ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 11 iunie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să anuleze decizia de validare nr. 6278/28.04.2021 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1639/25.11.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1639/25.11.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția din perspectiva încălcării și aplicării greșite de către instanță a normelor de drept material, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut eronat aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) și alin. (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare din 30.08.2006, aprobată prin H.G. nr. 1120/2006, dar și a art. 4 din Legea nr. 164/2014, privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative.

În acest sens, se învederează că potrivit dispozițiilor art. 4 din Norma pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin H.G. nr. 127/2002, dovada dreptului acordat de Legea nr. 189/2000 de aprobare a O.G. nr. 105/1999, se poate face prin acte oficiale sau, în lipsa acestora cu martori.

Rezultă, așadar, că atât în cazul drepturilor prevăzute de art. 2 alin. (4) și alin. (5) din Normele Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, cât și în cele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada refugiului din anul 1944 se face prin înscrisuri completate prin declarații de martori autentificate, în situația imposibilității dovedite de a se procura înscrisuri.

În cauză, dovada demersurilor efectuate la instituțiile abilitate pentru comunicarea înscrisurilor doveditoare privind existenta bunurilor și refugiul din anul 1944 a autorilor recurentei a fost făcută cu înscrisuri, corespondența și declarații autentificate a doi martori, aflate atașate la dosarul cauzei.

Astfel, prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din 03.06.2024, s-a arătat că s-au făcut demersuri în luna septembrie 2017 reprezentate de scrisoare-către Arhiva Naționala a Republicii Moldova - cerere certificate de arhivă (copii, extrase, acte de vânzare cumpărare) legate de B. și C.; scrisoare către Arhivele Galați - cerere privind data luării în evidență a lui B., C. și cei doi copii (B. si C.); scrisoare către Arhiva Galați privind înregistrarea refugiului din Basarabia și domiciliul în Galați a defunctului B. și al familiei sale; scrisoare către Arhivele Cahul din Republica Moldova privind data și natura actului legal prin care proprietățile defunctul B., au fost trecute în proprietatea statului după refugierea acestuia la începutul anului 1944; în luna noiembrie 2017 - scrisoare către Prefectura București, prin care s-a informat asupra răspunsurilor primite de la Arhivele României și Republicii Moldova privind refugiul definitiv în România și inexistența oricăror acte care să ateste o eventuală vânzare -cumpărare a proprietăților pentru care B. a plătit taxe aferente anilor 1943 - 1944; în luna februarie 2018 - Scrisoare către Arhivele Naționale ale Republicii Moldova, municipiul Cahul, prin care s-a solicitat actele aferente naționalizării proprietăților defunctului B., în urma refugiului acestuia în 1944; în luna septembrie 2018 - deplasare la Cahul, Republica Moldova, cu solicitări de informații de la Muzeul Orașului Cahul privind proprietățile defuncților B. si C.; în luna noiembrie 2019 - în urma solicitării Prefecturii București, s-a cerut Camerei Notarilor Publici dovada dezbaterii succesiunii defuncților B. si C.; Arhivele Naționale - Serviciul Județean Galați, au comunicat că vor face cercetări asupra evidentelor referitoare la refugiații din Basarabia în România din anul 1944, urmând să comunice rezultatul, netransmis până în prezent, Arhivele Naționale - Biroul Județean Ilfov, care au comunicat că nu au în păstrare acte de vânzare cumpărare autentificate la aceste instituții, Serviciul cadastral Cahul a informat că nu au păstrat niciun document.

Potrivit alin. (5) al art. 2 din Normele Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.

Imposibilitatea de a procura înscrisurile, potrivit art. 2 alin. (4) din Normele Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunând la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina, Republica Moldova, abilitate să emită aceste documente (adeverințe, certificate de arhivă).

Lipsa răspunsului echivalează cu intrarea în posesia actelor, iar dovada proprietății se face cu declarațiile autentificate a cel puțin doi martori.

