ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1847/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 20 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 240.000 RON, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin accidentarea sa în incinta magazinului B. din Piața Amzei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 219 alin. (1) și ale art. 1357 C. civ. Prin sentința nr. 6752 din 7 octombrie 2020, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1274 din 4 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligând-o pe aceasta la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale, precum și la plata sumei de 2.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelurile Împotriva sentinței nr. 1274 din 4 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă au declarat apel reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L..

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1391 A din 8 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1274 din 4 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1391 A din 8 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea în parte a acesteia, admiterea apelului promovat împotriva sentinței nr. 1274 din 4 octombrie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, schimbarea, în parte, a sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii considerente cu caracter general, care nu corespund motivelor invocate prin cererile de chemare în judecată și de apel. Recurenta a contestat aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că, în mod corect a constatat tribunalul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale au fost avute în vedere suferințele sale fizice și psihice efective, că acestea nu au presupus vătămări corporale majore, infirmități sau urmări mai grave, respectiv că tratarea lor a necesitat un număr relativ redus de zile de îngrijiri medicale, astfel că suma de 50.000 de RON, acordată cu titlu de despăgubire, ar reprezenta o satisfacție rezonabilă. Invocând dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ., a arătat că, în motivarea soluției, instanța de apel s-a referit, exclusiv, la ipoteza reparării prejudiciilor cauzate prin pierderea unei șanse, însă a făcut abstracție de prejudiciul viitor, a cărui producere este neîndoielnică, potrivit alin. (2) al aceluiași articol. Prin prisma considerentelor deciziei atacate, recurenta a afirmat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv dispozițiile art. 1349 și următ., art. 1385 alin. (2), precum și pe cele ale art. 1391 alin. (1) C. civ. Totodată, a precizat că a criticat, prin cererea de apel, considerentele hotărârii primei instanțe, prin care s-a constatat în mod greșit că accidentul nu a avut urmări grave și că, pentru tratarea și vindecarea leziunilor a avut nevoie de un număr redus de zile de îngrijiri medicale. Contestând aceste aspecte, recurenta a susținut că, dimpotrivă, din cauza vătămărilor suferite, capacitatea sa de muncă, precum și posibilitatea de a-și desfășura în mod normal activitățile curente au fost în mod semnificativ afectate/diminuate, de la momentul producerii accidentului având dificultăți în a-și găsi un loc stabil de muncă. În ceea ce privește situația sa medicală, a arătat că aceasta contrazice aspectele reținute de instanțele de fond și de apel, în sensul că îngrijirile medicale care i-au fost asigurate imediat după producerea evenimentului ar fi condus la vindecarea sa. În realitate, vătămările cauzate au caracter permanent, fizic și psihic, cele fizice manifestându-se printr-o disfuncție a piciorului stâng, fără perspectiva vindecării, aspect dovedit prin consultațiile, investigațiile, intervențiile și tratamentele efectuate și pe care trebuie să le urmeze în viitor. Sub aspect probator, raportat la dispozițiile art. 492 alin. (1) C. proc. civ., a susținut că a făcut dovada caracterului permanent al vătămării și a necesității unei intervenții chirurgicale la genunchiul stâng, prin înscrisul nou depus la dosar, constând în scrisoarea medicală emisă la 11 iulie 2024 de dr. C., medic specialist ortopedie-traumatologie, conform căruia i s-a recomandat efectuarea fizioterapiei și kinetoterapiei recuperatorii, precum și a unei programări, în vederea artroplastiei totale de genunchi. În aceste condiții, a afirmat că este neîndoielnică manifestarea unui prejudiciu viitor, iar determinarea concretă a cuantumului despăgubirilor se poate realiza, legal și temeinic, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 1385 alin. (2) C. civ. În viziunea sa, curtea a analizat caracterul rezonabil al despăgubirii stabilite de prima instanță doar prin prisma manifestării unui prejudiciu actual și a făcut abstracție de situația medicală relevată de probațiunea administrată (înscrisuri și expertiză medico-legală), anume că protezarea articulației genunchiului stâng reprezintă o intervenție necesară, chiar dacă numai pentru atenuarea efectelor cauzate de accident. Pe de altă pate, recurenta a susținut că instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei fără a aplica dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ., deși a invocat și probat situația sa familială deosebită, respectiv că este singurul întreținător al acesteia, precum și că fiica sa este încadrată în gradul de handicap grav, necesitând asistent personal, conform hotărârii nr. 238 din 21 mai 2018 a Comisiei pentru Protecția Copilului Sector 1. În aceste circumstanțe factuale particulare, a considerat că a justificat componenta reparatorie, corespunzătoare ipotezei reglementate de art. 1391 alin. (1) C. civ., care se impune a fi inclusă în cuantumul final al despăgubirilor. Făcând referire la dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., recurenta a apreciat că răspunderea civilă delictuală a intimatei trebuie angajată din perspectiva efectului reparatoriu al prejudiciului moral și material, dar și al funcției sale preventive și sancționatorii, întrucât, numai în această manieră se poate realiza o reparare integrală, echitabilă și proporțională amplorii faptei ilicite. De asemenea, a susținut că intimata nu a efectuat diligențe în vederea reparării prejudiciului cauzat din culpa sa, contestând, pe durata procesului, gravitatea situației care a condus la vătămarea sa. În plus, a învederat că aceasta nu este beneficiara unui contract de asigurare, care să acopere riscuri de natura celui produs recurentei, atitudinea părții adverse putând fi reținută ca și criteriu pentru determinarea justă a cuantumului despăgubirilor solicitate.

