ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2034/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, la data de 24.09.2013, sub numărul x/2013, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială-Municipiul Galați, au formulat acțiune în revendicare, solicitând instanței să se constate calitatea lor de proprietari asupra imobilului teren situat în Galați, zona Șiret, Tarlaua x și să oblige pârâta a lăsa în deplină proprietate și posesie respectivul imobil.

În subsidiar, reclamanții au solicitat ca, după recunoașterea dreptului de proprietate, în cazul în care lăsarea în proprietate a terenului nu este posibilă, pârâta să fie obligată la plata unor daune interese în valoare de 543.099,69 euro, reprezentând 2.428.307,33 RON.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 563 și urm. C. civ.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 09.10.2013, reclamanții și-au modificat câtimea pretențiilor din cererea subsidiară, arătând că înțeleg să pretindă suma de 5.000.000 euro de la pârâtă, în situația în care nu li se va putea lăsa în deplină proprietate și posesie terenul revendicat.

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Galați a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Totodată, pârâta a solicitat suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013 având ca obiect acțiune în constatarea nulității titlului de proprietate al reclamanților.

Prin întâmpinare, au fost invocate excepția inadmisibilității cereri principale și excepția netimbrarii cererii subsidiare.

Prin cererea conexă formulată la data de 28.11.2013 și înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/2013, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială-Municipiul Galați a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., Regia Națională a Pădurilor Romsilva și Statul Român, prin Regia Națională a Pădurilor Romsilva, constatarea nulității absolute a contractului de schimb autentificat sub nr. x din 30.03.2006 de BNPA C. și D., încheiat între soții Sălcianu și Regia Națională a Pădurilor Romsilva S.A. Direcția Silvică Galați, solicitând și restabilirea situației anterioare schimbului cu rectificarea corespunzătoare a cărților funciare.

La primul termen de judecată, reclamanta a completat cererea conexă, sub aspectul motivelor de nulitate invocate, solicitând să se constate și fraudarea legii la momentul încheierii contractului de schimb, dat fiind că intenția reală a părților nu a fost de a scoate definitiv terenul din fondul forestier pentru construirea unui complex social-sportiv ci pentru construirea unui centru comercial, un mall, obiectiv de interes privat.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2015 instanța a admis excepția netimbrării cererii modificatoare formulată de reclamanți și a anulat-o ca netimbrată, respingând totodată excepția netimbrării întregii acțiuni, invocată de către pârâtă.

Prin încheierea de ședința din 16 aprilie 2015 a fost admis excepția de conexitate, invocată de părțile litigiului în dosarul nr. x/2013, și s-a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la cauza având numărul de dosar x/2013

Excepția lipsei de interes a cererii conexe, invocată de reclamanții-pârâți A. și B., a fost respinsă ca nefondată prin încheierea de ședință din 05 mai 2015.

Prin încheierea de ședință din 11 iunie 2015 a fost respinsă ca nefondată și excepția lipsei calității de reprezentant a Romsilva pentru Statul Român.

Cu privire la excepția inadmisibilității, instanța a apreciat că, prin modul în care a fost motivată, aceasta este o veritabilă apărare de fond, motiv pentru care nu a soluționat-o ca excepție.

Prin sentința civilă nr. 829 din 22 iulie 2015, Tribunalul Galați, secția I civilă a respins, ca nefondată, atât cererea principală formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galați, având ca obiect "revendicare imobiliară" cât și cererea conexă, având ca obiect "acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de schimb" autentificat sub nr. x/30.03.20006 de B.N.P.A. C. și D., încheiat între reclamanții Sălcianu și Regina Națională Silvică Galați.

Prin decizia civilă nr. 118 din 03 mai 2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galați împotriva hotărârii instanței de fond.

Prin decizia civilă nr. 1860 din 22 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanții A. și B., și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galați împotriva deciziei nr. 118/A din 3 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

II. Al doilea ciclu procesual

În apel, în rejudecare, la data de 21 mai 2018, reclamanții A. și B. au solicitat introducerea în cauză în calitate de apelantă a E. S.A., ca efect a adjudecării imobilului care face, parțial, și obiectul prezentului litigiu, având loc o transmitere în virtutea legii a calității procesuale active în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară iar, prin încheierea de ședință din 23 mai 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a dispus introducerea în cauză a E. S.A. București actual F. S.A..

Prin decizia civilă nr. 177/A din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondate, apelurile declarate de F. S.A., succesoare în drepturi a reclamanților A. și B. împotriva încheierii din data de 05.05.2015 și a sentinței civile nr. 829 din 22.07.2015, pronunțate de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2013.

A respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Galați împotriva sentinței civile nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galați.

