ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 09.04.2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Târgu Mureș, reclamanta Asociația Clubul Sportiv A. a solicitat să se constate contrafacerea de către pârâtele Asociația Club Sportiv A., Asociația Clubul Sportiv A. și Asociația Sportivă A. a mărcilor A., având numărul de depozit x, având număr de depozit x, A., având număr de depozit x, A., având număr de depozit x, Asociația Clubul Sportiv A. având număr de depozit x, toate deținute de reclamantă. Totodată, reclamanta a solicitat să fie obligate pârâtele să înceteze și să se abțină în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu mărcile menționate și să se interzică pârâtelor să folosească denumirile x, A., A., A., A. și A..

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 463 din 07.04.2022, Tribunalul Mureș a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamantă.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1026A din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel Mureș, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanta Asociația Clubul Sportiv A., împotriva sentinței civile nr. 463 din 07.04.2022 pronunțată de Tribunalul Mureș.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1026A din 29 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Mureș, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Asociația Clubul Sportiv A., criticând-o pe motive de nelegalitate, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. În esență, recurenta a susținut că, problema care se pune în cauză este aceea a folosirii de către pârâte a unei denumiri similare mărcilor deținute de ea sau care creează un risc de confuzie asupra titularului acestor mărci. În acest sens, a arătat că mărcile pe care le deține atestă legătura pe care reclamanta o are cu asociația sportivă A., iar interesul înregistrării acestora constă în identificarea denumirii asociației reclamante cu acronimul A.. Cu toate că este important ca nici o altă asociație sportivă de fotbal să nu poarte o denumire care prin abreviere să echivaleze cu acronimul A., denumirea asociațiilor pârâte este mai puțin relevantă. Ceea ce este, însă, important, este ceea ce textul art. 39 din Legea nr. 84/1998 prevede, respectiv ca aceste asociații să "nu obțină foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori să aducă atingere acestora". Astfel, recurenta consideră că utilizarea acestor denumiri în cadrul organizațiilor de fotbal la care participă aduce atingere mărcii sale, chiar dacă denumirea asociațiilor a fost obținută în mod legal. Din această perspectivă, consideră că sunt irelevante deciziile pronunțate în dosarele nr. x/2019, nr. y/2019* și nr. 7147/320/2019. Chiar dacă utilizarea acestor denumiri în cadrul aceleiași ramuri sportive este contrară intereselor sale iar înscrierea în campionatele de fotbal sub aceste denumiri creează o confuzie în rândul publicului comun, recurenta precizează că poate accepta soluțiile instanțelor, atât timp cât asociațiile pârâte nu se folosesc de acronimul A. sau nu încearcă să creeze o confuzie între denumirea acestora și acest acronim și cu atât mai puțin să îl folosească pentru a-și promova echipele de fotbal. Or, prin înscrisurile depuse la dosar, a demonstrat tocmai faptul că, pe de o parte, pârâtele, prin afilierea dintre acestea, încearcă să creeze confuzie între denumirea folosită și marca A., iar pe de altă parte, folosesc, în mod direct, această denumire în cadrul competițiilor sportive sau pentru a obține fonduri importante de la administrațiile publice locale. Prin urmare, contrar celor arătate de instanțele de fond, recurenta consideră că nu există autoritate de lucru judecat între cauzele enumerate mai sus, în care este în discuție dreptul asociațiilor pârâte de a avea denumirile pe care și le-au autorizat, și prezenta cauză, în care se pune problema folosirii acestor denumiri pentru a aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei, fie prin folosirea abreviată a inițialelor, fie prin folosirea abreviată a două inițiale, pentru a crea confuzie cu acronimul A., fie prin folosirea directă a acestui acronim pe lângă denumirea asociației. De aceea, recurenta consideră că instanța de apel a tratat o problemă marginală a dreptului la mărcile pe care dorește să le protejeze, însă a omis să analizeze acțiunile pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deținute de ea și folosirea denumirii într-o formă care a creat confuzie cu mărcile deținute de asociația reclamantă. Recurenta a solicitat să se constate că, prin încheierea din data de 20.10.2022, instanța de apel a dispus decăderea sa din dreptul de a mai depune înscrisuri noi față de cele atașate cererii de apel și a refuzat administrarea de probe, deși, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., avea această posibilitate, reținând, însă, prin decizia atacată, că în cauză nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conținutul denumirii sub care aceste pârâte funcționează. Înscrisul cel mai relevant pentru a demonstra încălcarea dreptului la marcă îl reprezintă, în opinia recurentei, un extras de pe portalul Federației Române de