ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 09 octombrie 2024

Deliberând asupra plângerii de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 11/76/P/2024 din 08.03.2024 a secției de urmărire penală s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) în referire la art. 16 lit. a) din C. proc. pen., clasarea cauzei sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. pretins comise de judecători.

Prin aceeași ordonanță s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea competentei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind plângerea formulată față de executorii judecătorești A., B., C., expertul judiciar contabil D., precum și împotriva E. S.A., F., director general al acesteia și G., consilier juridic în cadrul aceleiași persoane juridice, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu, bancrută frauduloasă, înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, tăinuire și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile.

Pentru a dispune astfel, procurorul a reținut, în esență, că a fost formulată plângere penală de către petenții H., I. și J. S.R.L., prin avocat ales K., prin care au fost criticate hotărâri judecătorești civile și proceduri de executare silită.

În prima parte a sesizării, cele două persoane fizice s-au asumat calitatea creditori-părți vătămate, iar persoana juridică doar pe cea de parte vătămată. S-a reținut că nu are vreo relevanță penală calitatea de pretinși creditori din cauzele civile, iar noțiunea de parte vătămată a fost abrogată prin intrarea în vigoare a noii legislații penale, la 01.02.2014, fiind păstrate calitățile de persoană vătămată și parte civilă, conform art. 32-33 din C. proc. pen.

S-a arătat că plângerea penală a fost formulată împotriva judecătorilor L. și M. din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, N. de la Tribunalul București, secția a VII-a civilă, O. și P. din cadrul Judecătoriei Sectorului 2 București. Plângerea penală a mai fost formulată împotriva executorilor judecătorești A., B., C., împotriva expertului judiciar contabil D., precum și, deloc surprinzător, împotriva părților adverse din procesele civile sau procedurile de executare silită, respectiv E. S.A., F., director general al acesteia și G., consilier juridic în cadrul aceleiași persoane juridice.

Referitor la judecătorii L. și M. din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a reținut că, sesizare vizează comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, pentru că, la soluționarea căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic, în procedura de insolvență a Q. S.R.L., au respins apelul prin care s-a invocat nulitatea absolută a hotărârii intermediare nr. 1364 din17.06.2020, (prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment) și au refuzat nejustificat participarea R. S.R.L. în soluționarea dosarelor nr. x/2023 și y/2023, ignorând complet cadrul procesual stabilit în fața instanței de fond.

S-a mai arătat în sesizare că judecătorul N. (Tribunalul București, secția a VII-a civilă) ar fi comis infracțiunea de abuz în serviciu pentru că, la soluționarea contestației la măsura de respingere a creanței, a dispus înregistrarea pretinsului creditor E. S.A. în tabelul creditorilor R., doar pe baza susținerilor contestatorului, fără verificarea creanței solicitate la înscriere, cu ignorarea hotărârilor judecătorești pronunțate cu autoritate de lucru judecat în procedura de insolvență Q., sentința civilă nr. 2127/12.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, sentința civilă nr. 2987/16.05.2018 a aceleiași instanțe și decizia civilă nr. 2350/21.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, sentința civilă nr. 2771/29.07.2020, decizia civilă nr. 1740/09.12.2020 pronunțate de Tribunalul București, respectiv Curtea de Apel București, cu ignorarea dispozițiilor speciale imperative din Legea nr. 85/2014.

Petenții din speța de față au mai invocat comiterea infracțiunii de abuz în serviciu de către judecătorul O. din cadrul Judecătoriei Sectorului 2 București, constând în soluționarea cererii de încuviințare formulată de S. și ASOCIAȚII prin încheierea din camera de consiliu din data de 15.11.2023, a încuviințat executarea silită împotriva R. S.R.L. pentru realizarea creanței cu care pretinsul creditor E. S.A. s-a înscris la masa credală, în cuantum de 5.707.017 RON, cu ignorarea dispozițiilor speciale și imperative, așa cum se afirmă în sesizare, ale art. 75 din Legea nr. 85/2014, care prevăd suspendarea de drept și încetarea tuturor formelor de executare silită împotriva societății față de care s-a deschis procedura insolvenței.

