ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 916/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 4 ianuarie 2019, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.414.863,23 RON reprezentând obligații bănești (creanțe bugetare, venituri publice), aferente ocupării temporare a fondului forestier proprietatea publică a statului, pentru anii 2015 și 2016. La data de 18 februarie 2019, pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, excepția prescrierii dreptului material la acțiune, în temeiul prevederilor art. 2.517 din C. civ., și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 179 din 21 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 2199 din 14 octombrie 2019, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia. Prin decizia civilă nr. 90 din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1116 din 1 iulie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins atât excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, cât și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1729A din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal formulat de apelanta reclamantă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva sentinței civile nr. 1116 din 1 iulie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., ca nefondat. A admis apelul incident formulat de apelanta pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., împotriva aceleiași sentințe. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința chiriei aferente anului 2015 și a respins cererea de obligare a pârâtei la plata chiriei aferente anului 2015, ca prescrisă. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1729A din 21 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată instanței de apel, sau primei instanțe. În subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 497 teza a II-a din C. proc. civ., a solicitat trimiterea cauzei oricărei alte instanțe de același grad. În aprecierea sa, sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din actul normativ menționat, recurenta arată că există o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești atunci când instanța face incursiuni în sfera unei alte puteri a statului, constatând că legiuitorul nu a reglementat ceva sau a reglementat greșit, ignorând norma prevăzute de lege. De asemenea, când încalcă dreptul la un proces echitabil, instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești. În cauză, instanța de apel s-a pronunțat având în vedere dispoziții generale și subiective, iar nu motivele concrete care au condus la ivirea litigiului, ceea ce atrage incidența acestui motiv de casare. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta afirmă că, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost nelegal îndeplinit. Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menționat, susține că decizia recurată nu se bazează pe o lămurire exactă, cu privire la situația de fapt. După o prezentare amplă a doctrinei și a jurisprudenței CEDO referitoare la motivare, aceasta arată că instanța de apel a ținut seama doar de aspectele prezentate de intimata Societatea Transgaz S.A, nu și de susținerile referitoare la prejudicierea recurentei, prin imposibilitatea utilizării terenurilor. Curtea a respins parte din motivele de apel, iar pe restul le-a omis deși au fost invocate în termen procedural. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., afirmă că hotărârea a fost dată cu încălcarea greșită a normelor de drept material. În susținerea acestui motiv de casare, înțelege să prezinte două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, în alte spețe, s-a reținut că în lipsa dispoziției instanței de respingere/încuviințare a excepțiilor invocate, nu se poate stabili dacă a fost respectat principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare, ceea ce constituie un motiv întemeiat de nelegalitate. În ceea ce privește suma de bani ce face obiect al litigiului, recurenta arată că intimata a obținut dreptul de a ocupa o suprafață de teren de 5,0160 ha pentru o perioadă de 10 ani, perioadă care a expirat la data de 21 octombrie 2018. În considerarea dispozițiilor art. 41 din Metodologia privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară și schimbul de terenuri și de calcul al obligațiilor bănești, aprobată prin Ordinul M.M.A.P. nr. 694/2016, beneficiarul este obligat la plata unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință, până la data reprimirii terenului în circuitul silvic, ori a obținerii unei noi aprobări. De aceea, intimata datorează suma de 1.414.863,23 RON, fără TVA, pentru lipsa de folosință a suprafeței menționate, pentru perioada 2015-2016. Relevantă în soluționarea cauzei este, în opinia sa, sentința civilă nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, cu privire la care a invocat excepția puterii de lucru judecat. Prin această hotărâre, s-a respins excepția prescripției și s-a admis o acțiune promovată de Regia