Prin decizia civilă nr. 763 din 06 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galați împotriva deciziei nr. 177A din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă; a respins, ca nefondat, recursul incident formulat de aceeași pârâtă împotriva considerentelor aceleiași decizii; a admis recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de F. S.A. București împotriva deciziei nr. 177A din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

A casat în parte decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galați.

A menținut celelate dispoziții ale deciziei recurate.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții A. și B., Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în cursul rejudecării apelurilor, după casare, s-a învederat de către reclamanți faptul că nu mai sunt proprietarii terenului în litigiu, acesta fiind adjudecat la data de 03 noiembrie 2017 de către E. S.A. (actualmente F.), în contul creanței executate silit.

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale a reclamanților inițiali A. și B., invocată de către pârâtă, și a constatat că, urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului, a avut loc și o transmitere a calității procesuale active referitor la întreaga acțiune, atât cu privire la capătul principal de cerere având ca obiect revendicarea, cât și cu privire la capătul subsidiar de cerere constând în obligarea pârâtei la plata de daune - interese, motivând, în esență, că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat și cererea principală.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Galați la data de 10.01.2022.

Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 92/A din 17 mai 2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat în cauză de apelanții reclamanți F. S.A., A. și B., împotriva sentinței civile nr. 829/22.07.2015, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2013, a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte acțiunea în revendicare formulată în cauză.

A obligat pârâta UAT Municipiul Galați la restituirea către reclamanta F. S.A. a bunului teren în suprafață de 9303 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert G., în echivalent în valoare de 2.064.087 RON.

A admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanții A. și B. și a obligat pârâta UAT Municipiul Galați la plata sumei de 1155433 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă folosință teren în suprafață de 9.303 mp în perioada 24.09.2010-24.09.2013.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamanților de actualizare a sumei cu rata (indicele) de inflație.

A obligat pe reclamanții A. și B. la plata sumei de 27888,97 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru datorată în prima instanță pentru capătul de cerere având ca obiect pretenții lipsă de folosință (calculată în raport de valoarea pretențiilor solicitate).

A înlăturat dispozițiile contrarii din hotărârea apelată și le-a menținut pe celelalte.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pe pârâta UAT Municipiul Galați la plata către stat a sumei de 24.245,87 RON reprezentând ajutor public judiciar de care reclamanții au beneficiat în prima instanță, proporțional cu valoarea pretențiilor admise în cazul revendicării.

A admis cererea accesorie formulată de apelanta F. S.A. și a obligat pe pârâta UAT Municipiul Galați la plata către aceasta a sumei de 18.237 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (toate ciclurile din această fază procesuală), din care 3.237 RON onorarii experți iar 15.000 RON onorarii avocat reduse de instanță.

A admis cererea accesorie formulată de apelanții A. și B. și obligă pe pârâta UAT Municipiul Galați la plata către aceștia a sumei de 19.665,48 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (toate fazele procesuale) din care 1.000 RON onorariu expert, 5.000 RON onorariu avocat, 6.085,81 RON taxa judiciară de timbru apel, în raport de pretențiile admise pe revendicare, iar 7.579,67 RON taxa judiciară de timbru apel, în raport de pretențiile admise pentru petitul despăgubiri lipsă folosință.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pe pârâta UAT Municipiul Galați la plata către stat a sumei de 6.037,13 RON, reprezentând ajutor public judiciar de care reclamanții au beneficiat în apel, proporțional cu valoarea admisă în cazul revendicării.

Împotriva deciziei civile nr. 92/A de la 17 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Galați, prin Primar, la data de 28 februarie 2024, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recursul declarat de Municipiul Galați, prin reprezentantul său legal, a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., invocându-se incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii în concret a situației de fapt din perspectiva posibilității restituirii în natură a terenului; în subsidiar, în situația reținerii spre rejudecare de către Înalta Curte, respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri în echivalent și a cererii în dezdăunare pentru lipsă de folosință, ca nefondate.

În motivare, după o prezentare a istoricului cauzei și a soluțiilor pronunțate de instanță, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel nu a respectat dispozițiile obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nerealizând o analiză completă asupra posibilității restituirii în natură a terenului în litigiu.

În al treilea ciclu procesual, probele administrate au avut un caracter pur evaluativ, fără a clarifica situația de fapt cu privire la posibilitatea efectivă a restituirii terenului. Lipsa probatoriului aferent acestui obiectiv constituie o abatere de la dispozițiile imperative ale instanței de recurs.

Instanța de apel a oferit un raționament contradictoriu, admițând că o parte semnificativă a terenului (7.890 mp) nu este ocupată de construcții, dar, cu toate acestea, a respins cererea de restituire a imobilului în natură, pe baza unor interpretări eronate ale legislației aplicabile.

