ÎCCJ, decizie (scj.ro #235014)

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 7.12.2020 pe rolul Judecătoriei Horezu, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Obștea Moșnenilor B., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că este moștenitoarea autorilor C. și D. și în această calitate a dobândit dreptul de proprietate cu privire la pădurea aflată în Obștea Moșnenilor B. Prin sentința nr. 431 din 25.05.2022, Judecătoria Horezu a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 2717 din 21.11.2023, Tribunalului Argeș a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. – decedată pe parcursul procesului și continuată de moștenitorii săi E., F. și G., în contradictoriu cu pârâta Obștea Moșnenilor B.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 5082 din 3.12.2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, au fost respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții E., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 2717 din 21.11.2023 pronunțată de Tribunalul Vâlcea. Au fost obligați apelanții-reclamanți în solidar să plătească intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 4000 lei, reduse.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 5082/2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, reclamanții E., F. și G. au declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ. După evidențierea istoricului cauzei, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea judecătorească recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în considerente regăsindu-se motive contradictorii și că instanța de apel a interpretat greșit motivele de apel și actul juridic dedus judecății. În prezentarea situației de fapt, au menționat faptul că bunicul matern, C. (decedat la 08.03.1934), la căsătoria cu D. (înregistrată în Registrul de stare civilă pentru căsătoriți sub nr. 19/1889 al Primăriei comunei Bărbătești, jud. Vâlcea), a primit cu titlu de zestre de la părinții soției dreptul de proprietate asupra unei păduri aflată în Obștea Moșnenilor B., respectiv „trei sferturi din 740 de drepturi... din drepturile din plai și Munți... în Bărbătescu, Piatra și Albu", potrivit Actului de Pace încheiat în 1889. În data de 22.09.1892 a decedat la numai 22 ani prima soție, D. (conform actului de deces nr. 37/1892), din cauza unor complicații survenite după nașterea singurului copil al cuplului, H. Singurul copil născut viu, H., a decedat la zece zile de la naștere, respectiv în data de 29.09.1892 și îi devenea predecedat tatălui sau, C. (bunicul reclamanților), în sens succesoral, căci potrivit art. 654 vechiul Cod civil de la 1864 „ copilul conceput este considerat că este ". Această stare de fapt rezultă și din ordinea emiterii actelor de deces. Cererea mamei reclamanților a fost întemeiată pe temeiul că bunicul acestora matern, C. a rămas cu toate drepturile primite la căsătorie, conform art. 652 alin. (2) teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, căci „ în lipsa moștenitorilor legitimi, bunurile se moștenesc de soțul supraviețuitor ". Mai mult, teza primei instanțe - cum că dota se întorcea la părinții soției - nu putea rămâne în picioare, mai ales că primei soții a bunicului reclamanților i se născuse un prunc viu - H., decedat la zece zile de la naștere, respectiv în data de 29.09.1892, decesul acestuia survenind însă după decesul mamei D., survenit cu 7 zile înainte, la 22.09.1892. Conform legislației succesorale, așadar, pe de o parte ființau dispozițiile art. 652 alin. (2) teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, privind drepturile soțului supraviețuitor, iar pe de altă parte dispozițiile art. 654 vechiul Cod civil de la 1864. Astfel, din anul 1889 bunicul reclamanților a rămas proprietarul tuturor terenurilor care sunt specificate în Actul de Pace din 1889. După decesul primei soții și al copilului său minor, bunicul matern se recăsătorea cu bunica reclamanților, I., în data de 28.02.1931, cuplul având o fetiță - A. Așadar, mama reclamanților, A., rămăsese la data decesului bunicului singura moștenitoare în calitate de descendent în grad I, clasa I de moștenitori, copil născut din cea de-a doua căsătorie, cu I. (decedată la 10.03.1931). A., fiind singura moștenitoare, a dobândit în mod exclusiv dreptul de proprietate transmis pe cale succesorală de ascendentul său. Mai mult, astfel cum au dovedit, autoarea figura în Registrul agricol cu terenurile în discuție, având în vedere că înscrisurile prezentate de reclamanți nu au fost contestate de pârâtă. Dovada faptului că toate bunurile imobile, astfel cum sunt arătate și descrise în Actul de Pace, au aparținut autorilor reclamanților și, mai apoi, au fost stăpânite de autoarea lor - mama A. - reiese și din Adeverința nr. 4831 din 21.09.2023, al cărei conținut se coroborează și cu inventarul averii mobile și imobile