ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 54/2026

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel București - Secția I penală prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală și art. 34 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La ședința de judecată participă Florin Nicușor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând că, drept urmare a solicitărilor formulate, în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise puncte de vedere de către curțile de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept din cadrul Universității din Oradea și Facultatea de Drept din cadrul Universității Transilvania din Brașov.

Totodată, a arătat că raportul întocmit de către judecătorul-raportor a fost depus la dosar, acesta fiind comunicat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, a acordat cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens, a învederat că din analiza încheierii prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că instanța care a formulat sesizarea este dintre cele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel București - Secția I penală, cauza se află în ultimul grad de jurisdicție, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție are legătură cu cauza și nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii și nici nu formează obiectul unui asemenea recurs.

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse analizei, reprezentantul Ministerului Public a opinat în sensul că sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoștință faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost dispusă/încuviințată audierea și obligațiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să dea o declarație și nu se află într-unul dintre cazurile în care poate invoca beneficiul dreptului de a refuza să fie audiată.

Potrivit art. 273 alin. (1) din Codul penal, constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.

Stabilirea calității de martor a unei persoane într-o cauză reprezintă atributul exclusiv al organului judiciar, iar momentul dobândirii calității de martor coincide cu momentul citării persoanei în această calitate, astfel că dobândirea acestei calități nu este condiționată de depunerea jurământului sau a declarației solemne.

Întrucât legea nu definește sintagma „nu spune tot ce știe”, pentru lămurirea acesteia trebuie avut în vedere sensul obișnuit al termenilor, adică a trece sub tăcere, a ascunde tot sau o parte din ceea ce cunoaște, context în care refuzul martorului de a da o declarație în fața organului judiciar echivalează cu „a nu spune tot ce știe” și, prin urmare, constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul a reținut dosarul în pronunțare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 11.935/3/2024, Curtea de Apel București - Secția I penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În interpretarea dispozițiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații?”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 decembrie 2025 cu nr. 2.540/1/2025 și are termen de soluționare la data de 23 martie 2026.

Curtea de Apel București - Secția I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și apelanții-intimați-inculpați A și B împotriva Sentinței penale nr. 633 din data de 29.05.2025 pronunțate de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 11.935/3/2024.

Tribunalul București - Secția I penală, prin Sentința penală nr. 633 din data de 29.05.2025 pronunțată în Dosarul nr. 11.935/3/2024, a hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 273 alin. (1) și alin. (2) lit. d) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a dispus condamnarea inculpatului B la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în formă continuată (două acte materiale).

În temeiul art. 91 alin. (1) din Codul penal, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, de 1 an închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condițiile art. 92 alin. (1) din Codul penal, ce se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. (1) din Codul penal, a impus inculpatului respectarea, pe durata termenului de supraveghere, a următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) din Codul penal, a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune București sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din Codul penal, a impus inculpatului obligația de a presta, pe parcursul termenului de supraveghere, o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPA București) sau în cadrul Autorității pentru Supravegherea și Protecția Animalelor (ASPA).

În baza art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 96 alin. (1) și (4) din Codul penal, referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul nerespectării, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse ori stabilite în sarcina sa sau al săvârșirii unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că, la data de 4.03.2024, B a fost citat în calitate de martor de organele de cercetare penală din cadrul Secției 19 Poliție, moment în care urmărirea penală avea ca obiect cercetarea infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, prevăzute de art. 371 din Codul penal. În această împrejurare, după aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor avute în calitate de martor, inculpatul B a refuzat să dea declarație, precizând că nu dorește să participe la procesul penal. În acest sens, a fost întocmit un proces-verbal în care au fost consemnate cele precizate.

Ulterior, la data de 7.03.2024, inculpatul B a fost citat în calitate de martor de organele de cercetare penală din cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul Omoruri, moment în care urmărirea penală avea ca obiect cercetarea infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, prevăzute de art. 371 alin. (2) și (3) din Codul penal, și tentativei la infracțiunea de omor, prevăzute de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 din Codul penal. În cadrul declarației date în calitate de martor, inculpatul B a menționat că i-a fost adusă la cunoștință fapta cu privire la care urmează să fie audiat, drepturile și obligațiile pe care le are în calitate de martor și că nu dorește să dea declarație cu privire la cele întâmplate, întrucât refuză să participe la acest proces.

La termenul din data de 2 decembrie 2025, Curtea de Apel București - Secția I penală a pus în discuție, din oficiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze, de principiu, asupra chestiunii de drept expuse anterior.

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2025, instanța de trimitere a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate.

Instanța de trimitere, pentru a evita o antepronunțare, nu a exprimat un punct de vedere, însă a apreciat că, în raport cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, se pot contura două orientări.

