență faptul că temeiurile legale menționate, atribuțiile și funcțiile specifice celor două instituții sunt diferite și nu pot face obiectul unor confuzii.

A precizat că, prin înregistrarea la O.R.C., o societatea poate funcționa legal, dar prin înregistrarea unei mărci la O.S.I.M., titularul acesteia poate utiliza marca pe toate produsele și serviciile sale, promovându-se cu acest nume, putând în același timp să interzică folosirea acesteia de către o alta persoană.

De asemenea, a arătat că societatea care optează pentru înregistrarea la O.S.I.M. beneficiază de o anumită notorietate pe care a dobândit-o pe piață și dorește să își protejeze brandul împotriva competitorilor de rea-credință.

Față de situația din speța de față, a menționat că denumirea A. a fost folosită încă de la data de 1 ianuarie 2011, când a fost înființată A., societate care face parte din grupul de firme deținut de reprezentantul său și din care nu a făcut niciodată parte societatea intimată-pârâtă.

Sub acest aspect, a subliniat că reprezentanta intimatei-pârâte a avut doar calitatea de angajat pe funcții de conducere în cadrul grupului de firme administrat de reprezentantul său, iar accesul la informații și documente pe care l-a avut, a făcut ca, ulterior, acesta să le valorifice în cadrul societății pe care a înființat-o în mai 2015, astfel, în prezent, marca sa este utilizată în întreaga activitate pe care o desfășoară intimata-pârâtă.

Prin urmare, a apreciat că este greșită concluzia instanței de apel referitoare la anterioritatea denumirii comerciale a intimatei-pârâte în raport cu data înregistrării mărcii sale.

În opinia recurentei-reclamante, a interpreta dispozițiile reținute de către curtea de apel în aceasta manieră echivalează cu lipsirea de conținut a dispozițiilor legale care reglementează dreptul la marcă și dreptul de autor.

Recurenta-reclamantă a considerat că, în condițiile în care a fost înființată anterior înființării societății intimate-pârâte, în contextul în care deține o marcă înregistrată la O.S.I.M. și este titulară a drepturilor de autor asupra tuturor actelor pe care le utilizează în activitatea comercială, protecția pe care instanța este chemată să o ofere solicitantului în temeiul acestor drepturi lipsește cu desăvârșire.

De asemenea, a apreciat ca fiind greșită interpretarea dată dispoziției cuprinse în teza I a alin. (2) al art. 39 din Legea nr. 84/1998, în raport cu care instanța de apel a arătat că dreptul său, ce decurge din Certificatul de înregistrare a mărcii nr. x asupra denumirii A. din data de 01.11.2021, nu poate să aducă atingere dreptului la denumire al intimatei-pârâte.

Astfel, a arătat că dispozițiile legale menționate conferă o protecție juridică deplină titularului mărcii înregistrate la O.S.I.M., conform alin. (1) al art. 39 din Legea nr. 84/1998, iar o eventuală atingere a dreptului intimatei-pârâte se putea realiza doar în contextul în care aceasta din urmă ar fi dobândit, la rândul său, un drept în urma înregistrării unei mărci identice; cum, însă, intimata-pârâtă nu deține un astfel de drept, este evident că cererea sa de a interzice oricărei persoane folosirea mărcii este perfect legală și absolut îndreptățită.

A menționat și că dobândirea dreptului la denumire, prin îndeplinirea formalităților la O.R.C. în mai 2015 comparativ cu dreptul său la denumire, obținut în ianuarie 2015, îi conferă, pe de o parte, acest drept la denumire obținut ca urmare a anteriorității denumirii comerciale, iar, pe de altă parte, o protecție juridică infailibilă conferită de dreptul asupra mărcii.

A apreciat ca fiind în dezacord flagrant cu dispozițiile legale și concluzia curții de apel conform căreia indicarea ca temei legal al cererii, ce vizează interzicerea folosirii mărcii A. de către intimata-pârâtă, a dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998, nu ar permite instanței analiza anteriorității prin raportare la denumirea sa comercială, întrucât ar constitui o cerere nouă în apel, conchizându-se faptul că prima instanță ar fi reținut în mod judicios analiza anteriorității dreptului la denumirea comercială doar prin raportare la dreptul său asupra mărcii.