rămase după defunctul C. si I. Recurenții-reclamanți au arătat că, în mod cu totul nelegal, aceste drepturi ale autoarei lor au fost înregimentate în Obște, fără acordul autoarei mame, A., și fără a fi încunoștințați în vreun fel. Într-adevăr, tatăl mamei reclamanților, C., a fost trecut în Tabela de constituire a Obștei Moșnenilor B., însă până în anul 1945, deci până la desființarea obștilor din anii 1950-1960, conform înscrisului depus chiar de către intimata Obște. Acest fapt dovedea nu numai că i s-a recunoscut autorului reclamanților „drepturile în Obște", ci și că era deținătorul averii care o primise prin Actul de Pace din 1889 și care, firesc, îi revenea mamei acestora, A. Astfel, potrivit sentinței civile nr. 358 din 15.10.1928 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, s-a înființat Obștea Moșnenilor B., județul Vâlcea, în tabela de drepturi figurând cu aceste drepturi autorul reclamanților - bunicul C., nicidecum J.și/sau soția. Niciuna din aceste variante nu fusese dovedită sau combătută de intimată. Instanța de fond a eludat susținerile reclamanților, concluzionând că nu prezintă importanță Actul de Pace încheiat la 7 iulie 1896, întrucât soțul nu putea moșteni acele bunuri cuprinse în act și, ca atare, nu putea, prin prisma calității sale, să transmită mai departe aceste bunuri moștenitorilor săi. Nici instanța de apel nu a verificat linia succesorală și drepturile succesorale, evocând numai dota și regimul juridic, trecând peste împrejurarea că, totuși, căsătoria a încetat prin deces, iar nu prin divorț. Nu se motivează absolut deloc de ce temeiurile de drept privitoare la succesiune promovate de pârâtă sunt prevalente apărărilor în drept ale reclamanților și de ce nu se impunea efectuarea unei analize comparative, în echitate și echidistanță. Dat fiind că instanța de apel a respins calitatea mamei reclamanților de succesor în drepturi al autorului său tată, C., privind averea ce i se cuvenea de pe urma acestuia, nu a mai fost avut în vedere cel de-al doilea petit al cererii reclamanților - privind acțiunea în constatare asupra drepturilor din Obște, potrivit Actului de Pace încheiat în 07.07.1889. Conform cererii precizatoare din 25.10.2023, cele 740 drepturi cerute semnifică un număr de 555 drepturi aflate în Obștea Moșnenilor B., care se transpun în calculul: un drept = 3474 mp teren pădure sau 1072 mp teren pășune alpină. Mai mult, s-a schimbat obiectul petitului nr. 2 al cererii reclamanților, din acțiune în constatare, în acțiune în revendicare. Ori nu s-a urmărit o revendicare imobiliară, ci o acțiune în constatarea că dețin 555 drepturi în Obștea Moșnenilor B., drepturi care le conferă mai multe drepturi efective în obște: ponderea în dreptul de vot, drepturile bănești acordate, înscrierea noastră în tabelul nominal al moșnenilor care dețin drepturi în Obște. A lipsit echitatea juridică și egalitatea părților în fața legii, iar rolul activ al judecătorului nu a fost evidențiat (art. 129 alin. 5 C.proc.civ.), neverificându-se temeinic motivele invocate în cererea de apel, analizându-se superficial cauza și drepturile procesuale ale reclamanților prin prisma celor criticate. Prin cea de-a doua critică, recurenții-reclamanți au susținut că decizia pronunțată în judecarea apelului a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin. l pct. 8 C.proc.civ. Este adevărat că dreptul de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul actului de înzestrare sunt supuse regimului juridic reglementat de lege de la data la care s-a încheiat actul, respectiv regimului dotal prevăzut la art. 1233-1293 din Codul civil de la 1864, precum și dispozițiilor privind dreptul soțului supraviețuitor reglementat la art. 679 din același Cod civil, astfel cum a indicat în considerente curtea de apel (aliniat 3, pag. 3 din hotărârea recurată). Însă, conform legislației succesorale, pe de o parte ființau dispozițiile art.652 alin. 2 teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, privind drepturile soțului supraviețuitor, iar pe de altă parte dispozițiile art. 654 vechiul Cod civil de la 1864. Curtea de apel a socotit că prevalau doar dispozițiile art. 679 din vechiul Cod civil, neverificându-se temeinic nici dispozițiile legale incidente în cauză, nici temeiul de drept invocat de reclamanți și cu care a fost investită instanța. Însă, nu s-a motivat nici pe acest temei de drept, fiind aplicate greșit dispozițiile legale evocate de curtea de apel, în considerentele deciziei de respingere a apelului menținându-se greșelile primei instanțe de aplicare a dreptului material incident în cauză, cu privire la succesiuni. Tot greșit a analizat instanța de apel când a socotit că „ La desfacerea sau încetarea căsătoriei, după caz, se năștea obligația de restituire a bunurilor care au făcut obiectul actului de dotă, acestea urmând să intre în patrimoniul