Prin urmare, în cauză se regăsește ipoteza imposibilității dovedite de a procura acte privind dovada refugiului din 1944, în sensul art. 2 alin. (5) din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, context în care în lipsa răspunsului de la instituțiile abilitate, instanța trebuia să aibă în vedere declarațiile autentificate ale notificatorului și ale martorilor.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală a deciziei curții de apel.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 11 iunie 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 24 septembrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta a justificat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- aplicarea greșită a art. 2 alin. (4) și (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a art. 4 din Legea nr. 164/2014- motiv de casare ce prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri, când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată.

Prin criticile formulate, se susține că, în mod greșit, au reținut instanțele devolutive că nu este incidentă norma juridică invocată referitoare la imposibilitatea de a procura înscrisuri (certificate de la autorități privind dovada refugiului) și dreptul de a completa probatoriului cu declarația autentică a petentei și declarații a cel puțin 2 martori.

Aceste critici formulate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Întrucât analizarea motivului de recurs are ca punct de plecare situația de fapt reținută de instanțele devolutive, aceasta urmează a fi reiterată, așa cum a fost stabilită:

Prin Hotărârea nr. 2683/30.09.2019, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a respins cererea nr. x/06.10.2003 și a propus neacordarea compensațiilor bănești domnilor A., D. și E. pentru bunurile solicitate prin cerere.

Prin Decizia de validare nr. 6278/28.04.2021 emisă de intimata-pârâtă și contestată în prezenta cauză a fost validată Hotărârea nr. 2683/30.09.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, reținând ca motive pentru menținerea soluției de respingere a cererii următoarele: nu se face dovada părăsirii forțate a teritoriului cedat în anul 1944 de către autorii B. și C. conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și art. 1 din Legea nr. 164/2014 și nu se face dovada dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor solicitate, respectiv a terenului agricol, a conacului, recoltelor neculese, prăvălie, cafenele, cinematograf, cârciumă, restaurant, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 și a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Referitor la dovada refugiului din anul 1944, instanța de apel a notat faptul că autorii recurentei, B. și C. s-au refugiat în anul 1940 în România, revenind în anul 1941 în Basarabia, orașul Cahul.

De asemenea, defunctul B. are calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, așa cum a hotărât Comisia pentru aplicarea acestei legi prin Hotărârea nr. 9366/8636/14.11.2003.

S-a relevat că, din examinarea hotărârii nr. 9336/8636/14.11.2003 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, aceasta a avut în vedere Tabloul cu refugiații și familiile lor veniți din Basarabia și Bucovina și stabiliți în raza plășii Săcele (ce datează din anul 1940), precum și declarațiile cu 2 martori, autorii săi, B. și C. au decedat în anul 1958, respectiv în anul 1981, în mun. Galați.

Pornind de la aceste probatorii, instanța de apel a concluzionat că autorii recurentei B. și C. s-au refugiat în anul 1940 în România și, apoi, au revenit în Basarabia în anul 1941. Aceste împrejurări factuale nu sunt contestate de către părți.

Susținerea recurentei referitoare la dovada celui de-al doilea refugiu al autorilor săi din Basarabia după 23 august 1944 nu a fost validată de către instanță, deși s-a invocat că a realizat demersurile necesare pentru a obține relații de la autorități, însă acestea nu i-au răspuns, împrejurare față de care apreciază că se află în ipoteza imposibilității de a procura acte, ceea ce îi permite să completeze probatoriul, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Potrivit art. 2 alin. (4) și (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 "(4) cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz".

De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

Norma juridică sus-menționată reprezintă norma activă aplicabilă litigiului pendinte. Conform acestei prevederi legale, analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor autentificate.

Instanța supremă subliniază că legiuitorul utilizează noțiunea de "drept la despăgubire". Această noțiune are un conținut complex, deoarece dovedirea dreptului la despăgubire implică probarea a trei elemente intrinseci: dovada calității de moștenitor a petentului, dovada refugiului și dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor confiscate.