Recurenta-reclamantă a precizat că trimiterea pe care a făcut-o la dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 face posibilă analiza anteriorității dreptului la denumirea comercială, prin compararea momentului la care societățile în litigiu au fost înscrise la O.R.C., dar și prin cercetarea existenței unui drept asupra mărcii A. în favoarea uneia sau a alteia din societățile litigante.

A apreciat că modul greșit de interpretare a dispozițiilor legale menționate în analiza cererii, care urmărește interzicerea utilizării mărcii A., a condus instanța la concluzii greșite și cu privire la modalitatea de analiză a condițiilor specifice răspunderii civile delictuale, instanța concluzionând că nu a fost dovedită condiția faptei ilicite care să fundamenteze angajarea răspunderii pentru concurență neloială și, astfel, nu se mai impune analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Cu referire la cererea privind obligarea intimatei-pârâte la încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială constând în copierea în integralitate a tuturor documentelor de care se folosește în activitatea comercială, a subliniat că este titulara drepturilor de autor asupra tuturor actelor utilizate în activitatea comercială, respectiv modele de fișe/oferte/contracte/înștiințări prin înregistrarea acestora la Oficiul Proprietății Intelectuale de la Benelux.

În acest sens, a arătat că a fost eliberat certificatul de înregistrare nr. x din data de 23.06.2022, actele menționate făcând parte integrantă din acest certificat și beneficiind de protecția oferită de acesta.

A precizat că aceste draft-uri de acte le utilizează încă din anul 2011, de când activează pe piața din România grupul de firma A..

Totodată, recurenta-reclamantă a menționat și că prin decizia recurată se reține faptul că această cerere ar fi fost invocată pentru prima dată în apel și că nu poate fi analizată întrucât constituie o cauză nouă, însă, această concluzie este greșită, întrucât cererea a făcut obiectul investirii instanței de fond, constituind cel de/al doilea capăt de cerere, iar, în cuprinsul motivelor de apel, sunt inserate susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată și dovedite cu acte, acte la care, instanța de fond face referire în considerente.

În opinia recurentei-reclamante, împrejurarea că instanța de fond nu analizează capătul doi de cerere prin prisma protecției oferite de Certificatul de marcă și de Certificatul de la Benelux nu este de natură să conducă la concluzia că nu ar fi investit instanța de fond cu o astfel de cerere.

Prin urmare, a susținut că instanța de apel, prin decizia civilă pronunțată în cauză, nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel și a probelor administrate, ceea echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cu o necercetare a fondului pricinii, respectiv cu o încălcare a principiului disponibilității, ceea ce atrage nulitatea hotărârii, în raport cu motive de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În concluzie, apreciind că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș nu analizează motivele de apel pe care le-a formulat împotriva sentinței civile nr. 93 din data de 08.06.2023 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, iar soluția este întemeiată pe argumente străine de natura pricinii, fiind lăsate neelucidate aspecte esențiale în cercetarea temeiniciei cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat, iar în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârătă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar, pe cale de excepție a invocat nulitatea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea excepției nulității recursului, a arătat că partea adversă nu a dezvoltat critici prin care să indice de ce sunt incidente motivele de casare invocate, respectiv ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, în esență, combătând afirmațiile recurentei-reclamante, a arătat că, pentru a beneficia de protecția unei mărci, condiția primordială ce trebuie îndeplinită de către titularul unei mărci este aceea de a nu aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau ude data de prioritate a mărcii înregistrate.

A subliniat că, în prezenta speță, este vorba tocmai despre o atare atingere, atât timp cât a înregistrat societatea comercială la O.R.C. în anul 2015, respectiv cu mai bine de 6 ani anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii de comerț A. la O.S.I.M. de către recurenta-reclamantă și a utilizat, în activitățile legal desfășurate, denumirea de A., ca denumire oficială a societății.