Recurentul a arătat că instanța a interpretat greșit prevederile art. 566 alin. (1) C. civ., conform cărora restituirea în natură este regula, iar despăgubirile reprezintă o excepție aplicabilă doar în cazurile prevăzute explicit.

A precizat, de asemenea, că legea serviciilor publice de apă și canalizare instituie o servitute legală de trecere pentru lucrările edilitare subterane. Instanța de apel, cu ignorarea acestui aspect, a concluzionat în mod eronat că Municipiul Galați ar fi trebuit să inițieze o acțiune distinctă pentru stabilirea acestui drept.

Astfel, instanța a pornit greșit de la premisa culpei autorității publice în realizarea lucrărilor edilitare, fără a lua în considerare reglementările legale care permit executarea unor astfel de lucrări în interes public.

Prin decizia atacată, curtea de apel a respins implicit aplicarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 241/2006, recomandând inițierea unui nou proces, deși acest aspect putea fi soluționat în cadrul cauzei de față.

Totodată, recurentul a susținut că despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului au fost acordate în mod nelegal, deoarece intimații nu aveau prerogativa utilizării acestuia în perioada menționată (2010-2013), în condițiile în care terenul era ipotecat, iar contractul de ipotecă includea interdicții explicite de închiriere și grevare.

Cât privește calcularea despăgubirilor, aceasta s-a realizat în baza unui raport de evaluare care a ignorat aceste restricții contractuale, aspect care contravine dispozițiilor legale aplicabile și principiilor echității și bunei-credințe.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a motivat hotărârea printr-un raționament contradictoriu, pe de-o parte, admițând existența unei "exproprieri de facto" iar, pe de altă parte, acordând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului după acest eveniment.

Deși instanța a reținut imposibilitatea restituirii în natură, a recunoscut totuși că cea mai mare parte a terenului (aproximativ 70%) nu este ocupată de construcții, fapt ce ar fi permis o restituire parțială în natură.

Astfel, decizia atacată contravine art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde motive contradictorii care afectează legalitatea și temeinicia acesteia.

În lumina criticilor prezentate, Municipiul Galați a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 92/A din 17 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru clarificarea completă a situației de fapt.

În subsidiar, a solicitat respingerea cererilor formulate de intimați de acordare a despăgubirilor echivalente și pentru lipsa de folosință, ca nefondate.

Intimata F. S.A. a depus întâmpinare la data de 19 iulie 2024, prin care a susținut că recursul declarat de Municipiul Galați este nul, deoarece nu îndeplinește cerințele imperative prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, a subliniat intimata că recurentul nu a indicat motive concrete de casare și nu a raportat criticile la soluția instanței de apel, limitându-se la reluarea argumentelor formulate anterior. Totodată, a menționat că, în cadrul litigiului, instanța a dispus conexarea dosarului inițial la un alt dosar aflat pe rol, consolidând astfel analiza faptelor și probelor prezentate.

De asemenea, recurentul nu a furnizat probe noi pentru susținerea criticilor formulate, limitându-se la contestarea concluziilor expertizelor tehnice și evaluative omologate în ciclurile procesuale anterioare.

În concluzie, intimata a susținut că recursul nu este structurat în conformitate cu cerințele legale, nu combate soluțiile de drept sau de fapt ale instanței de apel și este, astfel, nefondat.

Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare la data de 25 iulie 2024, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Aceștia au arătat că decizia instanței de apel respectă dispozițiile legale și principiile de echitate, reținând corect situația juridică a terenului.

Au subliniat că dețin dovezi clare care atestă că suprafața ocupată de stația de epurare le aparține, invocând mai multe notificări trimise Municipiului Galați și beneficiarilor lucrărilor de epurare în perioada 2008-2009, prin care au semnalat ocuparea ilegală a terenului. Totodată, aceștia consideră că despăgubirile pentru lipsa de folosință sunt justificate și distincte de valoarea terenului, având temeiuri legale diferite.

De asemenea, intimații au arătat că expertizele tehnice realizate confirmă atât ocuparea terenului lor, cât și imposibilitatea restituirii acestuia în natură. Ei se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de ocuparea abuzivă a terenului, menționând că Municipiul Galați nu a respectat procedurile legale de expropriere sau instituire a unui drept de servitute.

Conchizând, intimații au susținut că despăgubirile acordate sunt justificate și că instanța de apel, în rejudecare, a reținut corect faptul că un drept de servitute nu poate fi stabilit unilateral, iar procedura legală necesită acordarea unei juste despăgubiri.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 29 mai 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 02 iunie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Galați, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 92/A din 17 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care a rămas în pronunțare asupra fondului recursului declarat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele ce urmează să fie expuse.