Cu privire la modalitatea în care se poate dovedi calitatea de moștenitor sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, iar în ceea ce privește celelalte elemente- dovada refugiului și a dreptului de proprietate- sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 completate cu art. 2 alin. (4) și (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în situația imposibilității de a obține certificatele de la autorități.

În litigiul pendinte, au fost analizate numai primele două elemente și s-a statuat de către instanțele devolutive că s-a probat calitatea de moștenitor a recurentei, însă se consideră că nu s-a făcut dovada refugiului.

Referitor la dovada refugiului, instanța de apel a reținut următoarele elemente factuale: efectuarea demersurilor la nivelul anului 2017 către Serviciului Județean Galați al Arhivelor Naționale, prin care i se comunică reclamantei că a fost dispusă efectuarea cercetării asupra evidențelor referitoare la refugiații din Basarabia în România (liste întocmite în momentul intrării în țară), anul 1944, urmând a i se face cunoscut rezultatul cercetării .

Înalta Curte relevă, pe baza înscrisurilor existente la dosar, invocate și în calea de atac a recursului, că recurenta a efectuat demersuri și către Arhiva Națională a Republicii Moldova privind luarea în evidență a familiei Panta, către Arhiva Galați privind înregistrarea refugiului din Basarabia și domiciliul în Galați a defunctului B. și al familiei sale, demersuri către Prefectura București, prin care s-a informat asupra răspunsurilor primite de la Arhivele României și Republicii Moldova privind refugiul definitiv în România și inexistența oricăror acte care să ateste o eventuală vânzare -cumpărare a proprietăților pentru care B. a plătit taxe aferente anilor 1943 - 1944, demersuri realizate în luna februarie 2018 către Arhivele Naționale ale Republicii Moldova, municipiul Cahul, prin care s-a solicitat actele aferente naționalizării proprietăților defunctului B., în urma refugiului acestuia în 1944; în luna septembrie 2018 - deplasare la Cahul, Republica Moldova, cu solicitări de informații de la Muzeul Orașului Cahul privind proprietățile defuncților B. si C.; demersurile din luna noiembrie 2019 către Prefectura București, prin care s-a cerut Camerei Notarilor Publici dovada dezbaterii succesiunii defuncților B. si C. și către Arhivele Naționale - Serviciul Județean Galați, care au comunicat că vor face cercetări asupra evidentelor referitoare la refugiații din Basarabia în România din anul 1944, urmând să comunice rezultatul, netransmis până în prezent.

Având în vedere că recurenta a efectuat numeroase demersuri la autoritățile competente, cu scopul de a obține relațiile necesare pentru dovedirea calității de refugiat a autorilor săi, Înalta Curte subliniază că este incidentă ipoteza legală privind imposibilitatea de a procura înscrisuri, constând în certificate eliberare de autorități, deși au fost efectuate numeroase solicitări în acest sens și a trecut un interval de timp considerabil de la data efectuării acestora. Lipsa răspunsurilor autorităților nu poate fi apreciată în defavoarea recurentei, având în vedere că acestea, în calitate de autorități administrative, erau obligate să emită un răspuns într-un termen rezonabil.

Astfel, în mod greșit, a reținut instanța de apel că recurenta nu a probat imposibilitatea dovedirii prin înscrisuri a refugiului în anul 1944, în condițiile în care aceasta a efectuat numeroase demersuri în acest sens, care nu au fost concretizate prin soluționare, din culpa exclusivă a autorităților.

În aceste condiții, Înalta Curte relevă că au fost aplicate, în mod eronat, dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, întrucât recurenta a probat imposibilitatea de a-și procura înscrisurile de la autorități, împrejurare față de care este posibilă completarea probatoriului cu alte mijloace de probă.

De asemenea, se subliniază că au fost aplicate eronat și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât certificatul eliberat în anul 2017 de către Serviciului Județean Galați al Arhivelor Naționale poate fi completat cu alte probatorii.