Totodată, a arăta că partea adversă a mai susținut că ambele societăți împricinate au fost înființate în anul 2015, însă "nu au făcut niciodată parte din aceleși grup de firme", dar a omis să menționeze faptul că între intimata-pârâtă și prima societate înființată sub denumirea de A., înregistrată la O.R.C. sub nr. x/2011, iar la organul fiscal sub Codul fiscal x, a fost încheiat un contract de colaborare în vederea desfășurării în comun a activităților comerciale, înregistrat la acesta din urmă sub nr. x din data de 22.05.2015, ceea ce denotă faptul că denumirea sa a fost acceptată de către acționariatul acesteia din urmă, comun, de altfel, cu cel al recurentei-pârâte, mult anterior înregistrării la O.S.I.M. a mărcii A..

A apreciat că cererea recurentei-reclamante, privind obligarea sa la încetarea și interzicerea utilizării în actele și documentele emise, dar și în activitatea curentă a denumirii A., este inadmisibilă și sub aspectul prevederilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, având în vedere atât activitatea anterioară desfășurată sub denumirea de A. S.R.L., cât și datorită colaborării avute încă din anul 2015.

În raport cu susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat că instanța de apel a analizat temeinic motivele de apel, hotărârea recurată fiind motivată atât în fapt, cât și în drept.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârătă A. S.R.L., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Din dezvoltarea criticilor formulate de către recurenta-reclamantă reiese că este posibilă cercetarea lor din perspectiva motivelor de casare în mod expres invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în raport de conținutul concret și de finalitatea urmărită, astfel cum se va arăta în analiza motivelor de recurs.

Nu este, astfel, incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aceasta operează în situația în care niciunul dintre motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ. și nici nu este posibilă calificarea sau recalificarea lor juridică, în funcție de conținutul concret al criticilor formulate, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel nerespectarea principiului disponibilității și nemotivarea corespunzătoare a deciziei, prin aprecierea conform căreia calitatea reclamantei de titular al dreptului de autor asupra tuturor actelor utilizate în activitatea comercială (modele de fișe/oferte/contracte/înștiințări), decurgând din înregistrarea la Oficiul de Proprietății Intelectuale Benelux, ar reprezenta o cauză nouă în calea de atac.

În acest cadru, se observă că prima instanță, analizând cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă - la care face referire recurenta-, a constatat că este învestită cu solicitarea de interzicere a practicilor de concurență neloială constând în utilizarea denumirii și a acelorași documente în activitatea desfășurată de către pârâtă, faptă de natură să inducă în eroare clienții reclamantei, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Tribunalul a apreciat că aceste pretenții sunt grefate pe acțiunea în contrafacerea mărcii formulată pe calea primului capăt de cerere și le-a analizat în consecință, ceea ce înseamnă că a considerat că dreptul la marcă al reclamantei a fost invocat drept cauză juridică a ambelor cereri, utilizarea acelorași documente în activitatea comercială fiind una dintre modalitățile de concurență neloială pretinse prin cererea de chemare în judecată.

Prin motivele de apel, reclamanta nu a criticat atare calificare juridică a pretențiilor deduse judecății și nepronunțarea asupra unui capăt de cerere, limitându-se a relua in terminis conținutul acțiunii introductive, iar în absența unei astfel de învestiri, instanța de apel a confirmat analiza primei instanțe referitoare la inexistența unor practici de concurență neloială constând în confuzia clientelei între cele două societăți și a apreciat în acest context că invocarea de către apelanta-reclamantă a dreptului de autor înregistrat la Oficiul Benelux, asupra tuturor actelor utilizate în activitatea comercială, constituie o cauză nouă în apel.

În conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., limitele efectului devolutiv al căii ordinare de atac sunt determinate de către apelant prin motivele de apel.

Pe acest temei, întrucât reclamanta nu a criticat prin cererea de apel eventuala încălcare de către prima instanță a prevederilor art. 22 alin. (4) și (6) C. proc. civ., ce vizează posibilitatea calificării/recalificării juridice de către judecătorul cauzei a actelor și faptelor deduse judecății, respectiv obligația pronunțării asupra tot ceea ce s-a cerut, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi."

Prin urmare, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, și cel vizând nemotivarea corespunzătoare a deciziei în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod.

În același timp, chiar dacă s-ar admite critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de apel, nu ar putea fi primită susținerea reclamantei privind efectele juridice ale înregistrării la Oficiul Proprietății Intelectuale Benelux, conform certificatului nr. x din data de 23.06.2022.