S-a mai arătat în sesizare că judecătorul P. din cadrul Judecătoriei Sectorului 2 București a comis infracțiunea de abuz în serviciu constând în faptul că, prin încheierea din 31.01.2024, a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite declanșate împotriva societății R. S.R.L. cu ignorarea dispozițiilor speciale și imperative, ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 care prevăd suspendarea de drept și încetarea tuturor măsurilor de executare silită împotriva unei societății față de care s-a deschis procedura insolvenței.

În cauză, prin ordonanța din 07.03.2024, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., pretins comise de judecătorii numiți în plângere.

Față de conținutul faptelor sesizate ca fiind infracțiuni de abuz în serviciu comise de judecători, s-a reținut că, în realitate, petenții au încercat o cale de atac, neprevăzută de lege, împotriva hotărârilor judecătorești civile ce i-au nemulțumit, motiv pentru care nu s-a impus audierea acestora sau a oricărei alte persoane. Organele de urmărire penală nu au competența funcțională de a exercita atribuțiile instanțelor de judecată sau de a cenzura, sub aspectul legalității și temeiniciei, hotărârile judecătorești, respectiv să evalueze dacă judecători au admis sau respins legal și temeinic acțiunile civile. Strict cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu s-a reținut că din conținutul sesizării, a memoriilor și înscrisurilor de la dosar, inclusiv hotărârile judecătorești ce au fost criticate, nu rezultă probe, date ori indicii care să ateste existența infracțiunii.

S-a apreciat că nu pot fi modalități de comitere a infracțiunilor de abuz în serviciu, alegațiile petenților referitoare la judecători pentru că, la soluționarea căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic, în procedura de insolvență a Q. S.R.L., au respins apelul prin care s-a invocat nulitatea absolută a hotărârii intermediare nr. 1364/17.06.2020, că la soluționarea contestației la măsura de respingere a creanței s-a dispus înregistrarea pretinsului creditor E. S.A. în tabelul creditorilor R., doar pe baza susținerilor contestatorului, fără verificarea creanței și a izvorului creanței solicitate la înscriere, că prin încheierea din camera de consiliu din data de 15.11.2023, s-a încuviințat executarea silită împotriva R. S.R.L. pentru realizarea creanței cu care pretinsul creditor E. S.A. s-a înscris la masa credală, în cuantum de 5.707.017 RON sau că prin încheierea din 31.01.2024 s-a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite declanșate împotriva R. S.R.L..

Din sesizarea de la dosar rezultă nemulțumirea petenților legată de înscrierea E. S.A. la masă credală, însă, indiferent de dorințele și de opiniile petenților, procurorul a reținut că nu se analizează dacă persoana juridică are drepturi asupra patrimoniului debitoarei aflate în insolvență și nici cuantumul creanțelor, sume de bani datorate și debite ce se pot plăti, întrucât aceste atribuții sunt în competența judecătorilor specializați în drept civil, în procedurile de insolvență, de faliment și executări silite.

S-a mai reținut că susținerile și amplele argumente de drept civil ale petenților, referitoare la suspiciunile pe care le au cu privire la probitatea profesională a judecătorilor, nu sunt suficiente pentru a contura presupunerea rezonabilă în sensul existenței infracțiunilor sesizate sau a altor fapte prevăzute de legea penală.

Deși în materie penală, este posibilă constatarea existenței unor infracțiuni de serviciu comise de către magistrați în legătură cu activitatea lor judiciară, pentru aceasta sunt necesare probe certe vizând încălcarea dispozițiilor legale și/sau reaua credință cu care să fi acționat, probe care să aibă la bază aspecte obiective în raport cu activitatea judiciară exercitată în virtutea atribuțiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, pentru conturarea vinovăției penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistrații reclamați. Cum în prezenta cauză nu s-au conturat astfel de elemente, nu există vreun indiciu care să întemeieze măcar bănuiala cu privire la reaua credință a magistraților relativ la faptele sesizate privind magistrații, s-a apreciat că soluția legală și temeinică este clasarea, pe temeiul inexistenței faptei.

Împotriva ordonanței din 08 martie 2024, emisă în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, au formulat plângere, în temeiul art. 339 din C. proc. pen., petenții I., H. și J. S.R.L..