Față de soluția pronunțată de către instanța de apel, în rejudecare, prin care a fost admisă atât acțiunea în revendicare cât și acțiunea în răspundere civilă delictuală, recurentul pârât Municipiul Galați a formulat critici distincte, prin raportare la raționamentele judiciare expuse în soluționarea fiecăreia dintre acestea, astfel că se impune analiza lor separată, chiar dacă în susținerea cererii de recurs au fost indicate, unitar, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Raportat la acțiunea în revendicare a terenului în suprafață de 9303 mp formulată de către reclamanta F. S.A., instanța de apel a dat eficiență prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ., apreciind că au fost realizate lucrări, care prin prisma dispozițiilor art. 286 alin. (4) și anexa. 4 pct. 4 din O.U.G. nr. 57/2019 aparțin domeniului public al Municipiului Galați, astfel că terenul nu mai poate face parte din circuitul civil în orice condiții, având regim special și implicând restricții de construire și înstrăinare, ceea ce echivalează cu o limitare sau chiar o golire a conținutului dreptului de proprietate. În atare condiții, a apreciat că, în lipsa reglementării exproprierii de fapt, situația poate fi remediată prin admiterea acțiunii în revendicare și restituirea prin echivalent a terenului afectat interesului public.

Față de acest mod de soluționare a acțiunii în revendicare, recurentul pârât Municipiul Galați a criticat faptul că instanța de apel nu a administrat probatoriul necesar lămuririi situației de fapt, conform dispozițiilor trasate prin decizia de casare, pentru a stabili dacă terenul revendicat poate fi restituit în natură. Deși instanța de apel constată că din întreaga suprafață în litigiu, doar 1413 mp sunt afectați de construcție, diferența de 7890 mp fiind liberă, folosința terenului nefiind restricționată, concluzionează că restituirea în natură nu este posibilă. Astfel, recurenta a apreciat că motivarea este contradictorie, invocând incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Din maniera în care recurentul pârât a înțeles să formuleze criticile cu privire la modul de soluționare a acțiunii în revendicare formulată de intimata reclamantă F. S.A., Înalta Curte apreciază că se reclamă o încălcare a prevederilor art. 501 C. proc. civ., în sensul în care instanța de apel nu a înțeles să se conformeze dispozițiilor obligatorii trasate prin decizia de casare cu privire la stabilirea corespunzătoare a situației de fapt și posibilitatea de restituire totală sau parțială a terenului în natură.

Concepută în acești termeni, această critică este susceptibilă de recalificare, pe temeiul interpretării a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, în concret, aspectele semnalate de către recurentul-pârât vizează modalitatea de rejudecare a apelului, în raport de dezlegările statuate de instanța de recurs, prin decizia de casare nr. 763/06.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În consecință, întrucât recurentul supune analizei corecta procedură de rejudecare a apelului, Înalta Curte apreciază că aceste critici susțin teza de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., așa încât argumentele recurentului vor fi evaluate pe temeiul acestui caz de casare, abaterea instanței de apel în rejudecare după casare de la dezlegările obligatorii date de instanța de recurs, fiind apte să antreneze sancțiunea nulității, dat fiind caracterul imperativ a normei de procedură de la art. 501 din C. proc. civ.

Verificând aspectele invocate, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 177 din 19 decembrie 2019, pronunțată în al doilea ciclu procesual, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare, argumentat de împrejurarea că reclamanta F. S.A. nu este îndreptățită la restituirea în natură a terenului ocupat de o lucrare de utilitate publică, astfel cum e definită de art. 2 din Legea nr. 255/2010, aceasta putând solicita doar o reparare prin echivalent a prejudiciului suferit, respectiv o despăgubire de natură să înlocuiască valoarea dreptului de care este privată. Totodată au fost invocate și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 241/2006, privind serviciul de alimentare cu apă și canalizare.

Întrucât acest raționament a fost criticat de către recurenta reclamantă F. S.A., prin decizia nr. 763 din 06 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au reținut următoarele:

"pe temeiul art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) C. civ., proprietarul unui teren este îndreptățit, așadar, cu prioritate, la restituirea în natură și doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, este îndreptățit la despăgubiri, însă doar în două situații, în mod expres prevăzute în art. 566 alin. (1), anume dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat.

A contrario din această normă, în celelalte cazuri decât cele menționate cu titlu de excepție, restituirea în natură este posibilă.

Din considerentele deciziei recurate nu rezultă că s-ar fi analizat și reținut incidența acestor cazuri, cu toate acestea, instanța de apel a considerat că restituirea în natură nu este posibilă, astfel cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.