Convenția Benelux în materie de proprietate intelectuală (mărci și desene sau modele) a fost încheiată la data de 23 februarie 2005 între Belgia, Luxemburg și Olanda și modificată prin protocoale ulterioare, iar conform art. 1.16, aplicarea acestei Convenții este limitată la teritoriul celor trei state semnatare, denumit "teritoriul Benelux".

Prin urmare, înregistrarea modelelor de fișe/oferte/contracte/înștiințări la Oficiul Benelux de Proprietate Intelectuală (organ al B.) nu produce efecte juridice pe teritoriul României, astfel încât nu s-ar putea reține vreo încălcare a unui drept de proprietate intelectuală protejat, doar prin raportare la înregistrarea invocată de către reclamanta A. S.R.L.

În același timp, după cum reiese din cuprinsul Convenției, reglementarea privește mărcile și desenele sau modelele, iar art. 3.28 pct. 2 prevede că "Titularul unui depozit al unui desen sau model este prezumat a fi și titularul dreptului de autor asupra acestuia (...)".

Așadar, prezumția legală a existenței unui drept de autor operează abia de la data cererii de înregistrare a modelului, ceea ce înseamnă că este ineficientă în cauză, chiar în ipoteza în care s-ar da accepta existența unui drept protejat prin înregistrarea în discuție, de vreme ce reclamanta a arătat că pârâta folosea deja, la data înregistrării, respectivele documente în activitatea sa comercială.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante vizând ignorarea dreptului de autor relevat de înregistrarea la Oficiul Benelux sunt, practic, lipsite de finalitate și se impune a fi respinse, date fiind, pe de o parte, absența unei protecții juridice pe teritoriul României, iar pe de altă parte, ineficiența prezumției desprinse din formularea cererii de înregistrare.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că aprecierea instanței de apel conform căreia dreptul la marcă nu poate aduce atingere dreptului la denumire comercială, dacă acesta este anterior în raport cu data înregistrării mărcii, contravine prevederilor legale aplicate, respectiv art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris și art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Recurenta a susținut că cele două drepturi au funcții diametral opuse, iar protecția lor este diferită, iar pe de altă parte, anterioritatea denumirii comerciale are relevanță strict în raport cu o altă denumire comercială, iar nu cu o marcă. Din acest punct de vedere, ar fi trebuit să se dea efect principiului anteriorității doar prin raportare la data înființării celor două societăți.

Totodată, instanța de apel a interpretat greșit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 și prin prisma aprecierii conform căreia această normă nu ar permite instanței analiza anteriorității prin raportare la denumirea comercială a reclamantei, care ar constitui o cerere nouă în apel, deoarece atare analiză este implicită prin invocarea art. 39 alin. (2), fiind necesar a se compara datele de înscriere a societăților la ORC și a se constata că societatea reclamantă a fost înființată anterior pârâtei.

Criticile astfel formulate nu sunt fondate.

Art. 39 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, în forma de la data cererii de chemare în judecată (28.09.2022), prevede următoarele:

"(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. (2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere instanței judecătorești competente, printr-o acțiune în contrafacere, să interzică terților să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: (...) b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; (...) (3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: (...) e) utilizarea semnului ca denumire comercială ori ca parte a unei denumiri comerciale (...)".

Pe acest temei, exclusivitatea dreptului la marcă, dobândit prin înregistrare, presupune, în mod neechivoc, îndreptățirea titularului de a formula o acțiune în contrafacerea mărcii și de a solicita inclusiv interzicerea utilizării de către terți a semnului ca denumire comercială ori ca parte a unei denumiri comerciale (lit. e), atunci când terții utilizează fără consimțământul titularului mărcii un semn identic sau similar cu marca, pentru produse/servicii identice sau similare, existând un risc de confuzie.

Cu toate acestea, această prerogativă, ce intră în conținutul dreptului exclusiv la marcă, poate fi exercitată "fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate", condiție în mod expres prevăzută în alin. (2) al art. 39.

Prin decizia recurată, instanța de apel a considerat că dreptul la denumire comercială constituie un asemenea "drept anterior" în raport cu data cererii de înregistrare a mărcii, invocând Convenția de la Paris pentru protecția proprietății intelectuale și art. 16 din Acordul TRIPS (Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț din 15.04.1994).