dispunătorului ", preluând practic teza promovată de prima instanță, în discordanță cu normele de drept material în materie de moșteniri. Astfel, în motivarea mai amplă a primei instanțe „ La încetarea sau desfacerea căsătoriei regimul dotal înceta și el, astfel că lua naștere obligația de a restitui dota. In acest sens, dispozițiile art. 1271 din Codul civil (vechiul Cod n.n.) prevedeau că: „Obligațiunea de a restitui dota la naștere sau prin desfacerea căsătoriei, sau prin separațiunea de patrimonii, sau prin absența unui dintre soți " (aliniat 2, pag. 3 din hotărârea apelată). Mai mult, s-a făcut referire la regimul dotal reglementat de Codul civil de la 1864 (art. 1233-1293), astfel că, de regulă, soțul nu devenea proprietar al bunurilor constituite ca zestre soției sale, ci avea doar un drept de administrare asupra acestora. Tribunalul Vâlcea a concluzionat aceasta din analiza dispozițiilor art. 1242 alin. l din vechiul Cod civil, potrivit cărora „ Numai bărbatul are administrațiunea averii dotale în timpul căsătoriei ." În realitate, căsătoria a încetat prin deces, nicidecum prin desfacerea acesteia, regimul dotal neimpunând în această situație întoarcerea bunurilor în patrimoniul dispunătorilor - părinți ai soției decedate. Din căsătoria celor doi soți, s-a născut un copil viu, care i-a supraviețuit mamei, ce-i drept numai 7 zile (decedat la 10 zile de la naștere). Astfel, după decesul micuțului, tatăl îi moștenea drepturile, drepturi ce-i reveneau la rându-i mamei reclamanților, A., instanța de apel greșind în analiza și aplicarea normelor de drept material succesorale cu incidență în cauză. Ori, în aceste situații ființau dispozițiile art. 652 alin. 2 teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, privind drepturile soțului supraviețuitor, iar pe de altă parte dispozițiile art.654 vechiul Cod civil de la 1864. Aceasta, distinct de dreptul succesoral al ascendentului privilegiat - bunicul reclamanților - față de decesul lui decuius, fiul său minor, survenit la doar zece zile de la naștere, copil care îi succedase la moștenire mamei lui, predecedată. În finalul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că este de neînțeles greșeala instanței de apel de promovare a unor texte legale favorizante intimatei-pârâte, câtă vreme aceasta nu le-a susținut cu înscrisuri și texte legale convergente, nici nu le-a invocat prin motivele întâmpinărilor din fața primei instanțe ori apel, fiind vorba de o cu totul altă situație de fapt la care se aplicau, evident, alte norme legale. Apreciază că au lipsit echitatea juridică și egalitatea părților în fața legii, iar rolul activ al judecătorului nu a fost evidențiat (art. 129 alin. 5 C.proc.civ.), neverificându-se temeinic motivele invocate în cererea de apel, analizându-se superficial cauza și drepturile procesuale prin prisma celor criticate.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă Obștea Moșnenilor B. a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 de lei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Rezumând aspectele circumstanțiale ale cauzei, se reține că reclamanta A., decedată pe parcursul procesului, având ca moștenitori pe reclamanții din dosar, a solicitat să se constate pe cale judiciară că este moștenitoarea de drept a defunctului C. (tatăl său), care la rându-i a dobândit dreptul de proprietate cu privire la pădurea aflată în Obștea Moșnenilor B. prin moștenire de la prima soție (D.), înzestrată la căsătorie potrivit Actului de Pace încheiat în 1889. În motivarea cererii sale introductive, reclamanta A. a susținut că este singura moștenitoare a tatălui său, C., dobândind în mod exclusiv dreptul de proprietate transmis pe cale succesorală de ascendentul său, care, în calitate de soț supraviețuitor, a rămas cu toate drepturile primite cu titlu de zestre de soția din prima căsătorie (D.), conform art. 652 alin. (2) teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, ce prevedea că în lipsa moștenitorilor legitimi, bunurile se moștenesc de soțul supraviețuitor . A precizat, totodată, că din prima căsătorie a tatălui său C. s-a născut un copil viu, care i-a supraviețuit mamei (D.), astfel încât, după decesul copilului, tatălui acestuia (C.) îi reveneau ca moștenire toate drepturile ce fac obiect al litigiului. Aceste susțineri sunt reiterate în cuprinsul motivelor de recurs, prin care recurenții-reclamanți, invocând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., arată că instanța de apel a nesocotit legislația succesorală, respectiv dispozițiile art. 652 alin. 2 teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864 privind drepturile soțului supraviețuitor și dispozițiile art. 654 din același Cod privind drepturile copilului conceput, reținând, în mod incorect, faptul că prevalau doar dispozițiile art. 679 din vechiul Cod civil cu privire la dreptul la moștenire