În consecință, Înalta Curte constată că situația de fapt este insuficient clarificată din perspectiva posibilității restituirii în natură a terenului, nefiind posibilă exercitarea controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanțe de control judiciar, prin prisma modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

Împrejurarea că lucrarea existentă pe teren ar fi de utilitate publică nu infirmă, ci dimpotrivă, întărește concluzia stabilirii necorespunzătoare a situației de fapt, întrucât din niciun considerent al deciziei nu rezultă verificarea caracterului de utilitate publică și nici argumentele de fapt și de drept care au condus la o asemenea apreciere, cu referire concretă la probele administrate și, cu atât mai puțin, argumentele care susțin imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în raport de prevederile legale aplicabile și, mai ales, de o dispoziție legală care, prin derogare de la art. 566 alin. (1) C. civ., ar conține interdicția de restituire în natură a terenului.

Astfel, niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 și din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o asemenea interdicție și, mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 se referă la o servitute de trecere, ceea ce ar putea însemna tocmai că este posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului, căruia îi revine doar obligația de a respecta servitutea instituită prin lege în favoarea deținătorului lucrărilor de pe teren.

Se constată, de asemenea, că nu s-a luat în considerare nici posibilitatea restituirii parțiale în natură, în raport de modul efectiv de ocupare a terenului prin lucrarea edificată și de concluziile raportului de expertiză întocmit chiar în etapa procesuală a rejudecării apelurilor".

Așadar, pornind de la raționamentul instanței de apel, în al doilea ciclu procesual, care a stabilit caracterul neîntemeiat al acțiunii în revendicare, din perspectiva restituirii în natură a terenului, reclamanta F. S.A. având dreptul doar la restituire prin echivalent, determinat de caracterul de utilitate publică al lucrării edificate, instanța de recurs, soluționând criticile formulate, a apreciat că situația de fapt este insuficient clarificată pentru a fi posibilă exercitarea controlului de legalitate.

O atare soluție de retractare a fost argumentată, în mod explicit, pe faptul că nu s-a verificat incidența situațiilor de excepție prevăzute de art. 566 alin. (1) C. civ., care ar fi exclus restituirea în natură a terenului, nu s-au prezentat argumentele de fapt și de drept care au condus la stabilirea caracterului de utilitate publică al lucrării edificate și, cu atât mai puțin, argumentele care susțin imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în raport de prevederile legale aplicabile, nu s-a identificat o dispoziție legală care conține o atare interdicție, alta decât cea indicată de către instanța de apel și anume Legea nr. 241/2006. Totodată, nu s-a luat în considerare nici posibilitatea restituirii parțiale în natură, în raport de modul efectiv de ocupare a terenului prin lucrarea edificată.

În acest context de analizare a dreptului exclusiv al reclamantei F. S.A. la restituirea prin echivalent, instanța de casare a reținut că niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 și din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o interdicție de natura celei menționate de către instanța de apel, care a făcut trimitere la caracterul de utilitate publică a lucrării edificate pe terenul reclamantei și, mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 se referă la o servitute de trecere, ceea ce ar putea însemna tocmai că este posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului.

În considerarea acestor dispoziții trasate în sarcina instanței de apel, în rejudecarea acțiunii în revendicare, aceasta avea obligația de a analiza posibilitatea restituirii totale/parțiale în natură a terenului, dată fiind regula de soluționare a acestei tipologii de acțiuni fundamentată pe temeiul art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) C. civ. sau de a identifica, în situația în care aprecia că se impune restituirea prin echivalent, a dispoziției legale care, prin derogare de la textul de lege menționat, conținea interdicția de restituire în natură a terenului.

Fundamentându-și raționamentul juridic pe concluziile unui raport de expertiză întocmit în al doilea ciclu procesual, prin care s-a stabilit că obiectivul "stație de pompare și epurare" edificată de unitatea administrativ-teritoriale a fost amplasată parțial pe terenul, proprietatea reclamantei S.C. F. S.A., în suprafață de 9303 mp și se compune din 1413 mp suprafață afectată de construcția (clădiri și curtea) stației de pompare; 4403 mp suprafața afectată de conducta INLET și zona de protecție aferentă; 1321 mp suprafața afectată de conducta OUTLET și zona de protecție aferentă și 2166 mp suprafața afectată de conducta de apă potabilă și zona de protecție aferentă, instanța de apel a făcut din nou aplicarea art. 566 alin. (1) C. civ.

În esență s-a argumentat că nu e posibilă restituirea în natură, ocuparea terenului cu elemente de utilitate publică aparținând domeniului public și utilizat ca atare, exclude participarea în circuitul civil în orice condiții și fără restricții, putând fi astfel considerat că a fost indisponibilizat pentru a fi dat unei afectațiuni speciale de utilitate publică din culpa pârâtului Municipiul Galați.