Înalta Curte constată că această apreciere a instanței de apel corespunde unei interpretări corespunzătoare a art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Uniunea Europeană este parte a Acordului TRIPS, iar în ceea ce privește Convenția de la Paris, chiar dacă nu a fost încheiată de Uniune, dispozițiile din aceasta care sunt încorporate în Acordul TRIPS produc, în ordinea juridică a Uniunii, aceleași efecte precum cele produse de Acord (a se vedea în acest sens hotărârea din 27 februarie 2024, C-382/21 P EUIPO/The KaiKai Company Jaeger Wichmann, pct. 59-62).

Este de precizat, totodată, că legea națională a mărcilor transpune prevederile directivelor de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, atât a Directivei 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, cât și a Directivei (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015, ce a înlocuit vechea directivă cu începere de la data de 14.01.2019.

Din aceste motive, în interpretarea legii mărcilor de către instanța națională, căreia îi revine obligația de asigurare a finalității directivei pe care legea o transpune, nu poate fi ignorată jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene conturată în interpretarea celor două directive, în care se face în mod expres referire la celelalte două acte de drept internațional. Este util a se menționa și considerentul (41) al Directivei 2015/2436, care subliniază că este "necesar" ca dispozițiile acesteia să fie "pe deplin armonizate" cu cele ale Convenției de la Paris și ale Acordului TRIPS.

Astfel, prin hotărârea pronunțată la data de 2 iunie 2022 în cauza C-112/21 X BV/Classic Coach Company, Curtea a reamintit jurisprudența sa în privința numelui comercial în contextul directivelor succesive referitoare la mărci, în special hotărârea din cauza C-245/02 Anheuser-Busch.

Potrivit CJUE, denumirea comercială constituie un drept care intră sub incidența expresiei "proprietate intelectuală", în sensul art. 1 alin. (2) din Acordul TRIPS, iar din art. 2 alin. (1) al acestui acord rezultă că protecția denumirilor comerciale, prevăzută în mod specific la art. 8 din Convenția de la Paris este încorporată în mod expres în acordul menționat (pct. 37).

La pct. 38 din hotărârea X BV, s-a arătat "De asemenea, conform art. 16 alin. (1) ultima teză din Acordul TRIPS, trebuie să fie vorba despre un drept anterior existent, cuvântul "existent" însemnând că dreptul în cauză trebuie să intre în domeniul de aplicare temporal al Acordului TRIPS și să fie încă protejat la momentul la care acest drept este invocat de titularul său pentru a se opune pretențiilor titularului mărcii cu care se consideră că intră în conflict."

De asemenea, noțiunea de anterioritate "înseamnă că temeiul dreptului în cauză trebuie să preceadă în timp obținerea mărcii cu care se consideră că acesta intră în conflict (subl. ns.). Astfel, este vorba despre expresia principiului priorității dreptului exclusiv anterior, care reprezintă unul dintre fundamentele dreptului mărcilor și, mai general, al întregului drept al proprietății industriale" (pct. 40).

Așadar, din jurisprudența CJUE, astfel cum este redată la pct. 37-40 din hotărârea pronunțată în cauza C-112/21 X BV/Classic Coach Company, reiese, pe de o parte, că numele comercial este un drept de proprietate intelectuală protejat, iar pe de altă parte, că numele comercial poate reprezenta, în sensul art. 16 alin. (1) din Acordul TRIPS, un "drept anterior" în raport cu o marcă înregistrată, cu condiția de a fi încă protejat la momentul la care acest drept este invocat de titularul său pentru a se opune pretențiilor titularului mărcii cu care se consideră că intră în conflict.

Aceste considerente confirmă trimiterea corectă din decizia de apel pronunțată în cauză la Acordul TRIPS și la Convenția de la Paris, în ceea ce privește protecția de principiu a numelui comercial ca drept de proprietate intelectuală, dar și în conflictul cu o marcă înregistrată, dacă este dobândit anterior datei de la care se produc efectele înregistrării mărcii și dacă este actual la momentul invocării de către titular.

Este adevărat, în același timp, că Legea nr. 84/1998 prevede în mod expres numele comercial ca "drept anterior" în situația în care este invocat pe calea unei opoziții la înregistrarea mărcii sau a unei cereri în anularea înregistrării mărcii.