Fotbal, cu clasamentul echipelor din liga 3, în care pârâta ACS A. apare cu acronimul A. lângă denumire, așa cum este subliniat pe înscris (anexa nr. 1). Confuzia creată de folosirea denumirii asociațiilor în campionatele de fotbal și, cu atât mai mult, folosirea acronimului A. de către pârâte, se poate observa în preluarea de către un site de specialitate azscore.com (anexa nr. 2) a denumirii asociației reclamante pentru a arăta scorul pe care una dintre pârâte 1-a obținut față de echipa Unirea Ungheni. O altă publicație care a fost victima confuziei create de utilizarea denumirilor pârâtelor în cadrul campionatelor și insinuarea acronimului A. este livescore.fotbal365.com care prezintă rezultatul meciului dintre ACS A. și B., (anexa nr. 3). Însă, cea mai puternică confuzie s-a creat prin publicarea de către ziarul C. (anexa nr. 4) a unei imagini reprezentând meciul echipei asociației reclamante cu Rășinari, în poză fiind surprinși jucătorii echipei reclamantei, cu tricoul echipei, având sigla sponsorului D., însă contextul "revenirii" ACS/A. Tg. Mureș, respectiv echipa pârâtei când a promovat pentru întâia oară în campionat. Imaginea a fost preluată de publicația ziare.com. (anexa nr. 5) La fel, acronimul A. apare alături de denumirea pârâtelor și pe publicații precum Wikipedia (anexa nr. 6), site-ul Federației Române de Fotbal (anexa nr. 7) și fscore.ro (anexa nr. 8). Prin urmare, recurenta consideră că este mai mult decât evidentă atingerea adusă dreptului său la marcă prin folosirea denumirii asociațiilor pârâte în scopul de a crea confuzie cu mărcile litigioase și folosirea acronimului A. pentru a se identifica în campionatele de fotbal. Intenția pârâtelor de a crea confuzie cu mărcile înregistrate ale reclamantei rezultă și din declarația martorului E. care arată, pe de o parte, intenția reprezentanților pârâtelor de a se identifica cu marca A. și, pe de altă parte, intenția de a deturna activitatea asociației reclamante, prin ambele modalități încercându-se obținerea de foloase necuvenite. Recurenta a solicitat să se aibă în vedere că pârâtele au dobândit și foloase necuvenite ca urmare a identificării cu marca reclamantei în cadrul campionatelor, acestea constând în încheierea unei convenții de colaborare cu Consiliul Județean Mureș, prin care asociația pârâtă, Club Sportiv A., a obținut fonduri în valoare de 500.000 RON în condițiile în care asociații de profil, inclusiv asociația reclamantă, au primit fonduri de la bugetul local sau de stat în valoare de 2.000 RON. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Intimatele pârâte Asociația Club Sportiv A. și Asociația Sportivă A. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, apreciind, pe de o parte, că din motivarea acestuia nu rezultă critici concrete de nelegalitate care să poată fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., invocat ca temei de drept al recursului, iar, pe de altă parte, că motivele de recurs reprezintă o reiterare a susținerilor aceleiași părți făcute în fazele procesuale anterioare. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că au dreptul de a utiliza în mod legal denumirile sub care sunt organizate, așa cum s-a hotărât de către instanțele judecătorești în alte cauze, și că protecția pretinsă de reclamantă nu poate fi acordată pentru că mărcile au fost înregistrate de către aceasta ulterior acordării dreptului pârâtelor de a folosi aceste denumiri. Pe de altă parte, mărcile invocate de recurenta reclamantă cuprind elemente care nu sunt identice cu cele trei denumiri folosite de pârâte, ele fiind asociații de cuvinte care cuprind combinații diferite de cuvinte. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. II.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatele pârâte prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată. Examinând cererea de recurs formulată de reclamanta Asociația Clubul Sportiv A., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenta reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998, din perspectiva neanalizării acțiunilor pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deținute de ea și a modului în care a fost folosită denumirea asociației, pentru a se stabili dacă acesta aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei, chestiuni ce pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului. Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția. Pe de altă parte, recurenta a criticat refuzul instanței de apel de a administra probe în calea de atac precum și dispoziția privind decăderea sa din dreptul de a mai depune înscrisuri noi față de cele atașate cererii de apel, apreciind că au fost încălcate prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., și a susținut că, raportat la aceste aspecte, în mod nejustificat s-a reținut în considerentele deciziei atacate că în cauză nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conținutul denumirii sub care aceste pârâte funcționează. Or, criticile astfel formulate pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, chiar dacă nu a fost indicat în mod expres ca temei de drept al recursului. Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor părții cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare. Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, urmează a respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatele-pârâte. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, litigiul de față are ca obiect conflictul dintre mărcile al căror titular este reclamanta și denumirea folosită de pârâte, denumire în legătură cu care reclamanta susține că este similară mărcilor sale sau, cel puțin, creează risc de confuzie cu privire la titularul mărcilor, fiind folosită de pârâte cu scopul de a o înlocui pe reclamantă în competițiile sportive în care aceasta își desfășoară activitatea. Astfel, invocând dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în contrafacere, solicitând să li se interzică pârâtelor utilizarea semnelor identice sau similare cu mărcile sale înregistrate precum și folosirea denumirilor care îi încalcă reclamantei drepturile asupra mărcilor pe care le deține. Respingând acțiunea, Tribunalul Mureș a constatat că nu există nicio legătură între marca pe care reclamanta o are protejată și denumirea sub care intimata a solicitat să fie înregistrată în Registrul asociațiilor ținut de Judecătoria Târgu Mureș, că încheierea din data de 12.06.2019, pronunțată de Judecătoria Târgu-Mureș în dosarul civil nr. x/2019 prin care a fost dispusă înregistrarea Asociației Club Sportiv - A., prin mandatar F. (pârâtă în prezenta cauză) în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor aflat la Grefa Judecătoriei Târgu Mureș, definitivă prin decizia civilă numărul 899 din data de 18 octombrie 2019 a Tribunalului Mureș se impune cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, câtă vreme, pe de o parte, în acel proces, judecata s-a derulat între două dintre părțile din dosarul pendinte, în aceeași calitate, iar, pe de altă parte, în acel proces au fost invocate critici referitoare la denumirea celor două asociații, ce au fost înlăturate, și că înregistrarea Asociației Club Sportiv - A. a fost dispusă la data de 12.06.2019, în timp ce mărcile Asociația Clubul Sportiv A. și A. au fost înregistrate în datele de 16.10.2019, respectiv 12.08.2019, deci ulterior înregistrării asociației pârâte în registrul Asociațiilor și Fundațiilor. Instanța de apel a menținut această soluție, reținând, în acord cu cele constatate de către Tribunalul Mureș, că, sub aspectul dreptului pârâtei Asociația Club Sportiv A. de a utiliza denumirea în raport cu care reclamanta invocă dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998, s-au pronunțat mai multe hotărâri judecătorești, prin care instanțele au stabilit și au recunoscut legalitatea înregistrării pârâtei sub această denumire în Registrul asociațiilor și fundațiilor (încheierea din data de 12.06.2019, prin care Judecătoria Târgu Mureș a dispus înregistrarea Asociației Club Sportiv A., definitivă prin Decizia nr. 899 din 18.10.2019, pronunțată de Tribunalul Mureș, sentința civilă nr. 2379 din 17.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care Judecătoria Târgu Mureș a respins cererea reclamantei din prezentul dosar, de radiere a Asociației Club Sportiv A. din Registrul asociațiilor și fundațiilor, sentință rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 265 din 28.04.2021, pronunțată de Tribunalul Mureș, și sentința civilă nr. 27 din 22.01.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care Tribunalul Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta din prezenta cauză de a emite o ordonanță președințială prin care să se suspende avizul și autorizația de funcționare a pârâtei Asociației Club Sportiv A.). Pe de altă parte, Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu poate invoca protecția prevăzută de art. 39 din Legea nr. 84/1998, pentru că în cauză sunt incidente dispozițiile alin. (2) din același articol, pârâta Asociația Club Sportiv A. obținând dovada disponibilității denumirii de la Ministerul Justiției și înregistrarea sub această denumire în Registrul asociațiilor și fundațiilor ținut de grefa Judecătoriei Târgu Mureș anterior înregistrării mărcilor invocate de reclamantă, care cuprind denumiri asemănătoare. Totodată, Curtea de Apel a constatat că mărcile invocate de reclamantă cuprind elemente care nu sunt identice cu denumirile pe care cele trei pârâte le folosesc, denumirea fiecărei pârâte fiind diferită de mărcile pe care reclamanta le invocă în acțiunea sa, iar, în cauză, nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conținutul denumirii sub care aceste pârâte funcționează. Astfel, s-a apreciat că fotografia depusă la dosarul de fond, care reprezintă un extras de pe pagina de Facebook a pârâtei de rând 1, cuprinde o siglă care este diferită de cea înregistrată de reclamantă, că sigla care apare în finalul articolului publicat în ziarul "Punctul" este identică cu cea protejată prin marca înregistrată sub nr. x, dar publicația a apărut anterior înregistrării acestei mărci și anterior înființării pârâtei de rând 2, așa încât nu se poate reține din acest articol că pârâta a folosit fără drept sigla protejată, iar fotografia atașată de reclamantă cererii de apel, o copie după o postare care nu cuprinde