ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casație declarat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 286 din 22.11.2023, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. - fapta nu este prevăzută de lege, a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prev. de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. art. 23 alin. (1) C. proc. pen.., s-a constatat că acțiunea civilă exercitată de părțile civile B., C., D., E. și F. a rămas fără obiect.

Prin decizia penală nr. 656/A din 11.07.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș împotriva sentinței penale nr. 286/22.11.2023 pronunțate de Judecătoria Curtea de Argeș în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpatul A. .

A desființat în parte sentința penală și rejudecând:

În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) lit. a), b) C. pen., rap. la art. 76 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvîrșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen. respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a conduce orice categorie de vehicule, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), i), C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.

În baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Arges, la datele fixate de acesta;

b)să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus condamnatului să execute următoarea obligație: sa frecventeze un program de reintegrare socială derulat de catre serviciul de probatiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primariei mun. Pitești, jud. Argeș sau Primariei com. Băiculești, jud. Argeș, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin hotărârii.

Ca situație de fapt, instanța de apel a reținut că, la data de 09.04.2019, inculpatul A. a condus autoutilitara, pe str. din mun. Curtea de Argeș, jud. Argeș, spre Tigveni, în condiții de trafic normal, carosabil uscat și vizibilitate bună, iar în momentul în care acesta a ajuns în dreptul imobilului cu nr. x, a acroșat cu oglinda retrovizoare de pe partea dreaptă a autovehiculului un pieton care se angajase în traversare din partea dreaptă spre partea stângă a drumului, având în vedere direcția de deplasare Curtea de Argeș Tigveni. În urma acestui eveniment rutier a intervenit decesul pietonului, identificat în persoana numitului F., în vârstă de 87 de ani.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., la data de 13.08.2024, prin apărător ales, avocat G..

Prin cererea de recurs în casație formulată, invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a apreciat că, în mod nelegal instanța de apel, prin admiterea apelului Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș, a desființat în parte sentința pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș în prezenta cauză și a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilirea unui termen de supraveghere de 2 ani, fără a analiza temeinic motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., reținut de prima instanță.

Cu privire la imputabilitate, ca trăsătură a infracțiunii, a solicitat instanței să constate că aceasta se poate reține dacă inculpatul avea posibilitatea de a se conforma perceptului normei de incriminare; spre deosebire de tipicitatea subiectivă a faptei, unde vinovăția făptuitorului poate avea forma intenției, culpei sau praeterintenției, imputabilitatea nu cunoaște astfel de forme, iar instanța de apel trebuia să determine dacă fapta tipică și antijuridică este imputabilă inculpatului printr-o analiză obiectivă a faptei raportat la comportamentul inculpatului și al persoanei vătămate.

A arătat că posibilitatea de a se conforma perceptului normei de incriminare trebuie analizata din perspectiva comportamentului oricărui conducător auto care s-ar fi aflat în aceleași condiții preexistente și concomitente comiterii faptei, și anume:

- Poziția vehiculului condus de inculpat și poziția persoanei vătămate înainte de producerea faptei;

- Noțiunea de surprindere precizată de inculpat în declarațiile date;

- Timpul scurs pentru săvârșirea faptei, respectiv de 3,94/3,68 secunde, reținut în rapoartele de expertiză, ca o corelare între distanța parcursă și viteza de deplasare a persoanei vătămate;

- Spațiul total parcurs de persoana vătămata în traversare, respectiv 3,93 m, care rezultă din rapoartele de expertiză și procesul-verbal de constatare de la fața locului;

- Poziționarea vehiculului și a persoanei vătămate, inclusiv comportamentul acestora, analizat la intervalele de 1,2 și 3 secunde;

- Existența unor afecțiuni de auz și vedere pe care inculpatul nu le cunoștea și în ce măsură aceste afecțiuni au condus la comiterea faptei, făcând o comparație cu comportamentul unei alte persoane care nu suferea de astfel de afecțiuni;

- Respectarea dispozițiilor privind regimul circulației pe drumurile publice în raport de condițiile preexistente și concomitente amintite și stabilirea imputabilității săvârșirii faptei de către inculpat.