Potrivit art. 6 alin. (4) din lege, "O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă: (...) c) există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la alin. (2) lit. d), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială".

Prin art. 6 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 84/1998 a fost transpus art. 4 alin. (4) lit. c) din Directiva 2008/95.

În hotărârea din cauza C-112/21 X BV/Classic Coach Company, deja menționată în prezenta decizie, s-a arătat:

"(...) potrivit articolului 4 alin. (4) litera (c) din Directiva 2008/95, noțiunea de "drept anterior" înseamnă printre altele un drept de proprietate industrială, aceasta nefiind decât un tip de proprietate intelectuală. Or, reiese din articolul 1 alin. (2) din Convenția de la Paris că numele comercial constituie un drept de proprietate industrială."

Nu este, prin urmare, vreun dubiu că, pe temeiul art. 6 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, preexistența unui nume comercial constituie un motiv de refuz la înregistrarea unei mărci, respectiv de anulare a unei mărci înregistrate, acesta din urmă fiind, de altfel, prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. e) din lege, în conformitate cu care "Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului București de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: (...) e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicație geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor."

În schimb, Legea nr. 84/1998 nu prevede la fel de limpede că, în cazul unei cereri în contrafacerea mărcii înregistrate, titularul unui nume comercial anterior poate opune cu succes dreptul său, pentru a împiedica admiterea pretențiilor titularului mărcii cu care se consideră că intră în conflict.

Cu toate acestea, în art. 39 alin. (2) din lege, citat mai sus, s-a prevăzut că dreptul exclusiv la marcă poate fi exercitat "fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate", iar această limitare a dreptului exclusiv se aplică fără vreo distincție pentru toate actele pe care titularul le poate interzice, enumerate exemplificativ în alin. (3) al art. 39, inclusiv pentru "utilizarea semnului ca denumire comercială ori ca parte a unei denumiri comerciale", menționată la lit. e).

Așadar, interpretarea logică a art. 39 în ansamblu și argumentele deja expuse - care relevă intenția legiuitorului la transpunerea directivei referitoare la mărci și la corelarea cu actele de drept internațional ce fac parte din dreptul intern -, conduc la concluzia la care a ajuns, în mod corect, instanța de apel, în sensul că titularului unui nume comercial nu îi poate fi interzisă utilizarea acestuia de către titularul unei mărci, atunci când numele comercial este legal înregistrat la Registrul Comerțului, anterior cererii de înregistrare a mărcii. Trebuie adăugat, pentru motivele deja expuse, că este necesar, totodată, ca numele comercial să fie încă protejat la data invocării sale împotriva pretențiilor titularului mărcii.

Se poate reține și un argument de interpretare istorico-teleologică a art. 39 din Legea nr. 84/1998, în forma din anul 2022 (care corespunde celei actuale). Până la modificările aduse prin Legea nr. 112/2020, protecția numelui comercial în raport cu o marcă înregistrată era asigurată prin fostul art. 39, care prevedea în mod expres că titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială numele/denumirea sau adresa/sediul titularului, cu condiția ca folosirea de către terț a acestor elemente să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial.

Fostul art. 39 are un conținut echivalent celui al art. 6 alin. (1) lit. a) din Directiva 89/104, respectiv 2008/95, ce au precedat Directiva 2015/2436, iar acest text a fost interpretat de către CJUE în mod constant ca referindu-se atât la numele unei persoane fizice, cât și la numele comercial. În dispozitivul hotărârii pronunțate la data de 11.09.2007 în cauza C-17/06 Céline, Curtea a statuat în legătură cu "utilizarea de către un terț care nu a fost autorizat în acest scop a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară".

Or, prin Directiva 2015/2436, norma ce prevede o limitare a dreptului exclusiv la marcă în situația utilizării de către un terț a numelui său, anume actualul art. 14 alin. (1) lit. a), îl) vizează expressis verbis pe terțul persoană fizică, cu menținerea condiției ca o astfel de folosire să fie onestă.