Națională a Pădurilor Romsilva împotriva Societății Transgaz S.A., pârâta fiind obligată să-i achite suma de 806.212 RON pentru ocuparea temporară a suprafeței de 5,01 ha teren forestier. Prin decizia civilă nr. 4507 din 7 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Societatea Transgaz S.A., a casat, în parte, sentința recurată și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 25 august 2009 - 25 iulie 2011, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii. Astfel, a fost menținută și dezlegarea dată de instanța de fond cu privire la conflictul dintre legi, în sensul eficienței prevederilor Legii nr. 46/2008 a Codului silvic față de Legea nr. 351/2004 a gazelor. Iar această dezlegare se răsfrânge, cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, admisă de către instanța de apel, arată că cererea sa este formulată în termen. Chiria se calculează anual, astfel că pentru anul 2015, putea fi cerută până la sfârșitul anului 2018, iar acțiunea a fost transmisă la sfârșitul lunii decembrie 2018, fiind înregistrată la data de 4 ianuarie 2019. Creanța pretinsă se supune termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ.. Intimata a fost pusă în întârziere prin notificarea nr. x din 26 iulie 2018, iar acțiunea a fost formulată în termenul de 6 luni menționat de art. 2540 din același act normativ. Prin urmare, termenul de prescripție a fost întrerupt. În legislația fiscală, termenul de prescripție este de 5 ani și curge de la data încheierii anului fiscal. În cauză, actele din care izvorăsc obligațiile de plată sunt acte administrative emise de autorități publice centrale, care nu au fost atacate la instanța de contencios administrativ. În ceea ce privește natura juridică a sumelor solicitate, arată că acestea reprezintă creanțe bugetare întrucât sunt venituri publice aferente proprietății publice a statului și constituie resurse bugetare a două fonduri speciale și anume bugetul fondului de conservare și regenerare a pădurilor, stabilit conform Legii nr. 46/2008 și bugetul fondului de accesibilizare, stabilit conform Legii nr. 56/2010. Sunt creanțe afectate utilității publice, iar destinația lor nu poate fi schimbată. Deși termenul de chirie nu este definit în Codul silvic, aceasta reprezintă un venit public, ce alimentează cele două bugete. Prin urmare, creanța în cauză reprezintă un venit public aferent bugetelor speciale, parte a bugetului general consolidat. Recurenta arată că Legea nr. 351/2004 a gazelor nu poate avea caracter special față de Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. Obligația de plată este stabilită prin ordin de ministru, în conformitate cu dispozițiile Codului silvic. Cuantumul se stabilește conform Metodologiei de stabilire a echivalenței valorice a terenurilor și de calcul al obligațiilor bănești prevăzut la art. 33 alin. (3) lit. h), art. 41 și art. 42 din Codul silvic. După o prezentare amplă a legislației fiscale, recurenta concluzionează că, raportat la prevederile Codului silvic în vigoare la momentul emiterii Ordinului nr. 509/2008 al Ministrului Agriculturii și Dezvoltări Rurale, creanța se face venit la fondul de conservare și regenerare și la cel de accesibilizare, care sunt fonduri speciale, bugetele acestora cuprind venituri publice și sunt parte a bugetului general consolidat. Creanțele la aceste fonduri sunt creanțe bugetare și intră sub incidența termenului de prescripție de 5 ani. În consecință, recurenta solicită respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune ca fiind, în principal, inadmisibilă, și, în subsidiar, nefondată. În ceea ce privește raportul juridic cu care a învestit instanța, recurenta arată că intimata a solicitat ocuparea temporară a terenului forestier. Potrivit dispozițiilor art. 39 din Codul silvic, ocuparea temporară a fondului forestier este permisă numai pentru o perioadă determinată de timp, cu asigurarea plății anticipate a obligațiilor bănești de către beneficiar. Intimata a obținut avizele impuse de actul normativ menționat, pe care le enumeră în cuprinsul cererii de recurs, și a respectat procedura legală, concluzionând că, pentru perioada 2015-2016, intimata îi datorează suma de 1.414.863,23 RON. Această sumă reprezintă o creanță bugetară certă, lichidă și exigibilă, conform dispozițiilor art. 662 coroborate cu cele ale art. 663 din Codul de procedură fiscală. Cuantumul și modalitatea de calcul nu au fost contestate niciodată de către intimată, aceasta susținând doar lipsa creanței. Acest refuz contravine minutei încheiate între părți la data de 6 aprilie 2011, în care recurenta a cerut respectarea Ordinului nr. 509/2008, iar intimata a invocat existența unei situații financiare dificile, dar a recunoscut creanța veche, aferentă anilor 2010 - 2011. Între părți, la data de 9 aprilie 2014, s-a încheiat o notă de constatare în care s-a consemnat că terenul nu mai poate fi adus la starea inițială, fiind schimbată forțat destinația sa silvică. Prin această