suficiente elemente pentru a putea identifica utilizatorul acestei fotografii și care cuprinde un text în limba maghiară, netradus în limba română, nu este în măsură să dovedească încălcarea mărcii protejată de certificatul nr. x. Pe calea prezentului recurs, reclamanta solicită să se constate, pe de o parte, că, în cauză, nu prezintă relevanță hotărârile pronunțate în litigiile anterioare, în care a fost analizat și stabilit dreptul asociațiilor pârâte de a avea denumirile pe care și le-au autorizat, câtă vreme, în procesul pendinte se pune problema modului în care sunt folosite aceste denumiri, pentru a se stabili dacă acesta aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a omis să analizeze, în concret, prin raportare la dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, acțiunile pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deținute de ea și folosirea denumirii într-o formă care a creat confuzie cu mărcile deținute de asociația reclamantă, decizia pronunțată fiind, astfel, nelegală din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Totodată, recurenta solicită să se constate că, deși a solicitat suplimentarea probatoriului în calea devolutivă de atac, instanța de apel i-a refuzat acest drept, pentru ca apoi, în considerentele hotărârii pronunțate, să rețină că în cauză nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conținutul denumirii sub care aceste pârâte funcționează. Recurenta a indicat probele cele mai relevante care demonstrează încălcarea dreptului său la marcă prin folosirea de către pârâte a denumirii contestate, în scopul de a crea confuzie cu mărcile litigioase, precum și folosirea acronimului A. pentru a se identifica în campionatele de fotbal, solicitând, totodată, să se constate că pârâtele au dobândit inclusiv foloase materiale ca urmare a identificării cu marca al cărei titular este. Prioritar, Înalta Curte notează că, în calea extraordinară de atac pot forma obiect al cercetării judecătorești doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același Cod, în conformitate cu care "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)". Ca urmare, susținerile recurentei reclamante cu privire la situația de fapt și la probele administrate precum și la modalitatea în care instanța de apel le-a evaluat sau ar fi trebuit să le evalueze nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, urmând a fi avute în vedere doar criticile ce pun în discuție greșita aplicare a normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios. Astfel, cu referire la susținerile prin care se invocă lipsa de relevanță în cauză a hotărârii prin care a fost soluționată cererea de înregistrare a pârâtei în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor aflat la Grefa Judecătoriei Târgu Mureș, precum și a hotărârilor pronunțate în celelalte litigii, care au avut ca obiect radierea ori suspendarea avizului și a autorizației de funcționare a asociației, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, întrucât, în procesul pendinte, nu se pune problema legalității înregistrării pârâtelor Asociația Club Sportiv A., Asociația Clubul Sportiv A. și Asociația Sportivă A., sub aceste denumiri, în Registrul asociațiilor și fundațiilor, ci a eventualului conflict dintre denumirile lor și o marcă anterioară, chestiuni ce sunt total diferite. Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, disponibilitatea denumirii, verificată din oficiu, și care a permis pârâtelor să-și înregistreze aceste denumiri, a privit exclusiv inexistența unei alte persoane juridice fără scop patrimonial, constituite potrivit prevederilor acestei ordonanțe, cu o denumire identică sau asemănătoare până la confuzie, iar nu existența unei mărci anterioare cu care ar fi putut intra in conflict. Dezlegările date prin hotărârile pronunțate în litigiile anterioare sunt supuse unor reglementări speciale, care sunt proprii procedurii de înscriere în Registrul asociațiilor și fundațiilor a unor anumite subiecte de drept, sau care vizează funcționarea asociațiilor, prevăzute de O.G. nr. 26/2000, astfel că și efectele lor trebuie observate prin prisma procedurii speciale în care hotărârile au fost pronunțate, nefiind de natură a constitui un obstacol pentru titularii de drepturi asupra unei mărci (așa cum este reclamanta din prezenta cauză) de a uza de instrumentele juridice pe care o altă lege specială, anume Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, le oferă spre a sancționa încălcarea dreptului asupra mărcii de comerț. Cu alte cuvinte, împrejurarea că, într-un litigiu anterior, s-a stabilit că sunt îndeplinite condițiile O.G. nr. 26/2000 pentru a fi înscrise asociațiile pârâte în Registrul asociațiilor și fundațiilor, cu denumirile contestate în prezenta cauză, nu este de natură a conduce la concluzia că activitatea desfășurată de acestea, ulterior înregistrării, este una care ar asigura respectarea dreptului pretins de reclamantă - anume acela de titular al mărcilor în litigiu, după cum nu este de natură a o împiedica pe reclamantă să uzeze de acțiunea în contrafacere permisă de art. 39 din Legea 84/1998, în legătura cu acte care țin de activitatea