Decizia nr. 54 din 23 martie 2026

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „ În interpretarea dispoziţiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declaraţii?”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 34 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată participă Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând că, drept urmare a solicitărilor formulate, în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Oradea şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov.

Totodată, a arătat că raportul întocmit de către judecătorul-raportor a fost depus la dosar, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, a acordat cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens, a învederat că din analiza încheierii prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că instanţa care a formulat sesizarea este dintre cele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are legătură cu cauza şi nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii şi nici nu formează obiectul unui asemenea recurs.

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse analizei, reprezentantul Ministerului Public a opinat în sensul că sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost dispusă/încuviinţată audierea şi obligaţiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să dea o declaraţie şi nu se află într-unul dintre cazurile în care poate invoca beneficiul dreptului de a refuza să fie audiată.

Potrivit art. 273 alin. (1) din Codul penal, constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.

Stabilirea calităţii de martor a unei persoane într-o cauză reprezintă atributul exclusiv al organului judiciar, iar momentul dobândirii calităţii de martor coincide cu momentul citării persoanei în această calitate, astfel că dobândirea acestei calităţi nu este condiţionată de depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne.

Întrucât legea nu defineşte sintagma „nu spune tot ce ştie”, pentru lămurirea acesteia trebuie avut în vedere sensul obişnuit al termenilor, adică a trece sub tăcere, a ascunde tot sau o parte din ceea ce cunoaşte, context în care refuzul martorului de a da o declaraţie în faţa organului judiciar echivalează cu „a nu spune tot ce ştie” şi, prin urmare, constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 11.935/3/2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declaraţii?”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 decembrie 2025 cu nr. 2.540/1/2025 şi are termen de soluţionare la data de 23 martie 2026. II. Dispoziţiile de drept intern relevante sub aspectul obiectului sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile Codul penal Art. 271. – Obstrucţionarea justiţiei (1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale: a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act procedural; b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Art. 273. – Mărturia mincinoasă (1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Mărturia mincinoasă săvârşită: a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; b) de un investigator sub acoperire; c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (3) Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale sau în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase. Codul de procedură penală Art. 114. – Persoanele audiate ca martor (1) Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. (2) Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii: a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie; b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei; c) de a spune adevărul. (3) Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. (4) Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62. Art. 115. – Capacitatea de a fi martor (1) Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali. (2) Persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea. (3) Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege. Art. 116. – Obiectul şi limitele declaraţiei martorului (1) Martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat. (2) Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilităţii sale. (3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare. (4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea. Art. 117. – Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor (1) Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau acelora dintre părinţi şi copii, dacă dovedesc că au convieţuit sau convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. (2) După îndeplinirea dispoziţiilor art. 119, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor. (3) Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile art. 120 şi 121. (4) Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă. Art. 118. – Dreptul martorului la tăcere şi neautoincriminare (1) Martorul are dreptul să nu declare fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina. Organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoştinţă acest drept înainte de fiecare audiere, în condiţiile art. 120. (2) Probele obţinute cu încălcarea prevederilor alin. (1) nu pot fi folosite împotriva martorului în niciun proces penal. Dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. (3) Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară. (4) Dacă martorul se prezintă la audiere însoţit de un avocat, acesta poate asista la audiere. Art. 119. – Întrebările privind persoana martorului (1) Dispoziţiile art. 107 se aplică în mod corespunzător în cazul audierii martorului. (2) Martorului i se comunică obiectul cauzei, faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor şi apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii ori se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. (3) Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa atunci când faţă de acesta s-a dispus o măsură de protecţie a datelor de identitate. Art. 120. – Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor (1) După depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne, martorului i se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii: a) dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege; b) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa; c) obligaţia de a comunica, în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate dispune împotriva sa sancţiunea prevăzută la art. 283 alin. (4); d) obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă; e) dreptul de a nu declara fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina. (2) Despre aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la alin. (1) se face menţiune în cuprinsul declaraţiei. Art. 121. – Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului (1) În cursul urmăririi penale şi judecăţii, după îndeplinirea dispoziţiilor art. 119, organul de urmărire penală şi preşedintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne. (2) Organul de urmărire penală şi preşedintele completului îl întreabă pe martor dacă doreşte să depună jurământ religios sau declaraţie solemnă. (3) Textul jurământului este următorul: „ Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie de credinţa religioasă a martorului. (4) În timpul depunerii jurământului, cu excepţiile impuse de credinţa religioasă, martorul ţine mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie. (5) În cazul în care martorul alege să facă o declaraţie solemnă, textul acesteia este următorul: „ Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. (6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător în procedura audierii anticipate, în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. Art. 122. – Modul de audiere a martorului (1) Fiecare martor este audiat separat şi fără prezenţa altor martori. (2) Martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări. (3) Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii martorului. Art. 123. – Consemnarea declaraţiilor (1) Consemnarea declaraţiilor se face potrivit dispoziţiilor art. 110, care se aplică în mod corespunzător. (2) În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă. III. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi apelanţii-intimaţi-inculpaţi A şi B împotriva Sentinţei penale nr. 633 din data de 29.05.2025 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 11.935/3/2024.

Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, prin Sentinţa penală nr. 633 din data de 29.05.2025 pronunţată în Dosarul nr. 11.935/3/2024, a hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a dispus condamnarea inculpatului B la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, în formă continuată (două acte materiale).

În temeiul art. 91 alin. (1) din Codul penal, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, de 1 an închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) din Codul penal, ce se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. (1) din Codul penal, a impus inculpatului respectarea, pe durata termenului de supraveghere, a următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din Codul penal, a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Bucureşti sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din Codul penal, a impus inculpatului obligaţia de a presta, pe parcursul termenului de supraveghere, o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (ALPA Bucureşti) sau în cadrul Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor (ASPA).

În baza art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi (4) din Codul penal, referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse ori stabilite în sarcina sa sau al săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că, la data de 4.03.2024, B a fost citat în calitate de martor de organele de cercetare penală din cadrul Secţiei 19 Poliţie, moment în care urmărirea penală avea ca obiect cercetarea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzute de art. 371 din Codul penal. În această împrejurare, după aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor avute în calitate de martor, inculpatul B a refuzat să dea declaraţie, precizând că nu doreşte să participe la procesul penal. În acest sens, a fost întocmit un proces-verbal în care au fost consemnate cele precizate.

Ulterior, la data de 7.03.2024, inculpatul B a fost citat în calitate de martor de organele de cercetare penală din cadrul D.G.P.M.B. – Serviciul Omoruri, moment în care urmărirea penală avea ca obiect cercetarea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzute de art. 371 alin. (2) şi (3) din Codul penal, şi tentativei la infracţiunea de omor, prevăzute de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 din Codul penal. În cadrul declaraţiei date în calitate de martor, inculpatul B a menţionat că i-a fost adusă la cunoştinţă fapta cu privire la care urmează să fie audiat, drepturile şi obligaţiile pe care le are în calitate de martor şi că nu doreşte să dea declaraţie cu privire la cele întâmplate, întrucât refuză să participe la acest proces.

La termenul din data de 2 decembrie 2025, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze, de principiu, asupra chestiunii de drept expuse anterior.

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2025, instanţa de trimitere a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere, pentru a evita o antepronunţare, nu a exprimat un punct de vedere, însă a apreciat că, în raport cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, se pot contura două orientări.

Într-o primă orientare, s-ar putea susţine că fapta persoanei care este citată în calitate de martor şi care, pur şi simplu, refuză să facă orice fel de declaraţie nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă şi ar putea întruni, eventual, elementele constitutive ale infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei în varianta refuzului de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală a datelor şi informaţiilor pe care le deţine.

În cadrul acestei opinii, este necesar a se analiza în ce măsură prezintă relevanţă dacă persoana citată în calitate de martor a refuzat să facă orice fel de declaraţii înainte sau după depunerea jurământului.

În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte refuzul de a depune mărturie, se face distincţie între două situaţii, şi anume: – prima situaţie este aceea a refuzului de a avea calitatea de martor, caz în care persoana respectivă refuză să depună jurământul şi să aibă calitatea de martor. În această situaţie, nu ne vom afla în prezenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar sancţiunea care ar putea fi aplicată persoanei respective, pentru că lipseşte instanţa de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, poate fi amenda şi eventualele despăgubiri către persoana vătămată, dacă este vorba de o cauză civilă ori, în cauzele penale, în anumite situaţii, fapta ar putea fi considerată ca fiind o altă infracţiune, de exemplu, nedenunţarea unor infracţiuni – art. 266 din Codul penal, obstrucţionarea justiţiei – art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal. În cazul în care refuzul constă practic în refuzul de a se prezenta în faţa organelor judiciare, Codul de procedură penală permite aducerea sa cu mandat de aducere şi amendarea, însă instanţa nu îl poate obliga să depună jurământul. – cea de a doua situaţie priveşte cazul în care, deşi s-a depus jurământul, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură cu care este întrebat. Din acest punct de vedere, refuzul total de a depune mărturie, în condiţiile în care calitatea de martor este una câştigată cauzei, deoarece persoana a depus jurământul, echivalează cu „a nu spune tot ceea ce ştie” în legătură cu elementele esenţiale ale cauzei în care este audiat. Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă refuzul este unul explicit, când martorul declară expres că refuză să depună mărturie, sau implicit, când martorul, fără a face vreo referire expresă, alege să treacă sub tăcere anumite chestiuni legate de împrejurările esenţiale ale cauzei în care este audiat.