modificare, se încalcă art. 34 alin. (1), art. 35 din Codul silvic și art. 861 din C. civ.. Nu e o ocupare temporară a terenului, ci intimata și-a constituit un drept asupra terenului proprietate publică. Recurenta arată că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.M. nr. 509/2008, predarea terenului către beneficiar se făcea după achitarea tuturor obligațiilor bănești. În speță, beneficiarul a efectuat plata garanției pentru ocuparea temporară a imobilului și chiria pentru primul an, ulterior refuzând să achite creanța legală. De asemenea, afirmă că mai există încă două litigii cu aceleași părți, respectiv dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Bolintin Vale și dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Giurgiu, unde soluțiile îi sunt favorabile. În consecință, față de argumentele prezentate, recurenta solicită admiterea căii extraordinare de atac.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A. a invocat excepția nulității recursului întrucât argumentele expuse nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Deși are 34 de pagini, cererea nu conține critici concrete ale hotărârii, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii extraordinare de atac. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât susținerile sunt confuze, au în vedere aspecte teoretice și nu justifică nelegalitățile pretinse. De asemenea, a solicitat amendarea recurentei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, în baza dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. a din C. proc. civ.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluție, s-a fixat termen la data de 10 aprilie 2025 pentru soluționarea căii extraordinare de atac promovate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, împotriva deciziei nr. 1729 A din 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. La termenul din data de 10 aprilie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată și a rămas în pronunțare cu privire la cererea de amendare a recurentei, în baza dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. a din C. proc. civ., și cu privire la recursul declarat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1729 A din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins apelul principal formulat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva sentinței civile nr. 1116 din 1 iulie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., ca nefondat; s-a admis apelul incident formulat de pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., împotriva aceleiași sentințe; s-a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința chiriei aferente anului 2015, s-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata chiriei aferente anului 2015, ca prescrisă, și s-au menținut restul dispozițiilor sentinței. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică decizia recurată, afirmând că este nelegală sub mai multe aspecte. În primul rând, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din actul normativ menționat, după o prezentare doctrinară a motivului de nelegalitate, recurenta arată că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât s-a pronunțat având în vedere dispoziții generale și subiective, iar nu motivele concrete care au condus la ivirea litigiului. Înalta Curte reține că art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri, când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând altei autorități constituite în stat. Însă, criticile generice ale recurentei se referă doar la aplicarea unor dispoziții legale cu caracter general, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, aceasta neindicând în ce constă incursiunea instanței de apel în sfera autorității executive sau legislative. Mai mult, susținerile nu pot fi încadrate nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă. Circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta afirmă că, în jurisprudență, se exprimă ideea că, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost nelegal îndeplinit. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este invocat formal, neexistând nicio critică concretă, care să vizeze nelegalitatea deciziei recurate și care să fie aptă a fi încadrată în cazul de casare susținut. Referitor la argumentele circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu a lămurit exact situația de fapt, a ținut seama doar de apărările intimatei și nu a analizat prejudiciul și lipsa de folosință. Potrivit textului legal menționat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În cuprinsul acestei dispoziții legale, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri, și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța având obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. În cauza pendinte, recurenta pretinde existența unei motivări sumare și trunchiate, instanța de apel neanalizând anumite critici cuprinse atât în cererea de apel, cât și în cererea de