Cu privire la noțiunea de surprindere precizată de inculpat în declarația dată în calitate de suspect, a susținut că aceasta a fost analizată în afara mesajului pe care inculpatul a dorit să îl transmită, respectiv a fost înțeleasă ca o stare de neatenție la drum și nu ca o stare care ar fi contrară unui reacții naturale a unei alte persoane aflată într-o situație asemănătoare.

A arătat că aprecierea imputabilității se face pornind tot de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la comportamentul unui om normal, abstract, care acționează dând dovadă de prudență și diligență.

În concluzie, a arătat că surprinderea despre care face referire inculpatul în declarația de suspect se referă la lipsa de reacție a persoanei vătămate, aspect din care rezultă că persoana vătămata nu a sesizat vehiculul aflat în trafic și pericolul la care era expusă, iar comportamentul său a avut valența unui caz fortuit în perceperea inculpatului.

Comportamentul lipsit de reacție al persoanei vătămate a creat pentru inculpat aparența unui caz fortuit tocmai prin existența factorului uman, în sensul că, dacă în locul persoanei vătămate ar fi fost un obiect în mișcare, inculpatul ar fi prevăzut comportamentul acestuia (deplasarea continuă fără vreo reacție de oprire) și ar fi virat spre dreapta, ocolindu-l cu partea stângă a vehiculului, ceea ce este total diferit în cazul unei ființe care, datorită instinctului de apărare, adoptă un comportament diferit (s-ar fi oprit din mers sau s-ar fi îndepărtat de vehicul) pentru a preîntâmpina producerea accidentului.

Făcând un rezumat al comportamentului celor două persoane implicate în producerea accidentului, a rezultat că inculpatul a adoptat un comportament corespunzător regulilor de circulație prevăzute în materia circulației pe drumurile publice, în sensul că a avut o atitudine preventivă, încercând evitarea accidentului, însă comportamentul culpabil al victimei, singura care se face vinovată de producerea accidentului, a făcut ca accidentul să nu poată fi evitat.

În încheiere, a solicitat instanței să constate incidența cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., incident atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, apreciind că, în privința faptei de ucidere din culpă îi lipsește imputabilitatea, ca trăsătură esențială a infracțiunii, ceea ce conduce la admiterea recursului și achitarea inculpatului.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție; la înaintarea dosarului în calea de atac procedura de comunicare a recursului în casație era îndeplinită.

La data de 28 octombrie 2024, a fost întocmit raportul de către magistratul asistent desemnat, care a apreciat că, din perspectiva dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. apare ca fiind admisibilă în principiu.

Prin încheierea din data de 30.10.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 11 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021.

A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 1, fiind fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 11.12.2024, cu citarea recurentului inculpat, a intimatelor părți civile și a intimatelor părți responsabile civilmente.

La termenul din data de 11.12.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casație declarat de inculpat, cauza rămânând în pronunțare.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor, dar și încadrarea juridică dată acestora și, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un al doilea apel.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând motivele de recurs în casație invocate de recurentul inculpat, Înalta Curte reține că acesta a invocat, în esență, faptul că a fost surprins de lipsa de reacție a persoanei vătămate, care prezenta afecțiuni de auz și vedere pe care inculpatul nu le cunoștea, aspecte din care rezultă că aceasta nu a sesizat vehiculul aflat în trafic și pericolul la care era expusă, iar comportamentul său a avut valența unui caz fortuit în perceperea inculpatului.

Potrivit dispozițiilor art. 31 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Cazul fortuit este una dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute de articolul mai sus menționat în C. pen., Partea Generală, Titlul II, Capitolul III, dispozițiile art. 23 alin. (1) din același cod prevăzând că, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că o cauză de neimputabilitate reprezintă unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, textul de lege prevăzând că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:(…)d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Or, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, dispozițiile ce reglementează cazul de recurs în casație prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția.

Se reține că prin prisma acestui caz de recurs în casație nu se poate analiza incidența unei cauze de neimputabilitate, respectiv a cazului fortuit în speța de față, având ca finalitate pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât o astfel de analiză ar presupune reaprecierea probatoriului administrat și, în final, a existenței vinovăției inculpatului, ceea ce nu se poate realiza în calea de atac extraordinară a recursului în casație.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 11 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 11 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2024.