al rudelor soțului decedat. Criticile formulate de recurenții-reclamanți sunt nefondate. Astfel cum au reținut instanțele de fond și cum arată chiar recurenții în cererea de recurs, dreptul de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul actului de înzestrare (a primei soții a tatălui reclamantei A.) sunt supuse regimului juridic reglementat de lege de la data la care s-a încheiat actul, respectiv regimului dotal prevăzut la art. 1233-1293 din Codul civil de la 1864. În conformitate dispozițiile art. 1242 alin. (1) din Codul civil, numai bărbatul are administrațiunea averii dotale în timpul căsătoriei, iar potrivit art. 1243 alin. (1) din același Cod, bărbatul este supus, în privința averii dotale, la toate obligațiunile unui uzufructuar. Așadar, în ceea ce privește regimul dotal, Codul civil de la 1864 prevedea faptul că soțul nu devenea proprietar al bunurilor constituite ca zestre soției sale, ci avea doar un drept de administrare asupra acestora. Același act normativ reglementa faptul că la desfacerea căsătoriei regimul dotal se stingea, luând naștere obligația de a restitui dota, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 1271 din Codul civil de la 1864: „Obligațiunea de a restitui dota ia naștere, sau prin desfacerea căsătoriei, sau prin separatiunea de patrimonii, sau prin absența unui dintre soți”. Referitor la desfacerea căsătoriei, Codul civil de la 1864 prevedea în cuprinsul art. 209 următoarele: Căsătoria se desface: Prin moartea unuia din soți. Prin despărțenia legal pronunțată. Interpretând în mod sistematic aceste norme care reglementează regimul dotal și modalitatea de desfacere a căsătoriei, reise faptul că, la data decesului soției, bunurile primite drept zestre nu intrau în patrimoniul soțului supraviețuitor, ci erau restituite celor care au constitut dota (se întorceau în patrimoniul părinților), fiind relevante în acest sens dispozițiile art. 1272 din Codul civil de la 1864 – dacă dota constă în imobile, sau în mobile, care după cele legiuite în art. 1.245 și 1.246 au fost rămase în proprietatea femeii, bărbatul sau moștenitorii săi pot fi constrânși a o restitui îndată ce obligațiunea de restituire a luat naștere. În cauza dedusă judecății, în mod logic, prioritar verificării liniei succesorale, se impunea a se stabili care ar fi drepturile succesorale pretins moștenite, dându-se astfel relevanță dispozițiilor legale care reglementau dota și regimul juridic aplicabil acesteia, ținând, totodată, cont de modul de desfacere/de încetare a căsătoriei (prin deces). Or, regimul juridic dotal reglementat de textele de lege anterior menționate, exclude pe tatăl reclamantei (C.) de la dobândirea calității de proprietar moștenitor al bunurilor constituite ca zestre în favoarea soției sale decedate (D.). Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a făcut o aplicare corectă, atât a prevederilor care stabileau regimul dotal, cât și a normelor succesorale de drept material cu incidență în cauză, reținând că tatăl reclamantei (C.) nu putea dobândi drepturile din cadrul Obștii Moșnenilor B. date ca zestre primei sale soții (D.), nici direct prin actul de înzestrare și nici prin succesiune după soția sa, aceasta întrucât, la data decesului soției, potrivit dispozițiilor legale anterior evidențiate, dota se întorcea în patrimoniul părinților soției. Faptul că din prima căsătorie a rezultat un copil care i-ar fi succedat la moștenire mamei lui, predecedată, nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, dat fiind că, prin decesul mamei, bunurile constituite ca zestre au fost restituite părinților care au gratificat-o și nu au mai făcut parte din patrimoniul acesteia. În ceea ce privește critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenții au susținut că hotărârea judecătorească recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în considerente regăsindu-se motive contradictorii, fără a dezvolta însă corespunzător acest motiv de nelegalitate. Astfel, deși au invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, recurenții au omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de apel. Pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății, simplele susțineri generice ce reclamă o pretinsă nemotivare nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică căii extraordinare de atac. Prin motivele de recurs, recurenții nu arată, în concret, care dintre susținerile lor nu au fost analizate de către instanța de apel, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate. De asemenea, nu evidențiază care ar fi pretinsa contradictorialitate existentă în considerentele deciziei recurate. Considerentele contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră succintă, clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției, decizia respectând standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.