Interdicția de restituire în natură a terenului a fost justificată de către instanța de apel doar pe analiza regimul juridic al lucrării edificate, acela de utilitate publică, chestiune dedusă din prevederile 286 alin. (4) din Codul administrativ, art. 122 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 1 alin. (3), art. 3 lit. a) și d) din Legea nr. 241/2006.

Este adevărat că instanța de apel avea obligația de a verifica caracterul de utilitate publică al lucrării edificate, cu expunerea argumentelor de fapt și de drept care au condus la o asemenea apreciere. Însă, îndeplinirea acestei sarcini nu atrăgea, pe cale de consecință, activarea prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ.. Dimpotrivă, urmând succesiunea logică a dispozițiilor trasate, instanța de apel avea obligația de a identifica și norma legală care instituia interdicția de restituire în natură a terenului sau, în absența identificării unei atare norme, de a analiza restituirea în natură a terenului.

Aceasta, întrucât, instanța de casare a reținut faptul că regimul juridic special al bunului - de utilitate publică, așa cum e definit de art. 1 alin. (3), art. 3 lit. a) și d) din Legea nr. 241/200 nu infirmă, ci dimpotrivă face posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 27 alin. (2) din actul normativ invocat.

În contextul în care restituirea terenului prin echivalent nu a fost fundamentată de către instanța de apel pe o dispoziție legală care să reglementeze interdicția restituirii în natură, după cum nu a fost analizată restituirea în natură a terenului, corespunzător caracterului întemeiat al acțiunii în revendicare, criticile recurentului pârât privind nerespectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ. sunt întemeiate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsecvent celor expuse anterior, Înalta Curte reține fondate criticile recurentului pârât privitoare la aplicarea art. 563 C. civ. în raport de modalitatea de ocupare a terenului, așa cum a rezultat ea din raportul de expertiză în specialitatea topografică, dar nu din perspectiva existența unor motive contradictorii în expunerea raționamentului judiciar, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ.

Nu poate fi incident acest motiv de recurs, întrucât premisa de la care a pornit instanța de apel în aplicarea art. 566 alin. (1) C. civ., transpusă în modul de soluționare a cauzei, este formulată tot prin încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv prin nesocotirea dispozițiilor obligatorii ale instanței de recurs care a statuat că niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 și din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o interdicție de restituire în natură, determinat de caracterul de utilitate publică a lucrării edificate pe terenul reclamantei, iar art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 care se referă la o servitute legală de trecere, acceptă ca măsură posibilă restituirea în natură către proprietar a terenului.

În aceste condiții, considerentele instanței de apel prin care a stabilit că restituirea în natură, cel puțin a suprafeței de 7890 mp, nu poate fi realizată, întrucât conductele din subsol aparținând domeniului public, implică restricții de construire și înstrăinare pentru terenul afectat, încalcă tot prevederile art. 501 C. proc. civ.

Această nesocotire a dispozițiilor obligatorii, rezultă pe de o parte din împrejurarea că instanța fondului a făcut aplicarea art. 566 alin. (1) din C. civ. justificat numai pe regimul juridic al lucrării edificate, așa cum acesta a fost dedus din prevederile 286 alin. (4) din Codul administrativ, art. 122 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 1 alin. (3), art. 3 lit. a) și d) din Legea nr. 241/2006. Asta în condițiile în care instanța de casare a reținut că un astfel de regim nu împiedică restituirea în natură a terenului în absența unei norme legale care să instituie o atare interdicție. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut din situația factuală, că cel puțin pentru suprafața de 7890 mp, afectată de conducte subterane, îngropate, fără semne exterioare vizibile, nu este împiedicată folosirea terenului, chestiune neanalizată, dar care ar putea permite îndeplinirea obligației de restituire în natură, așa cum a afirmat partea recurentă și cum a antamat în decizia de casare prin raportare la prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006.

Tot cu încălcarea normelor procedurale imperative ale art. 501 C. proc. civ. s-a apreciat că limitarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9303 mp aparținând reclamantei F. S.A. este asimilabilă unei exproprieri de fapt, astfel că se justifică restituirea bunului prin echivalent. Această apreciere nesocotește decizia de casare care a reținut că reclamanții A. și B., prin modalitatea în care au înțeles să formuleze acțiunea, nu au solicitat o dezdăunare ca urmare a unei exproprieri de fapt, întemeiată pe prevederile art. 566 C. civ. și art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci "au arătat în mod neechivoc, după cum s-a arătat, de altfel, prin decizia recurată, că pretențiile bănești au drept cauză repararea prejudiciului pentru ocuparea abuzivă a imobilului, solicitând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru ultimii 3 ani, anterior cererii de chemare în judecată".