asociațiilor pârâte. În speță, reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale asupra mai multor mărci, prin activitatea pe care asociațiile pârâte le-au întreprins în mod efectiv. Prin acest demers judiciar, reclamanta valorifică un mijloc de protecție pe care acest din urmă act normativ îl reglementează, iar instanța învestită cu soluționarea acestei acțiuni are de verificat dacă a existat sau nu o conduită a pârâtelor, ulterioară înscrierii lor în Registrul asociațiilor și fundațiilor, neconformă obligației legale de a respecta drepturile reclamantei asupra celor cinci mărci. În consecință, puterea de lucru judecat a hotărârilor la care instanța de apel a făcut referire nu poate constitui un argument pertinent de natură a justifica soluția de respingere a acțiunii deduse judecății, criticile formulate de recurenta reclamantă în acest sens fiind întemeiate. Sunt întemeiate și susținerile referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, rezultată din omisiunea acesteia de a analiza în concret și în conformitate cu criteriile ce se degajă din cuprinsul acestor dispoziții legale, acțiunile pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deținute de reclamantă și modul în care a fost folosită denumirea, respectiv, de a stabili dacă acesta a fost de natură a crea confuzie cu mărcile deținute de asociația reclamantă. Cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, că, situația litigioasa dedusă judecății relevă conflictul între două categorii de drepturi de proprietate industrială, deopotrivă protejate juridic, respectiv, marca și denumirea persoanei juridice, instanța fiind chemată să statueze, pe baza probatoriului administrat și în raport de dispozițiile legale aplicabile raportului juridic litigios, asupra modului de folosire a denumirii asociației, anume dacă a fost sau nu conformă cu bunele practici în domeniul industrial. De principiu, conflictul dintre o marcă și numele comercial intervine atunci când există o marcă anterioară înregistrată și un nume comercial înregistrat ulterior, pentru același domeniu de activitate pentru care marca este înregistrată. Disputa dintre marcă și numele comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie nume comercial este folosită asemenea unei mărci. O denumire socială, un nume comercial nu au, în sine, funcția de a distinge produse sau servicii. Așadar, atunci când utilizarea acestora se limitează la identificarea unei persoane juridice, ea nu poate fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii". Nu însăși înregistrarea denumirii este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci, ci modul de utilizare a acesteia, numele comercial intrând în conflict cu marca doar atunci când este folosită de titularul său într-un alt mod decât cel prevăzut de lege. Este adevărat că pârâtele din prezenta cauză sunt persoane juridice fără scop patrimonial, nefiind înregistrate în registrul comerțului, ci în registrul asociațiilor și fundațiilor, al cărui regim juridic este stabilit prin Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 954/B/C din 26 aprilie 2000. Cu toate acestea, din perspectiva conflictului cu o marcă înregistrată, denumirea persoanei juridice fără scop patrimonial poate fi asimilată cu numele comercial, pe care doar un comerciant îl poate deține, întrucât numele sau, după caz, denumirea oricărei persoane fizice sau juridice reprezintă un "semn" în sensul art. 39 din Legea nr. 84/1998, ce poate intra în conflict cu o marcă și a cărui folosire poate fi interzisă de către titularul mărcii atunci când sunt îndeplinite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 39 din Lege. Prin urmare, modul de analiză a cererii în contrafacere este același în situația oricărui "nume" sau a oricărei "denumiri", în măsura în care acestea constituie "semne" utilizate de terți cu funcția de marcă. Cererea prin care reclamanta a invocat încălcarea dreptului asupra mărcilor al căror titular este a fost întemeiat pe dispozițiile art. 39 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998. Potrivit acestui text legal: 1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. (2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere instanței judecătorești competente, printr-o acțiune în contrafacere, să interzică terților să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii identice, similare sau diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă prin utilizarea semnului fără motiv justificat se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce atingere acestora; d) un semn identic sau asemănător cu marca care este utilizat în alt scop decât acela de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui semn, fără motive întemeiate, atrage obținerea de foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori aduce atingere acestora. Dispozițiile legale citate reprezintă transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/95/CE, astfel că incidența acestora presupune aplicarea principiilor stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 5 din directivă, în special în hotărârea pronunțată în cauza C-17/06 Céline. Potrivit Curții, titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: - utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; - utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; - utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul. - utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, anume de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor. În cuprinsul aceleiași decizii, Curtea de Justiție a stabilit că, potrivit articolului 6 alin. (1) litera (a) din directivă, dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului, a numelui și a adresei sale, atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial, ceea ce înseamnă că acest lucru trebuie examinat și stabilit în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele concrete ale speței. Exigența utilizării "conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial", astfel cum este prevăzută la articolul 6 alin. (1) din directivă, constituie, în esență, expresia unei obligații de loialitate față de interesele legitime ale titularului unei mărci. Îndeplinirea condiției menționate, de utilizare loială, trebuie apreciată ținând cont de măsura în care, pe de o parte, utilizarea numelui său de către terț este înțeleasă de publicul vizat sau cel puțin de o parte semnificativă a acestui public ca indicând o legătură între produsele sau serviciile terțului și titularul mărcii sau o persoană autorizată să utilizeze marca și, pe de altă parte, de măsura în care terțul ar fi trebuit să fie conștient de acest fapt. Constituie, totodată, un factor care trebuie luat în considerare în cadrul acestei aprecieri împrejurarea că este vorba despre o marcă având un anumit renume, de care terțul ar putea profita pentru comercializarea produselor sau a serviciilor sale. Prin urmare, în analiza pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, instanța de apel ar fi trebuit să aplice raționamentul CJUE din cauza C-17/06 - "Céline SARL împotriva Céline SA", și să stabilească dacă, din perspectiva dispozițiilor art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, utilizarea de către pârâte a semnului în discuție corespunde "practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial" sau dacă aceasta s-a realizat în conformitate cu funcțiile esențiale ale mărcii, dacă utilizarea a fost realizată fără consimțământul titularei mărcilor în litigiu, dacă semnul este identic sau asemănător cu mărcile reclamantei, respectiv, dacă utilizarea are loc pentru produse sau servicii identice sau similare, existând un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă, și dacă utilizarea aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii, în special caracterului distinctiv al acesteia. Însă, din analiza considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că demersul instanței de apel de a evalua situația concretă a părților în proces, corespunzător cerințelor de mai sus, este unul deficitar, în condițiile în care nu au fost cercetate în concret susținerile reclamantei vizând utilizarea semnului de către pârâte, nu a fost analizată similaritatea și riscul de confuzie dintre mărcile pârâtei și semnul utilizat de pârâte în denumirea lor și nu s-a făcut nicio referire la hotărârea CJUE mai sus menționată, Curtea de apel limitându-se la a confirma constatările primei instanțe, în sensul că nu ar fi îndeplinite condițiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pentru că pârâtele au obținut dovada disponibilității denumirii de la Ministerul Justiției și înregistrarea în Registrul asociațiilor și fundațiilor anterior înregistrării mărcilor invocate de reclamantă, că mărcile invocate cuprind elemente care nu sunt identice cu denumirile pe care pârâtele le folosesc și că nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile a căror protecție este invocată de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conținutul denumirii sub care acestea funcționează. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că aprecierea instanței de apel în sensul că reclamanta nu poate invoca protecția prevăzută de art. 39 din Legea nr. 84/1998 pentru că mărcile ar fi fost înregistrate ulterior obținerii de către pârâte a înscrierii în Registrul asociațiilor și fundaților nu a fost însoțită de o evaluare efectivă a dovezilor administrate, în condițiile în care, s-a procedat doar la indicarea înscrisurilor ce se regăsesc în dosarul nr. x/2019, constând în dovada disponibilității denumirii eliberate de Ministerul Justiției și dovada înregistrării asociației, fără a se analiza, în concret și mijloacele de probă care dovedesc înregistrarea fiecăreia dintre cele 5 mărci ale reclamantei, a căror contrafacere este invocată. Astfel, în condițiile în care, la o simplă observație, se constată că cel puțin două dintre aceste mărci (A. și A.) sunt anterioare datei înscrierii asociației (10.06.2019 și 03.06.2019, față de 12.06.2019, data la care asociația a fost înscrisă în Registrul asociațiilor și fundaților), concluzia instanței de apel referitoare la neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind anterioritatea mărcilor în litigiu apare ca fiind lipsită de fundament, astfel că nu poate susține soluția adoptată. Cu alte cuvinte, fiind în