Apărările formulate Intimata B. S.R.L. nu depus întâmpinare.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică din 23 octombrie 2025. La acest termen de judecată, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În esență, criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate privesc modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale de către instanța de apel, care, în opinia recurentei, ar fi ignorat, în procesul de cuantificare a acestora, gravitatea faptei ilicite și consecințele suferite ca urmare a producerii accidentului, care au caracter permanent, mecanismul prin care au fost determinate fiind rezultatul încălcării dispozițiilor art. 1385, 1391 alin. (1) și 1349 alin. (1) și (2) C. civ., precum și a evaluării defectuoase a probatoriului administrat și a circumstanțelor speciale factuale ale cauzei. Înalta Curte constată că, deși art. 1385 C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, această reparație este condiționată de îndeplinirea condițiilor relative la atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și a prejudiciului, precum și a vinovăției persoanei chemate să răspundă de crearea prejudiciului. În ipoteza în care se constată îndeplinirea cumulativă a elementelor enunțate, se naște un raport juridic obligațional între autorul prejudiciului/persoana instituită prin lege să răspundă de producerea acestuia și victimă. Principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat la art. 1385 alin. (1) C. civ., presupune, sub un prim aspect, stabilirea întinderii prejudiciului cert. Prejudiciul este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și aptă de a fi evaluată în prezent. Așadar, sunt certe toate prejudiciile actuale, respectiv cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor, fiind certe și prejudiciile viitoare care, deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe baza unor elemente îndestulătoare. Examinând considerentele hotărârii recurate prin raportare la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, sub aspect factual și probatoriu (aspecte ce nu pot fi reevaluate în recurs, față de dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), instanța de apel a reținut că accidentul suferit de recurentă s-a produs în incinta unui magazin aparținând pârâtei, fiind provocat de bunurile aflate sub paza sa (un dulap cu rafturi, necorespunzător ancorat, pe care erau depozitate produse textile), în această ipoteză fiind incidente prevederile art. 1376 alin. (1) C. civ. ("Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa"). Curtea a mai reținut că niciuna dintre părți nu a contestat existența faptei ilicite, vinovăția pârâtei și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul reclamat, astfel că, față de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1349, 1357 și 1358 C. civ., care acordă dreptul la dezdăunare părții vătămate. În acest cadru procesual, Înalta Curte constată că analiza în calea ordinară de atac s-a axat pe criticile ce au vizat despăgubirile morale acordate de instanța de fond, care au fost raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, concret, la suferințele fizice și psihice ale reclamantei și la gravitatea acestora, la patologia actuală, precum și la conduita pârâtei. În aceste coordonate procesuale, curtea a reținut, pe baza probațiunii administrate, că în mod corect prima instanță a avut în vedere, la cuantificarea despăgubirilor morale, suferințele fizice și psihice ale reclamantei, precum și faptul că acestea nu au presus vătămări corporale majore, dat fiind că accidentul nu s-a soldat cu infirmități sau urmări mai grave, din cuprinsul certificatului medico-legal depus la dosar reieșind că vindecarea leziunilor a necesitat un număr relativ redus de zile de îngrijiri medicale (14 zile). Concluzia instanței de apel s-a întemeiat și pe raportul de expertiză medico-legală și pe suplimentul la acesta, pe baza cărora a reținut că patologia de la nivelul genunchiului stâng reprezintă o consecință a modificărilor posttraumatice aferente unui accident rutier în care reclamanta a fost implicată în anul 1994, precum și a modificărilor degenerative existente, în contextul afecțiunilor endocrine, decompensate de evenimentul traumatic din 1 februarie 2019, în lucrările de specialitate menționate consemnându-se că nu s-a putut cuantifica, obiectiv-științific, ponderea leziunilor suferite în cele două accidente în starea generală de sănătate a acesteia. Referitor la componența traumatică în determinismul gonartrozei la nivelul genunchiului stâng, curtea a remarcat că aceasta are o dublă valență, rezultată din cele două evenimente. Instanța de apel a mai reținut că în suplimentul la raportul de expertiză medico-legală s-a menționat și faptul că gonartroza este prezentă la nivelul ambelor articulații ale genunchilor, însă este mai severă la nivelul genunchiului stâng, în prezent indicația de protezare vizând doar această articulație. Fără a nega suferința fizică și psihică a reclamantei, curtea a notat că problemele sale medicale s-au agravat la piciorul stâng, pe fondul preexistenței unor afecțiuni, ca urmare a implicării în accidentul rutier din anul 1994, afecțiuni care au cauzat apariția entorsei la același picior (stâng), la momentul producerii evenimentului examinat în prezenta cauză. Curtea a constatat că reclamanta a fost supusă unei intervenții chirurgicale la genunchiul stâng, pentru leziunile suferite în anul 1994, iar, în timp, dată fiind existența altor afecțiuni (endocrine), gonartroza (prezentă la ambele picioare, și cauzată de vârstă, sex, metabolism, componentă genetică, afecțiuni endocrine și boli reumatismale), s-a amplificat, devenind mai severă în urma evenimentului produs în magazinul pârâtei. În acest context al analizei, se constată că instanța de apel nu a identificat vreo probă utilă care să confirme susținerile recurentei, în sensul că accidentul din 1 februarie 2019 a avut urmări mai grave față de cele relevate de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, care să genereze o majorare a despăgubirilor acordate de instanța de fond. Dimpotrivă, curtea a remarcat că în calea ordinară de atac, reclamanta nu a adus argumente suplimentare, care să conducă la acordarea integrală a sumei pretinse prin cererea de chemare în judecată, limitându-se a se referi la conduita pârâtei (de negare a gravității situației care i-a cauzat vătămarea) și la inexistența unui contract de asigurare încheiat de aceasta, destinat să acopere riscuri pentru evenimente similare celui de față. În aceste condiții, Înalta Curte nu poate identifica aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, astfel că împrejurarea că, în urma examinării probatoriului administrat, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie față de cea susținută de reclamantă (în privința cuantumului despăgubirilor morale ce se impuneau a fi acordate prin raportare la prejudiciul reținut pe baza circumstanțelor factuale prezentate) nu poate reprezenta un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al acesteia în stabilirea situației de fapt a cauzei. În acest punct al analizei, Înalta Curte remarcă faptul că înscrisurile depuse în probațiune în calea de atac pendinte, în privința cărora recurenta a apreciat că îndeplinesc cerința noutății, prevăzute de art. 492 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi valorificate în recurs, față de teza probatorie invocată coroborat cu faptul că, prin intermediul lor, aceasta tinde să demonstreze aspecte factuale, constatate în urma investigațiilor medicale efectuate în Italia, în perioada 9-14 octombrie 2025, de natură să susțină pretențiile de majorare a cuantumului despăgubirilor stabilite. O asemenea solicitare, ce are legătură cu netemeinicia deciziei atacate și cu reevaluarea probațiunii, excedează obiectului recursului, care presupune, exclusiv, examinarea aspectelor de nelegalitate, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește criticile recurentei, privitoare la neacordarea de către instanța de apel a prejudiciului viitor, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, de vreme ce prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ. condiționează acordarea unei astfel de compensații de producerea neîndoielnică a acestuia. Înalta Curte notează că prejudiciul viitor se referă la o pagubă care nu s-a produs încă, dar a cărei existență este certă și neîndoielnică, fiind susceptibilă de a fi reparată integral, prin acordarea unor despăgubiri, chiar dacă nu este cuantificată expres la momentul producerii faptei ilicite În vederea evaluării prejudiciului viitor și aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului, se constată că prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ. stipulează că "Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului", normele evocate referindu-se la pierderea efectiv suferită (damnum emergens), precum și la câștigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima le-ar fi putut obține în condiții obișnuite, dar nu le-a obținut din cauza producerii faptei ilicite. Recurenta a subsumat acestei teze caracterul permanent al vătămării și necesitatea unei intervenții chirurgicale, precum și pierderea unei șanse referitoare la identificarea unui loc stabil de muncă. În ceea ce privește primul aspect, instanțele devolutive au reținut preexistența unor afecțiuni anterioare ale genunchiului care au dus la degradarea articulației, astfel că nu au stabilit o legătură de cauzalitate directă și nemijlocită între accidentul survenit în 2019 și o posibilă vătămare permanentă, drept condiție privind declanșarea răspunderii civile delictuale, apreciind că simpla recomandare, de dată recentă, a unei intervenții chirurgicale nu este de natură a determina o reevaluare a condiției menționate, ci constituie o măsură de remediere a respectivei afecțiuni. Or, în legătură cu acest aspect, recurenta nu a combătut prin criticile formulate raționamentul instanțelor de fond întemeiat pe circumstanțele factuale astfel cum au fost reținute. Sub aspectul posibilității de a munci, se constată că în apel s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada faptului că, din cauza vătămărilor