Suplimentar, instanța supremă notează că există și alte încrisuri relevante pentru dovedirea calității de refugiat a autorilor reclamanților.

Astfel, Hotărârea nr. 9366/8636/14.11.2003 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care s-a recunoscut calitatea de beneficiar în favoarea defunctului B. coroborată cu certificatele de deces, din care reiese că B. a decedat, la data de 14.10.1958, în comuna Braniștea, iar ultimul domiciliul a fost în mun. Galați, județul Galați, iar C. a decedat la data de 01.05.1981, ultimul domiciliu fiind în mun. Galați, județul Galați sunt suficiente pentru ca judecătorul, pe baza prezumției judiciare, să rețină că recurenta a dovedit calitatea de refugiat a autorilor săi în anul 1944.

Plecând de la faptele conexe cunoscute, respectiv reîntoarcerea acestora în Cahul în anul 1941, împrejurarea că au avut domiciliul în România după anul 1944 și că au decedat pe teritoriul statului român, care sunt probate și necontestate, toate aceste fapte conexe, pe târâm probatoriu pot fi valorificate prin utilizarea a două raționamente juridice, respectiv inducția în trecut a faptelor vecine și conexe, și deducția existenței faptului principal, prin legătura de conexitate cu primele, pentru a dovedi faptul necunoscut și dificil de probat, respectiv calitatea de refugiat.

Nu în ultimul rând, obligația de a proba refugiul nu se referă la dovada vreunui actului juridic, pentru a se impune, în condițiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări factuale, respectiv la dovedirea unor fapte juridice.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și trebuie să țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ., reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu.

Așa fiind, în absența unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori/prezumții judiciare în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun, atunci când se impune dovedirea unui fapt juridic.

Concluzia se impune pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conținutul său, nu condiționează admisibilitatea sa de dovedirea acelorași fapte, ce sunt probate și cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale).

Dimpotrivă, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori/prezumții judiciare pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conținutul normativ al art. 309 din C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori/prezumții judiciare și a probei cu expertiză în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, instanțele devolutive au statuat, în mod greșit, că dovedirea calității de refugiat trebuie să se realizeze numai prin administrarea probei cu înscrisuri.

Această alegație este eronată, întrucât în privința acestui fapt, proba cu martori/prezumții judiciare este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, putându-se clarifica aspecte veridice, de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt.

În fine, este de observat că, prin actele normative menționate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declarația petentei, declarații de martori sau proba cu expertiză.

Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute.

Având în vedere toate considerentele expuse, se constată că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 2 alin. (4) și (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât dovada refugiului s-a realizat prin probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, declarația petentului și prezumții judiciare), fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, apreciind că sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.

Cu opinie separată, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta A..

În dezacord cu opinia majoritară, în ceea ce privește regimul probator al dreptului la despăgubire, prevăzut de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, se apreciază că existența unei reglementări speciale determinată de Legea nr. 164/2014 prevalează față de legea cadru și norma de procedură generală, astfel că dovada calității de moștenitor, a refugiului precum și a dreptului de proprietate e realizată, ca regulă, prin înscrisuri (acte certificate de autorități), declarațiile de martori fiind doar în completarea acestei probațiuni, în acord cu prevederile art. 4 din actul normativ menționat.

Este adevărat că textul normativ inițial din Legea cadru nr. 290/2003, permitea persoanelor considerate îndreptățite să formuleze cereri însoțite de acte doveditoare autentice sau, în absența acestor înscrisuri, de declarația autentică a solicitantului, însoțită de declarațiile autentificate a cel puțin 2 martori, recunoașterea dreptului la despăgubire operând în acest cadru probator permisiv.

Însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a legii, regimul probator a fost reglementat prin art. 4, într-un sens restrictiv, în sensul că cererile se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

O atare interpretare a fost confirmată și prin raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 346/2016 (paragrafele 17-20), potrivit cu care "(…) Art. 4 din Legea nr. 164/2014 introduce prevederea că cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Așadar, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, așa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară. (...) Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene și a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptățite la despăgubiri care nu au "avut norocul" să li se calculeze despăgubirea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, Curtea reține că prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, a constatat că, în acord cu jurisprudența sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situația de față, inegalitatea de tratament juridic prin comparație cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum."