Așa cum rezultă din considerentele instanței de recurs care lămurește confuzia asupra obiectului dedus judecății, reclamanții au insistat asupra acțiunii în revendicare cu consecința restituirii în natură a terenului sau prin echivalent, dacă această măsură nu mai este posibilă, fără a fi necesar ca obiectul cererii adresate instanței să conțină în mod explicit ambele pretenții. Însă, așa cum s-a stabilit în controlul judiciar exercitat, contravaloarea bunului este permisă doar în condițiile celor două situații legale de excepție: bunul a pierit sau nu se mai află în posesia pârâtului.

În atare situație, argumentarea stabilirii obligației prin echivalent, ca o consecință specifică a încadrării situației factuale în noțiunea exproprierii de facto încalcă limitele deduse judecății, așa cum au fost definitivate prin decizia de casare, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Considerentele expuse anterior converg către sancțiunea nulității actului procedural, căci o astfel de vătămare procesuală nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru reluarea judecății cu respectarea prevederilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Raportat la acțiunea în răspundere civilă delictuală, formulată de reclamanții A. și B. și obligarea sa la repararea prejudiciului cu titlu de contravaloare lipsă folosință a terenului în suprafață de 9303 mp, în perioada 24.09.2010-24.09.2013, recurentul pârât a invocat prevederile art. 27 alin. (2) Legea nr. 241/2006, prin care se reglementează dreptul de trecere pentru utilități asupra terenurilor afectate de lucrările de execuție, reabilitare, întreținere și exploatare a sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare, afirmând că o astfel de apărare, deși a fost invocată pe parcursul judecății, nu a fost valorificată.

Cu alte cuvinte, se afirmă că nu este concretizat conținutul faptei ilicite întrucât limitarea exercitării dreptului de proprietate privată a terenului deținut de către reclamanții A. și B. are caracter legal, fiind supusă prevederilor din actul normativ special.

Înalta Curte observă că fapta ilicită, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel în soluționarea acestui capăt de cerere, a fost argumentată pe o serie de acțiuni atribuite recurentului pârât, necontestate în prezentul litigiu din perspectiva modalității în care s-au produs, respectiv data la care au început lucrările de edificare ale construcției este ulterioară datei dobândirii terenului de către reclamanții Sălcianu, lucrare a fost ridicată parțial prin depășirea limitelor proprietății recurentului, ocupându-se, fără drept, o suprafață de 9303 mp din proprietatea învecinată, aparținând reclamanților, pârâtul ar fi trebuit să cunoască că parte din suprafața de teren ocupată de conducte și de aria de restricție aparține reclamanților, dreptul de proprietate al acestora devenind opozabil terților încă din anul 2006, data întabulării în cartea funciară. Și chiar atenționat de către reclamanți asupra depășirii limitelor proprietății, pârâtul a continuat să efectueze lucrări și investiții pe terenul asupra căruia nu deținea niciun titlu.

Așadar, conținutul faptei ilicite care a condus la stabilirea existenței și întinderii prejudiciului a fost reprezentat de ocuparea, fără drept, a terenului în suprafață de 9303 mp, deși în perioada 24.09.2010-24.09.2013 se afla în proprietatea exclusivă a reclamanților, aspect necontestat în cauză, astfel că, în mod nejustificat, se afirmă de către recurentul pârât că nu îi poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Pentru perioada menționată, așa cum a rezultat din materialul probator și cum a fost stabilit de către instanța fondului, terenul avea regim juridic de proprietate privată, fără a rezulta existența unor restricții, limitări sau sarcini de natura celor invocate de către recurentul pârât, care ar fi fost de natură să excludă posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Împrejurarea că recurentul pârât se prevalează de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 nu are semnificația unei exonerări de răspundere civilă pentru ocuparea, fără drept, a suprafeței de 9303 mp, proprietatea privată a reclamanților Sălcianu pentru perioada în litigiu. Asta în contextul în care, așa cum a reținut instanța de apel, deși informat asupra încălcării dreptului de proprietate, recurentul pârât nu a depus diligențe pentru lămurirea/clarificarea/redefinirea regimului juridic al terenului ocupat, deși Legea nr. 241/2006 era în vigoare la data săvârșirii faptei, astfel că se puteau verifica, pe cale amiabilă sau prin intermediul instanței de judecată exigențele unui drept de servitute legală gratuită de natură să paralizeze prezenta acțiune în despăgubiri.

Dimpotrivă, a fost reținută culpa recurentului în continuarea lucrării și acceptarea situației potential litigioase, chestiune care este de natură să atragă corespunzător angajarea răspunderii civile delictuală față de reclamanții Sălcianu.