Într-o a doua orientare, s-ar putea susţine că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, indiferent dacă a depus sau nu jurământul, să facă orice fel de declaraţii. Se are în vedere faptul că, în ceea ce priveşte refuzul dat înainte de a depune jurământul, calitatea de martor „nu se naşte” odată cu depunerea jurământului, ci este o calitate atribuită de organul judiciar unei persoane care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Cu alte cuvinte, odată atribuită această calitate de organul judiciar unei persoane, aceasta devine titularul drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege pentru martori.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 117 şi 118 din Codul de procedură penală rezultă că numai persoanele prevăzute de acest articol de lege au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor, celelalte persoane nefiind titulare ale acestui drept, ci ale obligaţiei de a spune adevărul, de a da declaraţii conforme cu realitatea, potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) şi art. 120 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Nu se poate aprecia că fapta de a refuza să dea declaraţii nu este prevăzută de legea penală doar pentru că această modalitate nu este prevăzută ad litteram în cuprinsul dispoziţiei legale, cât timp se incriminează fapta de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale, întrucât, printr-o interpretare reductio ad absurdum, s-ar ajunge la sancţionarea faptei de a nu spune tot ce ştie, dar la o achitare pentru fapta de a refuza să dea declaraţii. V. Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public şi al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât dispoziţiile art. 273 din Codul penal sunt clare, iar sintagma „nu spune tot ce ştie” din cuprinsul articolului implică inclusiv refuzul de a declaraţie.

Inculpaţii şi partea vătămată, prin apărători, au apreciat că sesizarea este admisibilă, în contextul în care practica judiciară este neunitară, fără a exprima un punct de vedere cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 273 din Codul penal. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

O primă orientare exprimată de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora este în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, indiferent dacă a depus sau nu jurământul, să facă orice fel de declaraţii.

În argumentarea acestui punct de vedere, s-a arătat că nu prezintă relevanţă momentul depunerii jurământului deoarece calitatea de martor „nu se naşte” odată cu depunerea jurământului, ci este o calitate atribuită de organul judiciar unei persoane care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Cu alte cuvinte, odată atribuită această calitate de organul judiciar unei persoane, aceasta devine titularul drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege pentru martori.

O a doua orientare este în sensul că fapta persoanei care este citată în calitate de martor şi care, pur şi simplu, refuză să facă orice fel de declaraţie nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă şi ar putea întruni, eventual, elementele constitutive ale infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei în varianta refuzului de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală a datelor şi informaţiilor pe care le deţine, indiferent dacă a depus sau nu jurământul.

O a treia orientare este în sensul că trebuie diferenţiat în funcţie de momentul depunerii jurământului, astfel că, dacă refuzul intervine înainte de depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, iar, dacă refuzul intervine după depunerea jurământului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă.

O ultimă orientare, singulară, a fost în sensul că refuzul martorului de a da declaraţie, indiferent dacă refuzul a intervenit înainte sau după depunerea jurământului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 din Codul penal. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure dezlegarea unor chestiuni de drept, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost identificată Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019, prin care s-a stabilit că „participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal.”