suferite, a avut dificultăți în identificarea unui loc de muncă, și nici că, anterior producerii accidentului, desfășura o activitate remunerată, care să îi confere acest drept la despăgubire. În lipsa unor asemenea dovezi, se constată că în mod judicios a apreciat curtea de apel că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea despăgubirilor corelative pierderii șansei de a găsi un loc de muncă stabil, adaptat nevoilor sale, care să îi confirme susținerile și să conducă la acordarea despăgubirilor solicitate pe acest palier. Pentru a putea obține repararea acestui prejudiciu afirmat, reclamanta trebuia să demonstreze că a pierdut o șansă reală și serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a suprimat-o, precum și că, la momentul săvârșirii faptei ilicite, începuse să își valorifice șansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment. În ceea ce privește obiectivitatea îndeplinirii șansei, aceasta se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obținerii sale. Din acest motiv, sunt lipsite de suport juridic aserțiunile recurentei cu privire la faptul că neidentificarea unui loc de muncă stabil este efectul inerent al accidentului suferit, prejudiciul reclamat fiind, în acest caz, incert și nereparabil, din moment ce șansa are valoare economică în sine, iar existența acesteia, deși afirmată în cererea de chemare în judecată, nu a fost dovedită. Totodată, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat pentru pierderea șansei de a-și găsi un loc de muncă nu a format obiectul prezentei judecăți, prin acțiunea civilă promovată în cauză reclamanta neformulând o astfel de cerere, ci solicitând, exclusiv, repararea prejudiciului nepatrimonial pentru leziunile fizice și psihice cauzate în urma accidentului din 1 februarie 2019. Similar, se constată că reclamanta nu a formulat, prin cererea de chemare în judecată un capăt de cerere prin care să solicite repararea prejudiciului pentru diminuarea vieții private, o astfel de critică fiind formulată pentru prima dată în recurs, nefiind supusă cenzurii instanței de apel și neexistând o pronunțare în calea ordinară de atac asupra acesteia. Recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv și care nu presupune o nouă judecată în fond, ci doar un control al hotărârii atacate în limita motivelor expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., judecata fiind limitată la ceea ce s-a dezlegat în calea ordinară de atac a apelului, iar nu la situații nereglementate de lege. Referitor la criticile prin care recurenta a susținut că, în mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere, la cuantificarea daunelor morale, aspecte legate de situația sa familială, respectiv că aceasta este unicul întreținător al celor trei copii ai săi, care nu realizează venituri, inclusiv a unei fiice cu dizabilități, care necesită îngrijiri speciale, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, față de caracterul personal al dreptului la despăgubire, dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ. stipulând în sensul că persoana efectiv vătămată prin fapta ilicită este titularul exclusiv al acestui drept, iar nu alte persoane pentru care repararea prejudiciului nepatrimonial are loc în condițiile prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol (în caz de deces al victimei), ipoteză ce nu se regăsește în cauză. Cât privește criticile recurentei, referitoare la faptul că instanța de apel a făcut o eronată evaluare a cuantumului daunelor morale, față de pierderile efectiv suferite prin producerea accidentului și de consecințele negative ce s-au răsfrânt asupra stării sale de sănătate, care se degradează continuu, Înalta Curte constată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate și presupun reexaminarea probelor administrate și a situației de fapt deduse judecății, aspecte prohibite în recurs prin dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Totodată, raportat la modalitatea de stabilire a acestora, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1385 C. civ., întrucât a judecat în echitate, stabilind, în raport de valorile lezate și de proporția în care acestea au fost atinse, despăgubirile cuvenite recurentei. Cu privire la ignorarea funcției preventive și sancționatorii a răspunderii civile, recurenta a subsumat, în recurs, aceleași critici deduse judecății în apel referitoare la atitudinea pârâtei față de fapta ilicită produsă, raportat la lipsa de diligență în repararea prejudiciului și negarea gravității acestuia, respectiv la inexistența unui contract de asigurare încheiat de aceasta care să acopere riscuri pentru evenimentele similare celui analizat în cauză, care, în opinia sa, ar fi constituit criterii pentru corectă determinare a prejudiciului solicitat. Înalta Curte urmează a valida concluzia instanței de apel, în sensul că acestea excedează obiectului cauzei, astfel că nu puteau fi apreciate ca fiind relevante la cuantificarea prejudiciului moral solicitat. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1391 A din 8 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.