Decizia nr. 2074/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 98/2024 a Tribunalului Argeș

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la 16 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, să se constate nelegalitatea măsurilor preventive dispuse în privința sa, în perioada 9 decembrie 2014 - 9 martie 2015, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, echivalentă în RON, reprezentând daune materiale, respectiv a sumei de 300.000 euro, echivalentă RON, cu titlu de daune morale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539-541 C. proc. pen., pe cele ale art. 53 alin. (3) din Constituția României, precum și pe prevederile art. 5 paragr. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 98 din 20 martie 2024, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 5313 din 17 decembrie 2025, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 98 din 20 martie 2024 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Recursul Împotriva deciziei nr. 5313 din 17 decembrie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia, iar, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Prin motive de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, civilă, recurentul a susținut că hotărârea recurată conține considerente contradictorii. În argumentarea acestei afirmații, recurentul a arătat că judecata realizată de curtea de apel nu a fost una concretă și efectivă, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 479 alin. (1) raportate la art. 22 alin. (6) din același act normativ, în condițiile reiterării analizei sumare și subiective a instanței de fond și în lipsa unei examinări proprii a cauzei, prin raportare la motivele de apel invocate. În acest context, a solicitat să se constate că în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc considerente pertinente și concludente, care, corelate cu motivele de apel, să reflecte o analiză completă a tuturor criticilor invocate, motivarea fiind lacunară și neconformă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) și ale) art. 6 alin. (1) C. proc. civ. În egală măsură, a arătat că modalitatea instanței de apel de a respinge, fără o analiză pertinentă și obiectivă, motivele de apel formulate cu privire la stabilirea încadrării juridice pentru care s-a dispus clasarea cauzei penale, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a), b) și d) teza a II-a C. proc. pen., în dosarul penal nr. x/2023, l-a împiedicat să își susțină criticile invocate, deși avea acest drept, potrivit art. 13 alin. (1) coroborat cu art. 391 și cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. Recurentul a opinat că, pentru stabilirea cu exactitate a cadrului procesual și a motivelor de fapt și de drept, determinante în calea de atac a apelului, față de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., era necesar ca instanța de apel să facă distincție între temeiul de drept în baza căruia s-a dispus clasarea cauzei penale în privința sa, în dosarul penal nr. x/2023, și cel avut în vedere de organul de urmărire penală raportat la ceilalți inculpați. Deși, în expunerea considerentelor hotărârii recurate instanța de apel a constatat și a reținut o contradicție între temeiul de drept în baza căruia s-a dispus clasarea cauzei penale și motivele expuse relativ la această măsură prin ordonanță, de către organul de urmărire penală, recurentul a învederat că instanța de apel a depășit limitele învestirii, dând o interpretare proprie și subiectivă dispozițiilor normative avute în vedere la adoptarea soluției în dosarul penal. Concret, a afirmat că instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deși în cuprinsul ordonanței de clasare emise la 13 februarie 2023, comunicate exclusiv recurentului, se menționase că temeiul de drept în baza căruia s-a dispus clasarea cauzei în privința sa a fost art. 16 alin. (1) lit. a), b) și d) teza a II-a din același act normativ. Totodată, a susținut că argumentele expuse în considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii situației de fapt și de drept care au stat la baza adoptării ordonanțelor de clasare emise în dosarul penal nr. x/2023, instanța de apel reținând eronat că între ordonanțele de clasare din 13 februarie 2023 și din 16 februarie 2023 nu există nicio diferență, cu excepția temeiului de drept pentru care s-a dispus clasarea. Această constatare a instanței de apel a fost apreciată că nu este legală, pe motiv că nu exista vreo justificare pentru a se considera că un procuror cu experiență din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism poate să emită, pentru fiecare inculpat, ordonanțe de clasare la date diferite, conținând temeiuri juridice distincte. În situația în care se dispusese clasarea cauzei în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pentru toți inculpații din dosarul penal nr. x/2023, a apreciat că organul de urmărire penală trebuia să emită, la aceeași dată, o singură ordonanță de clasare, în considerarea acelorași temeiuri de drept, pe care să o comunice tuturor inculpaților. De asemenea, a apreciat că nu avea obligația de a solicita lămuriri cu privire la erorile conținute de ordonanța din 13 februarie 2023, în această ipoteză profitându-i orice dubiu legat de situația de fapt și de drept reținută de organul de urmărire penală, în considerarea principiul in dubio pro reo. Făcând referire la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., la cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și la jurisprudența instanței de contencios european în materia dreptului la un proces echitabil, din perspectiva modalității de motivare a hotărârilor judecătorești (cauzele Albina/Boldea contra României), recurentul a arătat, în esență, că, prin decizia recurată, instanța de apel a nesocotit, într-o manieră imputabilă, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv pe cele ale art. 501 alin. (1) din cod, pronunțând o hotărâre care cuprinde motive contradictorii și care este nemotivată cu privire