Într-o primă orientare, s-ar putea susține că fapta persoanei care este citată în calitate de martor și care, pur și simplu, refuză să facă orice fel de declarație nu constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă și ar putea întruni, eventual, elementele constitutive ale infracțiunii de obstrucționare a justiției în varianta refuzului de a pune la dispoziția organului de urmărire penală a datelor și informațiilor pe care le deține.

În cadrul acestei opinii, este necesar a se analiza în ce măsură prezintă relevanță dacă persoana citată în calitate de martor a refuzat să facă orice fel de declarații înainte sau după depunerea jurământului.

În acest sens, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește refuzul de a depune mărturie, se face distincție între două situații, și anume:

Într-o a doua orientare, s-ar putea susține că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, indiferent dacă a depus sau nu jurământul, să facă orice fel de declarații. Se are în vedere faptul că, în ceea ce privește refuzul dat înainte de a depune jurământul, calitatea de martor „nu se naște” odată cu depunerea jurământului, ci este o calitate atribuită de organul judiciar unei persoane care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Cu alte cuvinte, odată atribuită această calitate de organul judiciar unei persoane, aceasta devine titularul drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege pentru martori.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 117 și 118 din Codul de procedură penală rezultă că numai persoanele prevăzute de acest articol de lege au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor, celelalte persoane nefiind titulare ale acestui drept, ci ale obligației de a spune adevărul, de a da declarații conforme cu realitatea, potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) și art. 120 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Nu se poate aprecia că fapta de a refuza să dea declarații nu este prevăzută de legea penală doar pentru că această modalitate nu este prevăzută ad litteram în cuprinsul dispoziției legale, cât timp se incriminează fapta de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale, întrucât, printr-o interpretare reductio ad absurdum, s-ar ajunge la sancționarea faptei de a nu spune tot ce știe, dar la o achitare pentru fapta de a refuza să dea declarații.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât dispozițiile art. 273 din Codul penal sunt clare, iar sintagma „nu spune tot ce știe” din cuprinsul articolului implică inclusiv refuzul de a declarație.

Inculpații și partea vătămată, prin apărători, au apreciat că sesizarea este admisibilă, în contextul în care practica judiciară este neunitară, fără a exprima un punct de vedere cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 273 din Codul penal.

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

O primă orientare exprimată de către curțile de apel și instanțele arondate acestora este în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, indiferent dacă a depus sau nu jurământul, să facă orice fel de declarații.

În argumentarea acestui punct de vedere, s-a arătat că nu prezintă relevanță momentul depunerii jurământului deoarece calitatea de martor „nu se naște” odată cu depunerea jurământului, ci este o calitate atribuită de organul judiciar unei persoane care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Cu alte cuvinte, odată atribuită această calitate de organul judiciar unei persoane, aceasta devine titularul drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege pentru martori.

O a doua orientare este în sensul că fapta persoanei care este citată în calitate de martor și care, pur și simplu, refuză să facă orice fel de declarație nu constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă și ar putea întruni, eventual, elementele constitutive ale infracțiunii de obstrucționare a justiției în varianta refuzului de a pune la dispoziția organului de urmărire penală a datelor și informațiilor pe care le deține, indiferent dacă a depus sau nu jurământul.

O a treia orientare este în sensul că trebuie diferențiat în funcție de momentul depunerii jurământului, astfel că, dacă refuzul intervine înainte de depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de obstrucționare a justiției, iar, dacă refuzul intervine după depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

O ultimă orientare, singulară, a fost în sensul că refuzul martorului de a da declarație, indiferent dacă refuzul a intervenit înainte sau după depunerea jurământului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 din Codul penal.

Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure dezlegarea unor chestiuni de drept, în urma examenului de jurisprudență efectuat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost identificată Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019, prin care s-a stabilit că „participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal.”

În ceea ce privește deciziile de speță, în urma examenului de jurisprudență efectuat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Direcția Legislație, Jurisprudență și Contencios - Serviciul pentru studiul și unificarea jurisprudenței, au fost identificate mai multe hotărâri care prezintă relevanță cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv:

În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Constituționale a României, au fost identificate mai multe decizii care să prezinte relevanță cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv:

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Universitatea Babeș Bolyai - Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și a opinat în sensul că posibilitatea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă în sarcina unei persoane care, fiind citată în calitate de martor în procesul penal, refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații, depinde de modul concret de desfășurare a audierii.

Astfel, în situația în care martorul refuză să relateze liber aspectele cunoscute de acesta referitoare la obiectul audierii, infracțiunea de mărturie mincinoasă poate fi reținută doar în ipoteza în care martorul refuză să răspundă și la cel puțin o întrebare referitoare la faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.