discuție cinci mărci individuale, cu conținut diferit și date de înregistrare diferite, instanța ar fi trebuit să le analizeze separat și nu global, și să stabilească pentru fiecare dintre acestea dacă îndeplinește sau nu condițiile impuse de textul legal mai sus menționat, concluzia generică enunțată, în sensul mai sus arătat, neavând corespondent în realitate. Sub un alt aspect, se constată că instanța de apel nu a stabilit, pe baza probelor, modul concret în care pârâtele au folosit semnul în litigiu în propria activitate desfășurată ca asociație și nu a expus considerentele pentru care acest mod de folosire a semnului corespunde scopului de identificare a persoanei juridice. În aceste condiții, decizia recurată nu cuprinde situația de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat și, implicit, nici demonstrarea modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante și a soluției adoptate. Instanța de apel s-a limitat la a constata că nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conținutul denumirii sub care acestea funcționează, deși, la termenul din data 20.10.2022, primul de termen stabilit în cauză, în calea de atac, refuzase primirea la dosar a înscrisurilor de care reclamanta a înțeles să se folosească în dovedirea susținerilor sale, constatând decăderea acesteia din dreptul de a mai depune înscrisuri în probațiune întrucât nu au fost depuse odată cu cererea de apel. Dincolo de faptul că această dispoziției a instanței de apel este nelegală, în condițiile în care proba fusese solicitată prin cererea de apel, deci, cu respectarea dispozițiilor art. 470 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea că înscrisurile nu au putut fi depuse odată cu memoriul de apel neputând constitui, doar prin ea însăși, un motiv întemeiat pentru a sancționa partea cu decăderea din dreptul de a mai administra proba, cu atât mai mult cu cât reclamanta a justificat imposibilitatea de a atașa cererii de apel înscrisurile prin aceea că, fiind acte administrative individuale ale părții adverse, au fost obținute mai greu, ea contravine obligației instanței prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de aflare a adevărului, precum și dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanței de apel să încuviințeze și administrarea probelor a căror necesitate ar rezulta din dezbateri, și, în egală măsură, dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Or, circumstanțele concrete ale speței impuneau instanței de apel verificarea folosirii efective de către pârâte a semnului și analizarea în acest scop a probelor administrate, iar, în situația în care aprecia că acestea sunt incomplete, insuficiente, suplimentarea lor, cu atât mai mult cu cât o asemenea analiză nu fusese efectuată nici în primă instanță. Față de specificul acțiunii în contrafacere, care reprezintă un mijloc procedural de apărare a dreptului exclusiv pe care reclamanta este îndreptățită să îl pretindă în legătură cu exploatarea celor cinci mărci, ceea ce trebuia analizat, în primul rând, era conținutul și întinderea protecției conferite de respectivele semne așa cum sunt ele înregistrate ca mărci. Totodată, în condițiile în care pârâta s-a prevalat de calitatea de titulară a dreptului de a folosi denumirea sub care a fost înscrisă în Registrul asociațiilor și fundațiilor, înregistrare a cărei legalitate a fost verificată într-un litigiu anterior, pe calea procedurală specială deschisă de O.G. nr. 26/2000, era necesar a se verifica, în al doilea rând, modalitatea concretă de utilizare a denumirii, respectiv dacă aceasta este în dezacord cu practicile loiale în materie industrială/comercială, spre a putea fi plasată în sfera de incidență a excepției instituite prin art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998, anume aceea care permite să se interzică unui terț utilizarea, în activitatea sa comercială, a propriului nume doar în anumite condiții. Or, analiza ce s-a realizat prin decizia recurată nu relevă nici modul de folosire a semnului în litigiu în conținutul denumirii pârâtelor, și, cu atât mai puțin, nici evaluarea și determinarea în concret a împrejurării dacă pârâtele au utilizat propria denumire cu funcții specifice mărcii și dacă utilizarea într-o astfel de modalitate este contrară "bunelor practici din domeniul industrial ori comercial", în sensul dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998, instanța de apel constatând, doar, că probele administrate nu sunt în măsură să dovedească încălcarea mărcilor reclamantei și că Tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998. Instanța de apel nu a fost preocupată să verifice niciuna dintre susținerile reclamantei referitoare la modul în care pârâtele utilizează denumirea în cadrul competițiilor sportive la care participă, respectiv dacă aceasta creează confuzie în rândul publicului comun, dacă afectează interesele reclamantei ori dacă prin aceasta se încearcă obținerea de foloase materiale, deși la dosar existau înscrisuri doveditoare, cărora, însă, nu le-a dat niciun fel de relevanță, iar reclamanta solicitase suplimentarea probatoriului. Or, câtă vreme, nu au fost cercetate susținerile reclamantei