la aspectele esențiale de drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ fiind aplicabile. Prin motive de recurs circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat statuările Curții Constituționale, din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, prin care s-a reținut că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, soluționat prin clasare, în baza art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ sau achitare este neconstituțională. Concret, a afirmat că nelegalitatea deciziei recurate rezidă în aplicarea greșită a normei de drept material incidente, respectiv în faptul că a constatat că instanța civilă nu poate aprecia asupra nelegalității hotărârilor prin care s-a dispus arestarea preventivă, deoarece, în acest caz, ar exercita controlul judiciar în materie penală, ceea ce nu este posibil. Recurentul a învederat că instanța de apel nu a fost învestită cu soluționarea unei cereri privind examinarea nelegalității încheierilor prin care s-a dispus arestarea preventivă, ci cu o cerere privind stabilirea despăgubirilor aferente aplicării unei asemenea măsuri, într-un dosar penal soluționat prin clasare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) și d) teza a II-a C. proc. pen. Recurentul s-a considerat îndreptățit la repararea prejudiciului suferit ca urmare a privării de libertate dispuse cu încălcarea legii, cu atât mai mult cu cât la art. 52 alin. (3) din Constituția României este reglementat dreptul la reparație ce are ca premisă eroarea judiciară, relevante în acest sens fiind, în opinia sa, prevederile art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Invocând o nepronunțare a instanței de apel asupra dreptului său la repararea prejudiciului rezultat din eroarea judiciară, recurentul a afirmat încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, încălcare ce reiese, din perspectiva sa, din imposibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finantelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că în mod corect a reținut instanța de apel că în cuprinsul ordonanței de clasare nu s-a precizat că fapta penală pentru care recurentul a fost cercetat nu există, că aceasta nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege sau că ar exista o cauză de nepedepsire, întinderea reparației presupunând dovedirea consecințelor negative cauzate persoanei vătămate prin adoptarea unei asemenea măsuri. Totodată, a afirmat că instanța civilă nu poate îndrepta erorile conținute de actele de procedură întocmite într-un dosar penal și nici nu le poate interpreta.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică de la 23 octombrie 2025, când a rămas în pronunțare asupra acestuia, pronunțarea fiind amânată succesiv, la 6 noiembrie 2025, respectiv la 20 noiembrie 2025, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În esență, criticile recurentului, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizează, pe de o parte, nemotivarea corespunzătoare dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod a hotărârii instanței de apel, pe de altă parte, încălcarea, de către instanța de apel, a normelor de drept material incidente, cu precădere a aspectelor statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021, apreciate ca fiind aplicabile situației litigioase. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei." Cazul de casare în discuție, în ipoteza invocată, presupune o motivare necorespunzătoare, contrară dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care atribuie instanței obligația de a expune obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și argumentele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile formulate. Așadar, dacă aceste criterii au fost respectate, deși în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile părților, hotărârea nu este susceptibilă de reformare prin prisma motivului de recurs cercetat. Textul legal evocat impune ca fiecare împrejurare reținută de instanță să fie justificată prin intermediul probațiunii administrate. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că motivarea hotărârilor implică răspunsul dat de judecător fiecăruia dintre argumentele părților procesului. Chiar dacă art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția. Analizată prin prisma acestui cadru normativ, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că hotărârea atacată cu recurs respectă obligația legală de motivare, considerentele acesteia nefiind contradictorii. Strict sub aspectul motivării, se constată că, prioritar examinării apelului, curtea a notat că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., urma să examineze hotărârea apelată în limitele stabilite expres de apelantul-reclamant. Concret, a remarcat că, prin apelul formulat, reclamantul a criticat hotărârea tribunalului sub două aspecte: unul vizând greșita reținere a faptului că, în privința sa, clasarea s-a dispus în dosarul penal în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar altul referindu-se la neanalizarea, de către prima instanță, a nelegalității măsurilor preventive privative de libertate. În același context, instanța de apel a notat că reclamantul nu a înțeles să critice soluția tribunalului cu privire la condițiile de detenție, astfel că a constatat că aceste dezlegări au intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ. Examinând primul motiv de apel - prin care reclamantul criticase hotărârea tribunalului din perspectiva greșitei rețineri a incidenței statuărilor Curții Constituționale de la paragr. 