Raportat la cele expuse, în opinie minoritară, se apreciază că nu mai pot fi incidente dispozițiile art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum și cele ale art. 5 alin. (1) și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003, așa cum se menționează în opinia majoritară, de vreme ce la momentul soluționării cererii se verifică întrunirea condițiilor presupuse de cadrul legal aplicabil pentru acordarea despăgubirilor, anume Legea nr. 164/2014.

Împrejurarea că în această materie există atât soluția legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât și cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior și care, din perspectiva aspectelor litigioase, conține o soluție legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normativ în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

În acest context, în mod corect, instanța de apel s-a raportat în analiza sa la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, în detrimentul celor prevăzute de art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reținând că nu s-a făcut dovada părăsirii forțate a teritoriului cedat în anul 1944 de către autorii B. și C., conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și art. 1 din Legea nr. 164/2014 prin înscrisuri.

Împrejurarea că recurenta a efectuat demersuri în anii 2018-2019 către instituțiile abilitate, fără a primit un răspuns în sensul celor solicitate nu este în măsură să conducă la o altă soluție decât cea reținută de instanțele de fond. Asta în contextul în care o astfel de dovadă poate fi făcută prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.

În cauză nu au fost depuse înscrisuri care să ateste o atare situație sau să cuprindă elemente care să permită completarea cu declarații de martori, așa cum precizează actul normativ.

Împrejurarea că în cauză a fost depusă Hotărârea nr. 9366/8636/14.11.2003, prin care autorul solicitant B. (ns. la 03.12.1921 și decedat la 04.02.2008) a dobândit calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 nu poate extinde dovada și la refugiul autorilor B. - decedat la 14.10.1958 - și C. pentru anul 1944.

Cu privire la acest aspect, în opinie minoritară se reține, în acord cu instanțele de fond, că exigențele de probațiune cu privire la dovada drepturilor acordate de cele două acte normative (respectiv Legea nr. 189/2000 și Legea nr. 290/2003) sunt diferite, că situația factuală menționată la acordarea drepturilor, conform Legii nr. 189/2000, în nume propriu, către petentul B., născut în anul 1921, a avut în vedere tabloul cu refugiații și familiile lor veniți din Basarabia și Bucovina și stabiliți în raza plășii Săcele (ce datează din anul 1940, petentul fiind major la acea vreme) și nu refugiul din anul 1944 pentru tatăl autor B., decedat în anul 1958 și de pe urma căruia se solicită despăgubirile în temeiul Legii nr. 290/2003 în prezentul dosar.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat corect că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autoritățile competente, care, completate cu declarații de martori, să ateste existența dreptului la despăgubiri. În ceea ce privește declarațiile de martori depuse la dosar, curtea de apel a reținut că aceste declarații, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu impus expres de prevederea legală enunțată anterior, nu sunt apte a dovedi dovada refugiului pentru anul 1944 al autorilor recurentei reclamante.

Prin urmare, contrar opiniei majoritate, instanța de apel a soluționat cauza prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și cum cererea formulată de către reclamantă era nesoluționată la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) din C. civ. și art. 3 din Legea nr. 164/2014, și prin raportare la art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., în opinie minoritară se constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declarația solicitantului însoțită de declarații de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte, care să ateste existența dreptului la despăgubiri, în litigiul pendinte, care să ateste cu privire la dovada refugiului pentru anul 1944.

Cum această dovadă nu a fost făcută, în mod legal instanța de apel a considerat că, în absența unor înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2014, în privința refugiului autorilor reclamantei, pentru care se solicită plata despăgubirilor, decizia de validare a fost emisă de pârâtă cu respectarea dispozițiilor legale.