chemare în judecată. Însă, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate cuprinde argumente logico-juridice clare, în virtutea cărora s-a stabilit că apelul reclamantei nu este întemeiat. Decizia recurată redă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, aceasta nefiind obligată să răspundă fiecărui argument invocat de părți. De altfel, față de faptul că s-a reținut că imobilul a fost dat în folosință gratuită intimatei, prin raportare la obiectul cauzei, nu era justificată o analiză a prejudiciului și a imposibilității folosirii acestuia, așa cum pretinde recurenta. Prin urmare, motivarea instanței de apel răspunde exigențelor legale, nefiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menționat, recurenta aduce mai multe argumente, referitoare la faptul că problema conflictului temporal ivit în cauză a fost tranșată în favoarea Codului silvic, prin sentința civilă nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, aspect care se bucură de autoritate de lucru judecat, creanța este fiscală și nu s-a prescris, obligația de plată a folosinței terenului este legală, fiind stabilită prin Codul silvic, act normativ ce se aplică speței, terenul nu a fost folosit potrivit destinației sale, fiind afectate atributele dreptului de proprietate publică și au mai existat litigii între aceleași părți cu soluții favorabile Direcției Silvice Giurgiu. Înalta Curte reține că, prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. O hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Primul argument expus în susținerea acestui motiv de casare vizează faptul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, întrucât chestiunea preeminenței Codului silvic a fost tranșată deja, prin hotărârea menționată. Critica acesteia, subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., este nefondată. Potrivit prevederilor art. 430 alin. (1) din actul normativ menționat, "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar conform alin. (2) "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces și a cărei rezolvare se regăsește în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur). Recurenta arată că, într-un litigiu anterior, purtat între aceleași părți, Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 3738 din 25 noiembrie 2016, a respins excepția prescripției invocate de Societatea Națională Transgaz S.A. și a admis cererea formulată de Regia Națională a Pădurilor Romsilva, obligând pârâta la plata sumei de 806.212 RON pentru ocuparea temporară a fondului forestier. În fundamentarea hotărârii, s-a reținut incidența dispozițiilor Codului silvic. Prin decizia nr. 4507 din 7 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Societatea Națională Transgaz S.A. împotriva sentinței civile nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, a casat în parte decizia recurată și, rejudecând, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 25 august 2009 - 25 iulie 2011. A menținut celelate dispoziții. În opinia recurentei, instanța de recurs, în litigiul anterior, a menținut dezlegarea dată cu privire la conflictul temporal, dând eficiență prevederilor Codului silvic. Pornind de la premisa factuală descrisă, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic, Înalta Curte constată că instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut, în mod corect, că nu a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în litigiul anterior. De asemenea, constată că, în susținerea acestui argument, recurenta prezintă trunchiat soluțiile instanțelor anterioare și chestiunile tranșate. Prin decizia civilă nr. 4507 din 7 octombrie 2019, nu a fost menținută dezlegarea primei instanțe din perspectiva faptului că Legea gazelor nu ar deroga de la prevederile Codului silvic, ci, dimpotrivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat această problemă reținând că Legea nr. 351/2004 instituie un regim special, legiuitorul înțelegând să stabilească în sarcina concesionarului din sistemul de transport de gaze naturale - Societatea Națională Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A. doar obligația achitării unor despăgubiri pentru prejudiciile produse proprietarilor de terenuri cu ocazia executării lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare și întreținere a obiectivelor aparținând Sistemului Național de Transport Gaze Naturale, iar nu plata chiriei pentru ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier. În consecință, și aceste critici referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, sunt nefondate. Un alt argument al recurentei, în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează natura juridică a creanței pretinse și termenul în care se poate prescrie, apreciind că instanța de apel a încălcat, prin soluția pronunțată, mai multe dispoziții legale din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, Codul de procedură fiscală, Legea finanțelor publice nr. 500/2012, Legea nr. 56/2010 a responsabilității fiscal - bugetare, C. civ. și C. proc. civ. În esență, inițial, aceasta susține că pretinde o creanță supusă termenului de prescripție de 3 ani, care nu era împlinit la data introducerii acțiunii. Ulterior, afirmă că, prin raportare la o serie de texte de lege, pe care le expune pe larg în cererea de recurs, obiectul litigiului este reprezentat de o creanță bugetară care se face venit la două fonduri speciale, parte a bugetului general consolidat, și anume fondul de conservare și regenerare și fondul de accesibilizare. Fiind o creanță bugetară, aceasta este supusă regulilor prevăzute de legislația fiscală, care prevede un termen de prescripție de 5 ani în care poate fi cerută executarea silită. Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest argument al recurentei ilustrează o lipsă de consecvență juridică, atâta timp cât partea critică hotărârea recurată, dar susține două variante, una fiind cuprinsă în raționamentul instanței de apel. Pe de altă parte, Curtea de Apel București a reținut, în mod corect, că problema naturii juridice a crențelor rezultate din folosința fondului forestier a fost tranșată în litigiul anterior. Prin decizia civilă nr. 4507 din 7 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că sumele bănești solicitate sunt creanțe civile, nu bugetare. Pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier, în cazurile prevăzute de art. 39 din Codul silvic, act normativ pe care recurenta și-a întemeiat pretențiile, obligațiile bănești sunt următoarele: a) garanția-echivalentă cu taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier cu compensarea care se achită anticipat emiterii aprobării; b) chiria, care se achită proprietarului, pentru fondul forestier proprietate publică a statului, 50 % din chirie se depune în fondul de conservare a pădurilor și 50 % se achită administratorului. Indiferent de destinația chiriei, de părțile raportului juridic, de procedura urmată de intimată, de natura juridică a unor acte emise în cadrul acestei proceduri, obligația de plată a acesteia este o obligație civilă, iar nu fiscală. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 548 alin. (4) din C. civ., chiria reprezintă un fruct civil care rezultă din cedarea temporară de folosință a unui bun imobil, în speță, un teren cu destinație forestieră. Fiind o obligație civilă, este supusă regulilor cuprinse în C. civ., inclusiv sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune. Potrivit prevederilor art. 2517 și ale art. 2523 din actul normativ menționat, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Chiria prevăzută de dispozițiile art. 39 alin. (3) din Codul silvic se plătește până la data de 31 ianuarie a anului pentru care se datorează, astfel că, în ceea ce privește anul 2015, scadența unei astfel de pretenții era la data de 31 ianuarie 2015, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 31 ianuarie 2018. Relativ la incidența unui caz de întrerupere a termenului de prescripție, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 2537 din C. civ., "Prescripția se întrerupe: 4) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere." Notificarea de punere în întârziere nr. 12850/26 iulie 2018, prin care s-a încercat valorificarea pretențiilor, a fost efectuată după împlinirea termenului de prescripție, astfel încât nu a fost în măsură să producă efectele prevăzute de art. 2541 din actul normativ menționat. În consecință, nici criticile referitoare la natura juridică a creanței și neîmplinirea termenului de prescripție nu sunt fondate. Tot în cadrul acestui motiv de recurs se arată că terenul nu a fost folosit potrivit destinației sale, fiind afectate atributele dreptului de proprietate publică. Înalta Curte reține că această critică excedează cadrului procesual. Nu a făcut obiect al analizei instanțelor devolutive, fiind străină de pretenția pretinsă. Prin urmare, nu vizează dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului. Or, aducerea în discuție a unor împrejurări, fără a se arăta de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel, determină imposibilitatea cenzurii din partea instanței de recurs. Un alt argument al recurentei în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la fundamentul pretențiilor sale, susținând că obligația de plată a folosinței terenului este legală, fiind stabilită prin Codul silvic, act normativ ce se aplică speței. În acest sens, expune, pe larg, dispozițiile legale pe care le apreciază ca fiind elocvente în susținerea punctului său de vedere, concluzionând că Legea gazelor nu poate fi considerată ca fiind o lege specială, care să se aplice cu prioritate. Această critică este nefondată pentru mai multe argumente. Prin decizia nr. 4507 din 7 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014, ce a avut ca obiect pretenții similare celor din litigiul de față dar pentru o altă perioadă de timp, Înalta Curte a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că