52, din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, precum și a aprecierii, în sensul că, față de soluția de clasare a cauzei, dispusă în dosarul penal nr. x/2023, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) și d) teza a II-a C. proc. pen., pentru obținerea reparării prejudiciului cauzat prin instituirea măsurilor preventive, era necesar că partea reclamantă să solicite continuarea procesului penal, conform art. 18 din același act normativ - curtea a reținut că, în motivarea ordonanței din 13 februarie 2023, emise în dosarul nr. x/2023, invocată în susținerea demersului judiciar, nu s-a precizat că fapta pentru care a fost cercetat apelantul nu există, că nu este prevăzută de legea penală, că nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege sau că ar exista o cauză de neimputabilitate, ci s-a consemnat că intervenise prescripția răspunderii penale. Remarcând existența unei contradicții între norma de drept indicată și motivarea ordonanței de clasare, curtea a dat eficiență acestora din urmă, reținând că temeiul clasării, față de intervenirea prescripției răspunderii penale, este, de fapt, art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., iar nu art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ, cum susținuse reclamantul. În aceste condiții, a reținut că instanța de fond a aplicat corect legea, atunci când a arătat că, în cauză, își găsesc aplicabilitatea statuările Curții Constituționale, din decizia nr. 136/03.03.2021, paragr. 52, prin care s-a constatat că, atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare, prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., care, în sine, împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă, pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. Referitor la temeiul de drept menționat în ordonanță, potrivit căruia s-a dispus clasarea cauzei penale, curtea a notat că instanța civilă nu poate îndrepta erorile din actele de procedură întocmite într-un dosar penal și nici nu le poate da o altă interpretare, reclamantul fiind singurul în măsură să sesizeze organele de urmărire penală cu privire la inadvertențele privitoare la motivare și la temeiul de drept, conținute de ordonanța de clasare, pentru a se dispune corectarea greșelilor semnalate. Totodată, a constatat că între ordonanța emisă la 16 februarie 2023 și cea din 13 februarie 2023 nu existau diferențe, excepție făcând temeiul de drept reținut, motivul clasării dispuse în dosarul penal nr. x/2023 constând în intervenirea prescripției răspunderii penale. Referitor la privarea nelegală de libertate, față de temeiul juridic pe baza căruia s-a fundamentat soluția de clasare a cauzei penale, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., care condiționează constatarea nelegalității măsurii preventive privative de libertate de emiterea unei ordonanțe a procurorului, de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, a unei încheieri definitive a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței judecătorești, dispuse în același sens, precum și a unei hotărâri definitive de achitare. Enunțând paragr. 54 al deciziei nr. 136/2021 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a reținut că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) C. proc. pen., de a se pronunța, prin hotărâri definitive, asupra legalității măsurilor preventive dispuse pe parcursul procesului penal corespunde standardului de protecție prevăzut la art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a remarcat că, în mod corect a procedat tribunalul la verificarea legalității măsurii arestării preventive prin raportare la hotărârile judecătorești pronunțate sub acest aspect, pe parcursul procesului penal. Cu toate acestea, a subliniat că analiza motivelor care au stat la baza instituirii măsurilor privative de libertate, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este apanajul exclusiv al instanței penale, instanța civilă neputând cenzura dacă acestea corespund legii penale, întrucât, în caz contrar, ar acționa ca o instanță de control judiciar al hotărârilor pronunțate de o instanță penală. Înalta Curte, examinând modalitatea în care instanța de apel a analizat apelul formulat de reclamant, constată că hotărârea atacată respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la obligativitatea expunerii motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o motivare necorespunzătoare a acesteia. Dimpotrivă, Înalta Curte reține că instanța de apel a răspuns criticilor referitoare la soluția tribunalului, de respingere a cererii de chemare în judecată, apreciind că, deși în cauza penală care a format obiectul dosarului penal nr. x/2023 s-a dispus clasarea pentru intervenirea prescripției răspunderii penale, reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal, prin care să urmărească pronunțarea unei soluții care să îl disculpe în fond și care să-i deschidă dreptul la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate. De asemenea, a examinat și criticile prin care reclamantul contestase aspectul reținut de instanța de fond cu privire la temeiul juridic în baza căruia, prin ordonanță, s-a dispus încetarea procesului penal, curtea validând această constatare, care a fost în sensul că, în dosarul penal menționat, clasarea cauzei s-a dispus în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, iar nu pentru una dintre cauzele prevăzute la lit. a)-d) ale aceluiași articol, cum eronat acesta afirmase. Pronunțarea soluției în apel s-a făcut prin prisma probațiunii administrate, curtea examinând judicios situația de fapt și actele de procedură întocmite în dosarul penal, cu precădere ordonanța din 13 februarie 2023, și reținând că, potrivit considerentelor acesteia, nu se justifica admiterea cererii de chemare în judecată, astfel că o interpretare greșită de către instanța de fond a prevederilor legale incidente nu a fost identificată. Totodată, examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția pronunțată în calea ordinară de atac nu este rezultatul unei contrarietăți a considerentelor hotărârii recurate, deoarece, în argumentarea motivelor pentru care a respins apelul reclamantului și a menținut hotărârea instanței de fond, a reținut că, față de temeiul juridic pe baza căruia soluția de clasare a fost adoptată, acesta nu este îndreptățit la repararea prejudiciului cauzat prin aplicarea măsurilor preventive de libertate, principiul rolului activ în aflarea adevărului al judecătorului, stipulat la art. 22 C. proc. civ., fiind, așadar, respectat. Contrar alegațiilor recurentului, considerentele hotărârii criticate nu conțin aspecte antagonice, situația de fapt reținută de instanța de apel fiind corelată cu normele de drept aplicabile, pe baza cărora raționamentul juridic s-a conturat, hotărârea pronunțată fiind motivată adecvat și corespunzând standardului de motivare instituit prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situația de fapt și de drept fiind enunțată cu claritate, curtea răspunzând tuturor criticilor invocate în calea ordinară de atac. Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat cauza sub toate aspectele relevante, astfel că neînsușirea de către judecător a argumentelor reclamantului nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare sau contradictorie a hotărârii recurate. Hotărârea pronunțată nu prezintă carențe de motivare, ci conținând repere exacte ale judecății realizate în conformitate cu situația de fapt dedusă judecății, a normelor juridice aplicabile și a probatorului propus și administrat, a cărui evaluare s-a făcut prin raportare la dispozițiile art. 479 C. proc. civ. și a principiului disponibilității procesului civil, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, așadar, incident. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului, că decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale nu este aplicabilă situației litigioase pendinte, raportat la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus, în privința sa, clasarea cauzei penale care a format obiectul dosarului penal nr. x/2023 - art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Referitor la controlul de constituționalitate exercitat prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 de către Curtea Constituțională, prin raportare la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, se constată că acesta a vizat ipoteza referitoare la existența unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și la art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție și care, deși a fost dispusă potrivit legii, a devenit nedreaptă ca urmare a pronunțării unei soluții de respingere pe fond a acuzației formulate în materie penală. Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza I din Constituție. În cauza pendinte, procesul penal în care recurentul a fost cercetat pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat și complicitate la săvârșirea infracțiunii de camătă (prevăzute de art. 367 alin. (1) și (3) și art. 48 raportat la art. 351 C. proc. pen.), a fost clasat, conform ordonanței din 16 februarie 2023, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Elocvente în această ipoteză analizată sunt aspectele statuate de Curtea Constituțională la paragr. 52 din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, în sensul că, "atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen..], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen., pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este și rămâne garantat în situația în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluționată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoane." Așadar, în absența obținerii, în procedura prevăzută de art. 18 C. proc. pen., cu referire la art. 319 alin. (1) din același act normativ (conform cărora, dacă procurorul dispune clasarea cauzei din motive precum amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile, renunțarea la urmărirea penală sau existența unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea urmăririi penale într-un termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare), a unei soluții de achitare în privința faptelor penale pentru care se declanșase urmărirea penală, prin raportare la statuările obligatorii ale Curții Constituționale, de la paragr. 52 din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, materialul probator de la dosar nu are aptitudinea de a releva faptul că măsura arestării preventive sau măsura arestului la domiciliu au constituit o privare nedreaptă de libertate. Ca atare, în mod corect instanța de apel a validat concluzia primei instanței, în sensul că cererea reclamantului, cu privire la acordarea daunelor morale pentru privarea nelegală de libertate este neîntemeiată, de vreme ce s-a constatat că decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, privind calificarea perioadei de arest preventiv ca privare nedreaptă de libertate, nu este aplicabilă situației litigioase raportat la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus încetarea procesului penal pentru recurent (art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.). De altfel, în calea de atac a recursului, s-au confirmat constatările instanței de apel cu privire această ordonanță, de care recurentul s-a prevalat în susținerea demersului judiciar, mai precis faptul că era varianta în lucru și nefinalizată a ordonanței din 16 februarie 2023, prin care urmărirea penală din dosarul penal nr. x/2023 a fost finalizată printr-o soluție de clasare, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru toți inculpații, deci și în privința recurentului A., acesta fiind singurul act procedural cu relevanță în cauză, care a produs efecte juridice, respectiv sistarea urmăririi penale și încetarea măsurilor preventive. În acest context, este de reținut că, la solicitarea recurentului, acestuia i s-a recomunicat ordonanța din data de 16 februarie 2023, în care temeiul juridic al achitării a fost corect indicat, ordonanța constituind obiect al plângerii formulate la instanța penală. Prin încheierea penală nr. 240 din 18 iunie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Argeș, secția penală a constatat că temeiul juridic al clasării a fost corect aplicat, neexistând premisele schimbării soluției în sensul aplicării prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 5313 din 17 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.