Prin ordonanța nr. 83/II/2/2024 din 22 aprilie 2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală a respins plângerea formulată de petenții H., I. și J. S.R.L. împotriva ordonanței nr. 11/70/2024 din data de 08 martie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, ca nefondată, reținându-se că procurorul de caz, în raport de datele speței, a dispus în mod just soluția de clasare.

Astfel, s-a arătat că elementele existente în cuprinsul sesizării și în actele dosarului au avut aptitudinea necesară formării convingerii clare/juste a procurorului de caz, neexistând niciun element de natură a întrezări necesitatea unei suplimentări a probațiunii.

Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârșirea vreunei fapte de natură penală.

Astfel, nemulțumirile petenților cu referire la modul concret de soluționare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au rezolvat cauzele.

A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe cale unei plângeri penale formulate împotriva magistraților care au dispus soluțiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menționa că, în conformitate cu prevederile constituționale și cele ale legii privind organizarea judiciară, soluțiile dispuse de procurori și hotărârile pronunțate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicțional prevăzut de art. 340-341 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare și extraordinare prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, în ceea ce privește judecătorii.

Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În hotărârile pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, "de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale."

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluțiile potrivit propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, științifice și riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credințe.

Soluțiile pronunțate de magistrați nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.

Împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 08 martie 2024, în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 83/II/2/2024 din 22 aprilie 2024 a aceleiași unități de parchet au formulat plângere, în temeiul art. 340 din C. proc. pen., petenții I., H. și J. S.R.L., reiterând aspectele invocate în plângerea penală.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că soluția de clasare este legală și temeinică, bazându-se pe o corectă și justă evaluare a actelor și lucrărilor dosarului prin prisma dispozițiilor legale aplicabile.

Potrivit dispozițiilor art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă, conform art. 339 din C. proc. pen., poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Instanța de judecată realizează un control asupra modului în care s-au desfășurat cercetările, respectiv al soluției emise.

Actul atacat de petenți este ordonanța de clasare din data de 08 martie 2024, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/2024.

La soluționarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei precum și a înscrisurilor administrate în cursul judecării plângerii. Procedura penală impune judecătorului să soluționeze plângerea, prin verificarea, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate de petent. Petentul însă poate invoca un ansamblu probatoriu ce poate sau putea fi administrat de procuror, însă acest lucru a fost ignorat.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că asumarea competenței este rezultatul formulării plângerii și împotriva unor intimați ce au calitatea de judecători în cadrul Curții de Apel București (dnele jud. L. și M.).

Se constată că în cursul judecății plângerii petenții nu au solicitat sau invocat alte mijloace de probă care să conțină date utile sub aspectul faptelor sesizate, iar simpla nemulțumirea, față de soluția dispusă de procuror în cercetarea penală sau față de soluțiile din cauzele civile la care petenții au participat, nu este probă pertinentă și utilă și nu are aptitudinea de a declanșa cadrul procesual.

Din verificarea ansamblului actelor existente la dosar, se constată că în cauză nu sunt indicii și elemente care să justifice existența vreunei fapte cu caracter penal a intimaților, magistrați ce au soluționat cauzele civile în care au participat petenții.

Faptele reclamate de petenți fiind simple afirmații, fără a fi dublate de mijloace de probă apte a atrage răspunderea penală a intimaților, justificate de soluțiile dispuse în civil.

Înalta Curte constată că soluția de clasare, ce este contestată în prezentul cadru procesual, a avut la bază elementele și actele (înscrisurile) pe care petenții le-au indicat sau evocat, din care a rezultat că faptele sesizate nu constituie infracțiuni, ci se circumscriu activității de soluționare a cauzelor civile în care petenții au participat.

Fundamentul acuzațiilor o reprezintă modalitatea de soluționare a cauzelor de către magistrații judecători menționați în plângere, în dosare civile, în procedura insolvenței ori a executării silite.

În acest context, raportat la obiectul sau conținutul concret al celor sesizate ca infracțiuni de serviciu, judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie veritabile critici în ceea ce privește modul de soluționare a cauzelor civile.