Concomitent, în norma ce reglementează dreptul exclusiv la marcă, reprezentată de art. 10, s-a inserat în alin. (2) condiția ca prerogativa titularului de a interzice utilizarea mărcii de către terți să nu aducă atingere "drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate", iar în alin. (3) lit. d) s-a prevăzut îndreptățirea titularului de a solicita a se interzice "să se utilizeze semnul ca denumire comercială sau ca nume al unei societăți ori ca parte a unei denumiri comerciale sau a numelui unei societăți", modificări ce au fost transpuse ad litteram în actualul art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Considerentul (27) din preambulul directivei a explicat modificarea, astfel:

"Drepturile exclusive conferite de o marcă nu ar trebui să îndreptățească titularul să interzică utilizarea de către terți a semnelor sau indicațiilor care sunt utilizate corect și, prin urmare, în conformitate cu practicile loiale din domeniul industrial și comercial. Pentru a crea condiții egale pentru denumiri comerciale și mărci, ținând seama de faptul că denumirilor comerciale li se conferă de obicei o protecție nelimitată față de mărcile ulterioare, ar trebui să se considere că o astfel de utilizare include doar folosirea numelor personale ale terților".

Așadar, numelui comercial i se conferă și asigură protecție în raport cu mărcile înregistrate ulterior, ca "drept anterior", în concordanță cu art. 16 alin. (1) ultima teză din Acordul TRIPS, conform jurisprudenței CJUE. S-a amintit deja considerentul (41) al Directivei 2015/2436 ce prevede că este "necesar" ca dispozițiile acesteia să fie "pe deplin armonizate" cu cele ale Convenției de la Paris și ale Acordului TRIPS.

În consecință, instanța de apel a interpretat în mod corect art. 39 din Legea nr. 84/1998, în forma din anul 2022, cu aplicarea corespunzătoare a celor două acte de drept internațional, urmând a fi respinsă critica pe acest aspect.

Totodată, nu are temei nici critica potrivit căreia instanța de apel ar fi apreciat greșit că invocarea denumirii comerciale a reclamantei ca "drept anterior" ar reprezenta o cauză nouă în apel, întrucât invocarea art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 ar fi suficientă pentru analizarea nu numai a conflictului dintre o marcă și un nume comercial, dar și al celui dintre două nume comerciale, analiză ce ar fi favorabilă reclamantei, deoarece aceasta a fost înregistrată la ORC anterior societății pârâte.

Directiva 2015/2436 urmărește apropierea legislațiilor naționale cu privire la mărci, astfel încât poate privi conflictul dintre o marcă și un nume comercial, dar nu și conflictul între două drepturi de proprietate intelectuală, altele decât dreptul la marcă. În absența unei armonizări la nivelul Uniunii Europene, protecția numelui comercial ține de dreptul național.

Or, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nici art. 39 alin. (2), care reglementează dreptul exclusiv la marcă și limitările sale, nici vreo altă prevedere din legea referitoare la mărci, prin care este transpusă directiva, nu reglementează protecția numelui comercial ca atare ori conflictul dintre două nume comerciale.

Pe lângă cele două acte de drept internațional deja menționate în prezenta decizie, sunt relevante în acest sens fie prevederile legii referitoare la registrul comerțului (Legea nr. 26/1990, înlocuită de Legea nr. 265/2022), în condițiile în care acestea definesc firma ca fiind denumirea sub care un profesionist își desfășoară activitatea de comerț și sub care semnează (numele comercial corespunzând firmei, fără particulele generale de identificare a unei societăți, respectiv S.R.L., în cazul de față), fie cele ale Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, atunci când se pretinde săvârșirea unei asemenea fapte ilicite prin "folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant" (art. 5 lit. a).

Or, în cauza de față, potrivit calificării juridice date, în mod necontestat, celui de-al doilea capăt de cerere de către instanțele de fond, reclamanta a solicitat, pe temeiul Legii nr. 11/1991, interzicerea practicilor de concurență neloială constând în utilizarea denumirii și a acelorași documente în activitatea desfășurată de către pârâtă, faptă de natură să inducă în eroare clienții reclamantei, dar grefat pe dreptul la marcă, a cărui încălcare a fost invocată prin pretențiile aferente primului capăt de cerere.

În consecință, Înalta Curte va respinge și cea de-a doua critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, față de toate considerentele expuse, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

Pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.500 RON, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 231/A din data de 9 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.500 RON, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.