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Direcţia Legislaţie, Jurisprudenţă şi Contencios – Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei, au fost identificate mai multe hotărâri care prezintă relevanţă cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv: – Decizia nr. 74/RC/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a statuat că „va fi calificată drept mărturie mincinoasă relatarea eronată, necorespunzătoare realităţii a unor împrejurări în legătură cu cauza sau tăcerea care se opune clarificării unor împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care le cunoaşte, în timp ce refuzul expres de a da mărturie sau de a răspunde (după ce persoana a acceptat să depună ca martor) nu poate primi calificare de mărturie mincinoasă. Raţiunea pentru care cele două tipuri de refuz nu sunt încadrate ca fiind mărturii mincinoase este aceea că, fiind exprimate clar, nu induc în eroare organele judiciare, ci le avertizează de la început că trebuie să administreze alte probe pentru a afla ceea ce martorul refuză să spună.”; – Sentinţa nr. 363/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a stabilit că, „în ceea ce priveşte refuzul de a depune mărturie, din punct de vedere strict teoretic, Înalta Curte distinge existenţa a două situaţii distincte, şi anume: • Prima situaţie este aceea a refuzului de a avea calitatea de martor, caz în care persoana respectivă refuză să depună jurământul şi să aibă calitatea de martor. În această situaţie, nu ne vom afla în prezenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar sancţiunea care ar putea fi aplicată persoanei respective, pentru că lipseşte instanţa de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, poate fi amenda şi eventualele despăgubiri către persoana vătămată (dacă este vorba de o cauză civilă), or, în cauzele penale, în anumite situaţii, fapta ar putea fi considerată ca fiind o altă infracţiune [de exemplu: nedenunţarea unor infracţiuni – art. 266 din Codul penal sau obstrucţionarea justiţiei – art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal]. În cazul în care refuzul constă practic în refuzul de a se prezenta în faţa organelor judiciare, Codul de procedură penală permite aducerea sa cu mandat de aducere şi amendarea. Instanţa nu-l poate însă obliga să depună jurământul. • Cea de-a doua situaţie priveşte cazul în care, deşi s-a depus jurământul, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură cu care este întrebat. Din acest punct de vedere, Înalta Curte consideră că refuzul total de a depune mărturie, în condiţiile în care calitatea de martor este una câştigată cauzei, deoarece persoana a depus jurământul, echivalează cu «a nu spune tot ceea ce ştie» în legătură cu elementele esenţiale ale cauzei în care este audiat. Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă refuzul este unul explicit, când martorul declară expres că refuză să depună mărturie, sau implicit, când martorul, fără a face vreo referire expresă, alege să treacă sub tăcere anumite chestiuni legate de împrejurările esenţiale ale cauzei în care este audiat. Din acest punct de vedere, Înalta Curte consideră că nu se poate aprecia că infracţiunea de mărturie mincinoasă, în această variantă, ar exista numai în condiţiile unui refuz parţial şi tacit, ci şi în condiţiile unui refuz total şi explicit, deoarece ar fi un nonsens ca cel care comite mai puţin să săvârşească o infracţiune, iar cel care comite mai mult să nu fie considerat martor mincinos.” – Decizia nr. 383/RC/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a stabilit că „(…) în urma publicării Deciziei nr. 236/2020 a Curţii Constituţionale derivă concluzia că nu va putea avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal persoana chemată pentru a fi audiată în calitate de martor şi care refuză să dea declaraţii pentru a nu se autoincrimina în măsura în care împrejurările cu privire la care este audiată generează un asemenea risc. În schimb, persoana audiată în calitate de martor cu privire la împrejurări esenţiale ale cauzei care excedează propriului act de conduită şi asupra cărora a fost întrebată şi care face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ceea ce ştie în legătură cu acestea nu va beneficia de garanţiile care însoţesc dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie şi va putea răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.” VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României, au fost identificate mai multe decizii care să prezinte relevanţă cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv: – Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională.”; – Decizia nr. 175 din 24 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 5 mai 2022, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională.”; – Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.” Prin aceeaşi decizie a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală care reglementează obligaţiile persoanei citate în calitate de martor; – Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat ca dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Universitatea Babeş Bolyai – Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a opinat în sensul că posibilitatea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă în sarcina unei persoane care, fiind citată în calitate de martor în procesul penal, refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declaraţii, depinde de modul concret de desfăşurare a audierii.

Astfel, în situaţia în care martorul refuză să relateze liber aspectele cunoscute de acesta referitoare la obiectul audierii, infracţiunea de mărturie mincinoasă poate fi reţinută doar în ipoteza în care martorul refuză să răspundă şi la cel puţin o întrebare referitoare la faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat.

Dacă însă, după refuzul martorului de a relata liber, instanţa de judecată sau organul judiciar nu îi adresează nicio întrebare, considerând că audierea s-a încheiat odată cu refuzul iniţial al martorului de a da o declaraţie, fapta nu întruneşte tipicitatea infracţiunii de mărturie mincinoasă în raport cu dispoziţiile art. 273 din Codul penal.

Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept – Departamentul de Drept public a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală deoarece chestiunea de drept pusă în discuţie nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să fie susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

Pe fondul cauzei, s-a opinat în sensul că trebuie făcută distincţie între mai multe ipoteze: ipoteza în care martorul refuză să dea declaraţii înainte de a depune jurământul religios sau declaraţia solemnă, ipoteza în care refuzul martorului intervine după ce a depus jurământul religios sau declaraţia solemnă şi martorul invocă dreptul la tăcere prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală, respectiv ipoteza în care refuzul martorului intervine după ce a depus jurământul religios sau declaraţia solemnă, iar martorul nu invocă dreptul prevăzut la art. 118 din Codul de procedură penală, dar refuză să dea orice fel de declaraţii, situaţia premisă fiind în toate cazurile aceea că martorul se prezintă în faţa organului judiciar după ce a fost chemat în această calitate.

Doar această ultimă ipoteză, în care martorul se prezintă în faţa organului judiciar, depune jurământul conform dispoziţiilor procesuale, iar apoi exprimă refuzul de a da declaraţii, dar fără a invoca dreptul prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală, fapta martorului va deveni tipică dacă organul judiciar şi/sau ceilalţi participanţi i-au adresat întrebări cu privire la împrejurări esenţiale ale cauzei, raportat la norma de incriminare din art. 273 alin. (1) din Codul penal.

Universitatea din Oradea – Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, considerând că dispoziţiile art. 273 din Codul penal sunt clare şi nu necesită o interpretare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Asupra fondului sesizării s-a opinat în sensul că refuzul martorului de a da declaraţii nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci pe cele ale infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, prevăzute de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, deoarece nu pune la dispoziţia organului judiciar datele sau informaţiile care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.

Însă, s-a apreciat că, în situaţia în care martorului i se adresează întrebări referitoare la împrejurări esenţiale ale cauzei, iar acesta refuză să răspundă şi nu se află în una dintre situaţiile prevăzute de art. 118 din Codul de procedură penală, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Universitatea Transilvania din Braşov – Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a opinat în sensul că refuzul martorului de a da declaraţii nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci pe cele ale infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, prevăzute de art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, deoarece prin refuzul martorului de a da declaraţie se realizează elementul material al acestei infracţiuni, respectiv nu pune la dispoziţia organului judiciar datele sau informaţiile care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze. X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar, cu privire la fondul sesizării, a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost dispusă/încuviinţată audierea şi obligaţiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să dea o declaraţie şi nu se află într-unul dintre cazurile în care poate invoca beneficiul dreptului de a refuza să fie audiată. XI. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor consideră că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, iar pe fondul sesizării a opinat în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora s-a dispus sau s-a încuviinţat audierea sa, precum şi obligaţiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne, să dea declaraţii şi nu se află într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) şi art. 118 din Codul de procedură penală. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor şi a chestiunii ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „ Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele; – chestiunea de drept pusă în discuţie să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Examinând îndeplinirea acestor condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În analiza primei condiţii se constată că aceasta este pe deplin îndeplinită, instanţa de trimitere este una dintre cele prevăzute de lege, fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea apelurilor declarate de procuror şi inculpaţi.

Cea de-a doua condiţie enunţată este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept pentru a cărei lămurire a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea instrument procedural de unificare a practicii judiciare aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la problema de drept care face obiectul sesizării, aceasta este de natură a da naştere unor interpretări judiciare diferite, potenţial relevat de punctele de vedere exprimate de instanţe, astfel încât intervenţia instanţei supreme este una legitimă şi necesară.

Totodată, problema de drept este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, în sensul că dezlegarea de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile este de natură a produce un efect concret. XII.2. Asupra fondului sesizării

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care o persoană citată în calitate de martor în procesul penal refuză, înainte sau după depunerea jurământului, să facă orice fel de declaraţii.

Dezlegarea problemei de drept supuse analizei se impune a fi examinată prin prisma a două coordonate: din perspectiva normei de incriminare, precum şi din perspectiva normelor de drept procesual penal privind audierea martorilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă este unul calificat, şi anume martorul. Calitatea de martor reprezintă o cerinţă pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiţia tipicităţii.

Dobândirea calităţii de martor nu este condiţionată în vreun fel de depunerea sau nu a jurământului, textele legale ce reglementează audierea martorilor (art. 114 şi următoarele din C