Intervenția organului de urmărire penală și anchetarea unui magistrat pentru eventuale infracțiuni prevăzute de art. 297 din C. pen. trebuie să se realizeze în scopul investigării nu a soluțiilor date ori raționamentelor logico-juridice coerent expuse, ci a actelor de conduită cu conotații ilicit-penale, pe care magistratul le-a adoptat în legătură sau pentru a justifica soluțiile pronunțate.

Începerea urmăririi penale împotriva unui magistrat pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea, cu încălcarea legii, a atribuțiilor specifice funcției, trebuie să aibă la bază date obiective, fiind ineficientă și insuficientă simpla nemulțumire a părților față de soluțiile pronunțate ori dispuse, chiar dacă se susțin a fi nelegale sau netemeinice. Actele procesuale, procedurale ori hotărârile judecătorești se atacă și se reformează exclusiv prin căile de atac ordinare și extraordinare reglementate.

Înalta Curte, în Complet de 9 judecători, a arătat: "În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context, s-a constatat că nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza, instanțele și parchetele fiind suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. În cauza dedusă judecății petentul, nemulțumit fiind de soluțiile pronunțate de instanțe și concluziile formulate de procurori în cazurile în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală.

Din verificarea actelor dosarului se constată că în mod just procurorul a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrați potrivit prerogativelor funcțiilor deținute, nu poate, prin ea însăși, să constituie infracțiune.

Intimații magistrați s-au limitat la exercitarea legală a atribuțiilor de serviciu, circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârile pronunțate au nemulțumit partea neputând constitui decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale, aceasta fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită." (ÎCCJ, Completul de 9 judecători, d.p. 270/2011 din 27 aprilie 2011, dosar x/2011).

Jurisprudența instanței supreme atestă că magistrații pot fi subiecți activi ai infracțiunilor de serviciu, au făcut obiectul cercetării penale pentru astfel de infracțiuni, ceea ce se verifică în acest gen de cauze fiind respectarea principiului legalității în emiterea actelor procesuale ori procedurale și buna credință în evaluare (ICCJ, S.p., d.p. 216/A din 14 iunie 2017, dosar nr. x/2014).

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că, în speță, conduita intimaților menționați în plângere se înscrie exercițiului atribuțiilor specifice funcțiilor judiciare deținute, derivate atât din normele ce reglementează statutul lor, cât și din dispozițiile procesuale ce disciplinează procedurile judiciare în care aceștia au acționat.

Judecătorul de cameră preliminară reiterează că aspectele invocate în susținerea plângerii constau în nemulțumiri cu privire la modul de soluționare a cauzelor în care petenții au fost implicați, acestea putând fi cenzurate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, iar nu prin repunere soluțiilor în discuție/evaluare printr-o procedură penală îndreptată împotriva magistraților.

Simpla nemulțumire a petenților cu privire la modul de soluționare a cauzelor ori cu privire la soluții, nu poate conduce, de plano, la antrenarea răspunderii penale a magistraților. Chiar dacă petenții consideră dificil de acceptat, lacunare ori chiar greșite (nelegale) argumentele care au stat la baza soluțiilor pronunțate de magistrați, o atare împrejurare, în lipsa dovedirii intenției în fraudarea legii, nu legitimează, în nicio manieră ori limită demersurile procesuale alternative de cenzurare a soluțiilor, cum ar fi plângerile penale.

În realitate nu numai riscul ignorării principiului legalității procesului civil se opune demersului reevaluării soluțiilor civile în proceduri penale ori sui generis, ci și jurisprudența specifică în considerarea cazului evaluat pentru emiterea soluției: Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.., este incident atât atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, cât și atunci când nu există conduita pe care norma de incriminare o descrie verbum regens. Cazul de împiedicare a acțiunii penale rămâne incident și atunci când există o anume conduită, dar ea nu este cea prevăzută ca element material al infracțiunii (ÎCCJ, Decizia nr. 66/A/2020).

Reevaluarea ansamblului actelor de urmărire penală determină judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți să constate justețea soluției de clasare, astfel că va respinge plângerea, menținând ordonanțele atacate, emise în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenții I., H. și J. S.R.L. împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 08 martie 2024, în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 83/II/2/2024 din 22 aprilie 2024 a aceleiași unități de parchet.

Obligă petenții la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în camera de consiliu, astăzi, 09 octombrie 2024.