Legea nr. 351/2004 - Legea gazelor este una specială față de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, iar operatorului sistemului de transport (SNTGN Transgaz SA) nu îi incumbă obligația de achitare a chiriei prevăzute de Codul silvic. Este adevărat că Legea nr. 315/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 123/2012, însă, raportul juridic dintre părți, care a generat litigiul, s-a născut în anul 2008, fiind supus legislației în vigoare la data respectivă. De altfel, chiar dacă s-ar reține incidența Legii nr. 123/2012, raționamentul juridic este același. Codul silvic are caracter general și se aplică întregului domeniu referitor la fondul forestier național, în schimb Legea nr. 123/2012 este legea specială ce vizează organizarea și funcționarea sectorului public al gazelor naturale. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 123/2012, "Operatorul sistemului de transport și de sistem are, în principal, următoarele drepturi: h. să folosească, cu titlu gratuit, terenurile proprietate publică ocupate de obiectivele aferente sistemului de transport, precum și terenurile proprietate publică utilizate pentru lucrările de execuție, exploatare, întreținere și reparații, inclusiv terenurile care fac parte din fondul forestier național, prin derogare de la prevederile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, chiar legiuitorul a instituit anumite derogări, una dintre ele vizând folosința cu titlu gratuit a terenului din fondul forestier de către operatorul sistemului de transport a gazelor naturale. Achitarea anterioară de către intimată a unor sume de bani, după cum corect a reținut instanța de apel, este lipsită de relevanță, în condițiile în care între părți nu a fost încheiat un contract din care să rezulte obligația de plată a vreunei sume de bani cu titlu de chirie, iar facturile aferente perioadei menționate în cererea de chemare în judecată nu au fost semnate de către intimată. Prin urmare, nici aceste susțineri nu sunt fondate. O ultimă critică a recurentei vizează nevalorificarea unor hotărâri judecătorești pronunțate între aceleași părți, prin care demersurile sale juridice au avut finalitatea urmărită de aceasta. Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, că hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2021, având ca obiect plângere contravențională și nr. 1276/122/2021, privind anularea notificărilor nr. x/2021 și nr. y/2021, nu se pot bucura de autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu întrucât nu au legătură cu pretențiile deduse judecății. Acestea vizează situația juridică dintre părți ulterioară expirării perioadei aprobate pentru ocuparea temporară a terenurilor forestiere în suprafață de 5,01 ha (25 august 2018). Or, în speță, se solicită sume cu titlu de chirie pentru perioada 2015-2016. Prin urmare, argumentele referitoare la aceste hotărâri nu puteau fi integrate juridic în raționamentul construit de instanța de apel, susținerile contrare ale recurentei urmând a fi respinse, ca nefondate. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, împotriva deciziei nr. 1729 A din 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ceea ce privește cererea de amendare a recurentei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, formulată de intimata Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 12 din C. proc. civ.: "(1)Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2)Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare". Dispozițiile art. 187 alin. (1) din același act normativ stipulează că "Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 100 RON la 1.000 RON: a) introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice". Din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior, rezultă că, pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, iar nu în spirit abuziv, șicanator, vexator pentru instanță, reaua-credință putând fiind sancționată cu amendă. Analizând conduita recurentei, prin raportare la susținerile intimatei, Înalta Curte constată că nu există nicio faptă ilicită, nicio abatere judiciară care să justifice aplicarea amenzii. Reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a declarat o cale de atac prevăzută de lege, posibilitatea părții de a o exercita constituind o garanție a principiului legalității și a dreptului la apărare, iar modul în care a fost formulată cererea nu are un caracter abuziv, șicanator și nici nu determină tergiversarea soluționării cauzei. Existența unor critici, care nu pot fi încadrate în motivele de casare, nu dovedesc reaua-credință, ele fiind înlăturate cu ocazia analizei pe fond a recursului. În consecință, cererea de amendare a recurentei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Giurgiu, în baza dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. a din C. proc. civ., formulată de intimata Societatea Națională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., va fi respinsă.