Incidența art. 27 alin. alin. (2) din Legea nr. 241/2006, invocată ca apărare prin întâmpinarea depusă în calea de atac a apelului, urmează a fi analizată în cadrul acțiunii în revendicare, căci dacă se constată a fi întrunită ipoteza legală a limitării dreptului de proprietate, prin raportare la situația factuală ce rezultă în urma administrării materialului probator, influențează modalitatea de stabilire a obligației de restituire a terenului în sarcina pârâtului, prin eventuale drepturi și obligații corelative asupra terenului ocupat.

Aprecierile recurentului pârât privitoare la exproprierea de fapt și la modalitatea în care se poate aprecia asupra caracterului legal al acordării prejudiciului nu vor fi analizate, în contextul în care pe de o parte prin considerentele anterioare s-a reținut deja o depășire a limitelor judecății, prin analiza efectuată de către instanța de apel cu trimitere la această instituție juridică. Pe de altă parte, în analiza răspunderii civile delictuale, argumentarea faptei ilicite culpabile care a condus la stabilirea prejudiciului nu a fost întemeiată pe noțiunea exproprierii de facto, ci pe comportamente culpabile ale recurentului pârât, identificate anterior și necontestate ca modalitate de executare.

Nici criticile privitoare la discrepanțele intervenite cu privire la suprafața pentru care au fost calculate despăgubirile nu vor fi avute în vedere, date fiind limitele de legalitate în care se desfășoară controlul judiciar, ce exclud de la analiză aspecte de temeinicie, implicit stabilirea situației de fapt prin evaluarea probatoriului de către instanța de apel. Recurentul nu identifică niciun aspect de ordin procedural care ar fi putut conduce la o retractare a modului de aplicare a prevederilor legale în desfășurarea judecății de către instanța de apel, subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate proceda la analizarea aspectelor menționate.

Într-un ultim aspect de critică, recurentul pârât a afirmat o neanalizare a apărărilor privitoare la lipsa caracterului întemeiat al acțiunii în despăgubiri, în condițiile în care terenul era grevat de ipotecă în favoarea reclamantei F. S.A., astfel că nu putea fi închiriat și nici obținute daune-interese.

Determinat de conținutul concret al faptei ilicite culpabile, stabilit și necriticat, recurentul pârât este obligat la plata daunelor-interese, cu respectarea principiului reparării prejudiciului cert (art. 1381 alin. (3) cu trimitere la art. 1532 C. civ.). Nu s-a contestat faptul că reclamanții nu aveau dreptul de a închiria terenul în litigiu, ocupat fără drept de către recurentul pârât în perioadă menționată, astfel că dovada unui eventual contract de închiriere pentru un teren supus unei asemenea interdicții nici nu ar fi fost posibilă.

Dincolo de faptul că nu se indică actul procedural în care a fost invocată o asemenea apărare de către recurentul pârât, pentru a se imputa instanței de apel o astfel de omisiune, acesta confundă prejudiciul cauzat prin ocuparea, fără drept, a terenului în perioada 2010-2013, cuantificat la nivelul chiriei practicate pe piața liberă, cu limitele aduse dreptului de proprietate asupra terenului trasate odată cu încheierea contractului de ipotecă și care se răsfrâng doar asupra părților contractante, recurentul pârât fiind terț față de acest raport juridic.

În atare ipoteză, caracterul cert al prejudiciului nu se verifică prin încheierea unui contract de închiriere (în acest caz reprezentând dreptul la fructele civile și nu un prejudiciu), ci prin prerogativele posesiei și folosinței terenului pe care reclamanții le aveau la dispoziție, împiedicate a fi exercitate prin atitudinea culpabilă a pârâtului, instanța de apel, concluzionând, în mod legal, asupra existenței acestui prejudiciu, evaluat prin raportare la categoria de folosință a terenului - intravilan, curți construcții - standardul de evaluare utilizat de expert, fiind cel al chiriilor de piață.

Concluzionând, Înalta Curte reține ca fiind nefondate criticile recurentului pârât cu privire la modul de soluționare a acțiunii în despăgubiri formulate de către reclamanții A. și B., astfel că urmează a fi menținute dispozițiile deciziei atacate pe acest aspect.

În temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta F. S.A. impunându-se prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmare a nerespectării dispozițiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ. de către instanța de apel în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Galați, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 92/A din 17 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza la aceeași curte de apel, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta F. S.A. împotriva sentinței civile nr. 829/22.07.2015, pronunțate de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2013.

Înlătură dispoziția referitoare la plata cheltuielilor de judecată în favoarea F. S.A.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2025.