vizând utilizarea semnului de către terț și nici nu au fost administrate probele solicitate, care puteau confirma sau invalida susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că, din această perspectivă, deciziei instanței de apel îi lipsește fundamentul necesar unei evaluări - în recurs - a modului în care au fost aplicate dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, insuficienta cercetare a fondului cauzei și imposibilitatea administrării în recurs de noi probe, în considerarea dispozițiilor art. 492 C. proc. civ., impunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 C. proc. civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, din cuprinsul deciziei atacate lipsește și analiza similarității și a riscului de confuzie între mărcile reclamantei și semnul folosit de pârâte, incluzând și riscul de asociere. Atât timp cât reclamanta a indicat ca temei de drept al cererii sale dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. b), care se referă la utilizarea unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă, instanța ar fi trebuit să facă o examinarea comparativă a mărcilor reclamantei, pe de o parte, și a semnului utilizat de pârâte, pe de altă parte, pentru determinarea similarității și a riscului de confuzie, ținând cont de criteriile stabilite, în acest sens, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie. Potrivit acestor criterii, aprecierea trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă în percepția publicului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă cu atât mai mult cu cât nu are întotdeauna posibilitatea să studieze semnele concomitent. Determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ținând cont de toți factorii relevanți din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii și a ponderii lor în percepția publicului vizat, luându-se în considerare elementele distinctive și dominante. Compararea mărcilor cu semnul cu care intră în conflict se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic și semantic sau conceptual, luându-se în considerare forma în care acestea sunt protejate, nefiind necesar ca una sau mai multe componente ale mărcii pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic în celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în percepția publicului conduce la concluzia existenței similarității semnelor. Or, în cauză, niciunul dintre aceste criterii nu a fost valorificat, instanța de apel reținând, fără nicio analiză concretă și fără nicio argumentație care să releve parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie, așa cum rezultă ele din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară și a directivei vizând armonizarea legislațiilor naționale referitoare la mărci, că mărcile reclamantei nu cuprind elemente care să fie identice cu denumirile pe care pârâtele le folosesc, denumirea fiecărei pârâte fiind diferită de mărcile pe care reclamanta le invocă. Însă, în cauză, reclamanta a invocat similaritatea și riscul de confuzie iar nu identitatea, astfel că analiza instanței de apel ar fi trebuit să vizeze acest aspect și să fie făcută în mod individual, în raport de fiecare dintre cele cinci mărci în litigiu, potrivit criteriilor mai sus menționate. Având în vedere aceste deficiențe ale analizei realizate de instanța de apel, Înalta Curte constată că soluția de respingere a acțiunii reclamantei a fost menținută fără a se fi demonstrat pe deplin neîntrunirea cumulativă a condițiilor pentru ca titularul mărcii înregistrate să poată cere interzicerea utilizării de către terț a unui semn identic cu marca sa, context în care se justifică admiterea căii de atac promovate de reclamantă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va analiza întinderea protecției pe care o conferă reclamantei mărcile în litigiu, prin prisma ansamblului elementelor care le compun pe fiecare în parte și a claselor de produse sau servicii pentru care au fost înregistrate, precum și modul în care pârâta utilizează denumirea sa, respectiv dacă utilizarea este conformă practicilor loiale cinstite, va stabili dacă semnul utilizat de pârâte este identic sau similar cu mărcile reclamantei, existând risc de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere a semnului cu acestea, și dacă utilizarea denumirii aduce atingere sau este susceptibilă de a aduce atingere mărcilor reclamantei, iar, după lămurirea acestor aspecte de fapt, va aprecia dacă sunt îndeplinite cumulativ criteriile stabilite în cauza Celine, menționată anterior, pentru a putea dispune în sensul solicitat de reclamantă prin acțiunea dedusă judecății. Lămurirea acestor aspecte, impune instanței de apel analizarea tuturor susținerilor părților și reevaluarea întregului material probator administrat precum și administrarea oricăror alte probe a căror necesitate va fi supusă dezbaterii contradictorii a părților, Înalta Curte notând, în acest sens, că, în plan probatoriu, dispozițiile de drept procesual civil permit instanței de apel luarea tuturor măsurilor necesare pentru stabilirea faptelor, inclusiv completarea probelor, atunci când probatoriul administrat la fond este incomplet sau insuficient.