Dacă însă, după refuzul martorului de a relata liber, instanța de judecată sau organul judiciar nu îi adresează nicio întrebare, considerând că audierea s-a încheiat odată cu refuzul inițial al martorului de a da o declarație, fapta nu întrunește tipicitatea infracțiunii de mărturie mincinoasă în raport cu dispozițiile art. 273 din Codul penal.

Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept - Departamentul de Drept public a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală deoarece chestiunea de drept pusă în discuție nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să fie susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite.

Pe fondul cauzei, s-a opinat în sensul că trebuie făcută distincție între mai multe ipoteze: ipoteza în care martorul refuză să dea declarații înainte de a depune jurământul religios sau declarația solemnă, ipoteza în care refuzul martorului intervine după ce a depus jurământul religios sau declarația solemnă și martorul invocă dreptul la tăcere prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală, respectiv ipoteza în care refuzul martorului intervine după ce a depus jurământul religios sau declarația solemnă, iar martorul nu invocă dreptul prevăzut la art. 118 din Codul de procedură penală, dar refuză să dea orice fel de declarații, situația premisă fiind în toate cazurile aceea că martorul se prezintă în fața organului judiciar după ce a fost chemat în această calitate.

Doar această ultimă ipoteză, în care martorul se prezintă în fața organului judiciar, depune jurământul conform dispozițiilor procesuale, iar apoi exprimă refuzul de a da declarații, dar fără a invoca dreptul prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală, fapta martorului va deveni tipică dacă organul judiciar și/sau ceilalți participanți i-au adresat întrebări cu privire la împrejurări esențiale ale cauzei, raportat la norma de incriminare din art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Universitatea din Oradea - Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, considerând că dispozițiile art. 273 din Codul penal sunt clare și nu necesită o interpretare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Asupra fondului sesizării s-a opinat în sensul că refuzul martorului de a da declarații nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, ci pe cele ale infracțiunii de obstrucționare a justiției, prevăzute de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, deoarece nu pune la dispoziția organului judiciar datele sau informațiile care i-au fost solicitate în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze.

Însă, s-a apreciat că, în situația în care martorului i se adresează întrebări referitoare la împrejurări esențiale ale cauzei, iar acesta refuză să răspundă și nu se află în una dintre situațiile prevăzute de art. 118 din Codul de procedură penală, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Universitatea Transilvania din Brașov - Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și a opinat în sensul că refuzul martorului de a da declarații nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, ci pe cele ale infracțiunii de obstrucționare a justiției, prevăzute de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, deoarece prin refuzul martorului de a da declarație se realizează elementul material al acestei infracțiuni, respectiv nu pune la dispoziția organului judiciar datele sau informațiile care i-au fost solicitate în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că sesizarea formulată îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar, cu privire la fondul sesizării, a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoștință faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost dispusă/încuviințată audierea și obligațiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să dea o declarație și nu se află într-unul dintre cazurile în care poate invoca beneficiul dreptului de a refuza să fie audiată.

Judecătorul-raportor consideră că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, iar pe fondul sesizării a opinat în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoștință faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora s-a dispus sau s-a încuviințat audierea sa, precum și obligațiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului sau a declarației solemne, să dea declarații și nu se află într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și art. 118 din Codul de procedură penală.

În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția I penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor și a chestiunii ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: „ Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Examinând îndeplinirea acestor condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În analiza primei condiții se constată că aceasta este pe deplin îndeplinită, instanța de trimitere este una dintre cele prevăzute de lege, fiind învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu soluționarea apelurilor declarate de procuror și inculpați.

Cea de-a doua condiție enunțată este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept pentru a cărei lămurire a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea instrument procedural de unificare a practicii judiciare aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la problema de drept care face obiectul sesizării, aceasta este de natură a da naștere unor interpretări judiciare diferite, potențial relevat de punctele de vedere exprimate de instanțe, astfel încât intervenția instanței supreme este una legitimă și necesară.

Totodată, problema de drept este determinantă în ceea ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, în sensul că dezlegarea de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile este de natură a produce un efect concret.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declarații.

Dezlegarea problemei de drept supuse analizei se impune a fi examinată prin prisma a două coordonate: din perspectiva normei de incriminare, precum și din perspectiva normelor de drept procesual penal privind audierea martorilor.

Potrivit dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă este unul calificat, și anume martorul. Calitatea de martor reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția tipicității.

Dobândirea calității de martor nu este condiționată în vreun fel de depunerea sau nu a jurământului, textele legale ce reglementează audierea martorilor (art. 114 și următoarele din Codul de procedură penală) neimpunând o astfel de condiție.

Orice persoană citată în calitate de martor în fața organelor judiciare are, conform art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, următoarele obligații: de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate