ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 16 din 10 ianuarie 2025, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 210 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. cu aplic. art. 5 din C. pen. și art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de "trafic de persoane", faptă săvârșită în perioada aprilie 2020- august 2023.

În temeiul art. 67 din C. pen. și art. 65 din C. pen. s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe perioada de 5 (cinci) ani, drepturi a căror exercitare i-a fost interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie și de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 72 alin. (1) teza I din C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale stabilită pentru inculpat, perioada reținerii, arestării preventive și a arestului la domiciliu de la 12.10.2023 la 23.03.2024 inclusiv.

În temeiul art. 91 și art. 92 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 (patru) ani care va curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. (1) și 94 alin. (1) din C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Argeș la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, serviciul de probațiune schimbarea în legătură cu locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice serviciului de probațiune schimbarea locului de muncă; e) să comunice serviciului de probațiune informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen. a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a dispus ca inculpatul A. să presteze muncă neremunerată timp de 120 de zile la Primăria Orașului Mioveni, jud. Argeș sau la Direcția de Sănătate Publică Argeș.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen. și art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului A. asupra conduitei sale viitoare precum și asupra consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni, nu va respecta măsurile de supraveghere sau nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, în sensul că suspendarea se poate revoca urmând a se dispune executarea pedepsei.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul National de Date Genetice Judiciare.

În temeiul 19 alin. (5) și art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., rap. la art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1385 din C. civ. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile B. suma de 14.000 RON reprezentând daune materiale și suma de 20.000 RON reprezentând prejudiciu moral

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 249 și urm. din C. proc. pen. s-a menținut măsura asigurătorie a sechestrului instituit asupra cotelor de 1/2 din terenul curți construcții în suprafață de 946 mp, imobil de locuit corp principal în suprafață de 120 mp și anexă clădire de locuit în suprafață de 127 mp, bunuri situate la adresa din jud. Argeș, conform încheierii din data de 28.12.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023.2, măsură ce va fi restrânsă până la concurența valorii de 41.000 de RON.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 7.000 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Onorariul în cuantum de 540 RON cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana vătămată s-a suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 798/A din 16 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 16 din 10 ianuarie 2025 pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat, la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 499 RON, s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 19 iunie 2025 inculpatului A..

Termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 21 iulie 2025 pentru inculpatul A..

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 07 iulie 2025, a declarat recurs în casație inculpatul A. (personal), invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esență, recurentul a susținut că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, din ansamblul materialului probator rezultând că persoana vătămată B., diagnosticată cu anumite afecțiuni psihice, respectiv retard mintal mediu, tulburări de personalitate pe fond organic, nu a fost supusă vreunei forme de exploatare prin constrângere efectivă, în sensul pe care îl impune noțiunea de trafic de persoane, așa cum este reglementată prin dispożițiile art. 210 C. pen. coroborat cu art. 182 lit. a) C. pen.

De asemenea, a apreciat că, pentru a se putea reține existența infracțiunii de trafic de persoane în modalitatea imputată, legea impune în mod imperativ demonstrarea cumulativă a mai multor elemente, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane, precum și dovedirea existenței unui scop de exploatare, realizat prin constrângere, răpire, fraudă, abuz de autoritate ori profitând de starea de vulnerabilitate în condiții care să excludă complet orice formă de consimțământ real, chiar și relativ.

Recurentul a susținut că, în cauză, probele administrate relevă că persoana vătămată s-a deplasat de bunăvoie la locuința acestuia, având posibilitatea reală de a părăsi oricând locul în care locuia și muncea, având contact permanent cu terțe persoane și cu membrii comunității, aspect recunoscut inclusiv de martorii acuzării și de persoana vătămată, cu ocazia audierilor.

Totodată, recurentul a menționat că instanțele de fond și apel nu au analizat caracterul voluntar sau nevoluntar al muncii prestate de persoana vătămată și nu au demonstrat cu probe concludente existența unui control coercitiv efectiv și neîntrerupt, în condițiile în care simpla stare de dependență materială ori precaritate nu poate echivala cu existența unui raport de supunere forțată, cu atât mai mult cu cât raportul medico-legal a evidențiat un grad de retard mintal mediu, iar martorii au confirmat capacitatea minimă a persoanei vătămate de a decide în privința propriei persoane.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că nu orice situație de muncă desfășurată de o persoană aflată în stare de vulnerabilitate reprezintă, per se, trafic de persoane, ci este necesar ca starea de constrângere să fie reală, continuă, să existe o lipsă totală de autonomie de voință și o imposibilitate obiectivă de a se sustrage.

Așadar, în opinia recurentului, instanțele de fond și de apel nu au explicat cum s-ar fi exercitat efectiv constrângerea, ce formă concretă ar fi avut aceasta și prin ce mecanism ar fi fost menținută persoana vătămată într-o stare de aservire totală, așa cum impune art. 210 C. pen.

În continuare, recurentul a reiterat că instanța de fond nu a lămurit contradicțiile apărute în declarațiile persoanei vătămate, în coroborare cu declarațiile martorilor, care au susținut că persoana vătămată avea deplină libertate de mișcare, că a părăsit locul de muncă de mai multe ori, că a avut la dispoziție un telefon mobil și că nu au existat acte de violență fizică exercitate cu caracter sistematic și constrângător, iar în aceste condiții au fost încălcate dispozițiile art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., acuzația nefiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Așadar, în opinia recurentului, în cauză, lipsește fundamentul esențial al ilicitului penal, respectiv existența unor acte concrete de recrutare, transportare, transferare sau adăpostire efectuate printr-un mecanism de constrângere reală, continuă și efectivă, exercitată asupra unei persoane care să nu fi avut nicio posibilitate rezonabilă de a-și manifesta consimțământul sau de a se sustrage raportului de presupusă exploatare, în condițiile în care simpla stare de vulnerabilitate, concretizată prin diagnosticul de retard mintal mediu și tulburare de personalitate, nu poate, prin ea însăși, să suplinească obligația instanței de a administra și evalua probe clare, concordante și directe cu privire conduita abuzivă, coercitivă și intenționat menținută în scopul de a transforma persoana într-un instrument lipsit de voință, supus unei forme de muncă forțată, așa cum impune lit. a) a art. 183 C. pen. coroborat cu art. 210 C. pen.

Deopotrivă, a subliniat că, în cauza dedusă judecății, nu numai că nu s-a demonstrat existenta unei stări de aservire de facto, dar probele au relevat că persoana vătămată a avut posibilitatea de a interacționa cu terți, de a se deplasa, de a comunica cu membrii comunității.

În final, recurentul a susținut că, sub aspectul elementului subiectiv, nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că a acționat cu intenție directă pentru a obține un folos patrimonial ilicit, instanțele ignorând aspectele privind relația de sprijin reciproc, natura activităților desfășurate, lipsa unor beneficii semnificative și inexistența unor sume de bani sau bunuri a căror dobândire să fi fost exclusiv urmare unei forme de exploatare abuzivă.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea hotărârii atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei soluții de achitare, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism - Serviciul Teritorial Pitești la 09 iulie 2025 și persoanei vătămate B. la 14 iulie 2025.

La data de 17 iulie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism - Serviciul Teritorial Pitești a depus concluzii scrise, solicitând, în esență, respingerea recursului în casație formulat de inculpatul A..

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data 01 august 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație prevăzută de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 20 octombrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. [nefiind respectate cerințele de la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Conform dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea, ca inadmisibilă, a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 798/A din 16 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, de către A., persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, iar calea de atac a fost respinsă de Curtea de Apel Pitești.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susținând, în esență, că din probele administrate în cauză nu rezultă că persoana vătămată B., ar fi fost supusă vreunei forme de exploatare prin constrângere efectivă, în sensul art. 210 C. pen. coroborat cu art. 182 lit. a) C. pen., precum și că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că a acționat cu intenție directă pentru a obține un folos patrimonial ilicit.

Referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că precizarea formală a dispozițiilor regăsite în cuprinsul unuia dintre cazurile de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanțelor inferioare, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens.

În speță, se observă că, în susținerea motivului de casare, recurentul A. a arătat, în esență, că din ansamblul materialului probator rezultă că persoana vătămată B., diagnosticată cu anumite afecțiuni psihice, respectiv retard mintal mediu, tulburări de personalitate pe fond organic, nu a fost supusă vreunei forme de exploatare prin constrângere efectivă, în sensul pe care îl impune noțiunea de trafic de persoane, așa cum este reglementată prin dispożițiile art. 210 C. pen. coroborat cu art. 182 lit. a) C. pen., aceasta având deplină libertate de mișcare (a părăsit locul de muncă de mai multe ori, a avut la dispoziție un telefon mobil) și neexistând acte de violență fizică exercitate cu caracter sistematic și constrângător.

Așadar, ceea ce invocă recurentul A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, ci stabilirea eronată a situației de fapt de către Curtea de Apel Pitești, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reținerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa. Cu alte cuvinte, prin susținerile formulate, recurentul contestă situația de fapt, cu consecința modificării acesteia, și tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspecte care, așa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, nici aspectele invocate de recurent cu privire la neîntrunirea elementelor de tipicitate subiectivă, respectiv că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că a acționat cu intenție directă pentru a obține un folos patrimonial ilicit, nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare invocat, dar nici subsumat altui motiv din cele expres reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Referitor la elementele de tipicitate subiectivă, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți s-a reținut că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 și nr. 332/RC din 28 iunie 2022 și altele).

În aceste condiții, având în vedere că, așa cum s-a menționat anterior, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 798/A din 16 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2025.