ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2024

Asupra apelului de față, examinând actele și lucrările dosarului, constată:

Prin sentința penală nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În baza art. 166 alin. (3) teza I și alin. (6) lit. a), raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, a fost recunoscută sentința penală nr. T 20230049, din data de 12.06.2024, pronunțată de Curtea Coroanei Canterbury, definitivă și executorie și s-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România pentru executarea pedepsei de 11 ani și 3 luni de închisoare, aplicată prin sentința penală menționată.

S-a dedus din pedeapsă perioada de la 07.12.2023, la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut, că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat, la data de 27.08.2024, prin adresa nr. x/2024, Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile art. 153 alin. (2), raportat la art. 154 alin. (1) și la art. 166 alin. (1) - (3) și alin. (6) din Legea nr. 302/2004, pentru a aprecia cu privire la cererea de transfer formulată de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, pentru continuarea executării pedepsei de 11 ani și 3 luni (4110 zile) închisoare într-un penitenciar din România, aplicată numitului A..

Astfel, prin referatul din 23.08.2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a reținut că, prin adresa nr. x/08.08.2024 a Ministerului Justiției - Direcția drept internațional și cooperare judiciară, a fost transmisă cererea de transfer, împreună cu documentele atașate, formulată de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, privind pe numitul A., condamnat la pedeapsa rezultantă de 11 ani și 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de "evaziune frauduloasă a unei prohibiții", prevăzută de secțiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor și a managementului accizelor din 1979 și importul unui drog controlat, prevăzută de secțiunea nr. 3 (1) a Legii privind abuzul de droguri din 1971, în prezent aflat în stare de detenție într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. S-a solicitat transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei, aplicată față de susnumit, de instanțele statului solicitant.

Instrumentul juridic aplicabil în prezenta cauză este Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76/1996 și de Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord la 01.08.1985.

Potrivit adresei nr. x/2024 și a înscrisurilor anexate, cererea a fost formulată la data de 12.10.2023, de autoritățile judiciare britanice, iar în urma consultărilor și a transmiterii informațiilor referitoare la condițiile de detenție și cu privire la liberarea condiționată, statul solicitant a comunicat că își menține solicitarea privind transferarea în România a persoanei condamnate.

(...)

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin sentința penală nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunțată în dosarul x de Curtea Coroanei din Cantebury, rămasă definitivă, numitul A. a fost condamnat la pedeapsa de 11 ani și 3 luni (4110 zile) închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune frauduloasă a unei prohibiții, prevăzută de secțiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor și a managementului accizelor din 1979.

În sarcina persoanei condamnate s-a reținut următoarea situație de fapt: la data de 06.06.2023, în relație cu un drog de clasa A și anume 28 de kilograme de diamorfină, a fost implicat în mod voit în evaziunea frauduloasă a unei prohibiții în vigoare privind importarea, în virtutea secțiunii nr. 3 (1) a Legii privind abuzul de droguri din 1971.

În data de 12.06.2024, autoritățile judiciare britanice au solicitat transferarea în România a persoanei condamnate A., în vederea executării pedepsei de 11 ani și 3 luni de închisoare, aplicată prin sentința nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunțată în dosarul x, de Curtea Coroanei din Cantebury, rămasă definitivă.

Potrivit art. 141 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 142, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătorești străine de efecte juridice pe teritoriul României și transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate. Conform art. 142 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) hotărârea este definitivă și executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;

c) persoana condamnată a consimțit la executarea pedepsei în România, în afară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanța poate dispune recunoașterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate;

e) executarea în România a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

În prezenta cauză sentința penală nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunțată în dosarul x, de Curtea Coroanei din Cantebury, este definitivă, conform relațiilor comunicate de statul solicitant.

De asemenea, faptele pentru care autoritățile judiciare britanice au aplicat pedeapsa rezultantă de 11 ani și 3 luni închisoare, corespunde infracțiunii de trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, pentru care legea penală stabilește aplicarea pedepsei închisorii de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare britanice este de 11 ani și 3 luni (4110 zile) închisoare și nu depășește limita maximă prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, respectiv de 20 ani închisoare. În aceste condiții, nu se impune readaptarea pedepsei aplicate de autoritățile judiciare britanice.

Potrivit procesului-verbal întocmit la data de 12.04.2024, de autoritățile judiciare britanice, persoana condamnată nu a fost de acord să fie transferată în România în vederea executării pedepsei.

Potrivit art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin O.G. nr. 92/1999:

"Persoane condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră

a) o declarație conținând avizul persoanei condamnate, în privința transferării sale prevăzute; și

b) o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontiere sau de pe orice altă măsură, în baza căreia persoanei condamnate, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permisă șederea pe teritoriul statului de condamnare."

În prezenta cauză, deși persoana condamnată nu și-a dat acordul pentru transfer, autoritățile judiciare britanice au emis, consecutiv condamnării, și ordinul de deportare nr. x, din data de 03.04.2024, prin care s-a dispus măsura expulzării și interdicția de intrare pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

În raport cu acest ordin în cauză este întrunită condiția prevăzută de art. 141 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 și de art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin O.G. nr. 92/1999, Curtea putând dispune transferul persoanei condamnate, pentru a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România, chiar în lipsa consimțământului acestei persoane.

Persoana condamnată este cetățean român, cu domiciliul în București, motiv pentru care executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a acestei persoane.

Conform fișei de cazier judiciar, a procesului-verbal întocmit în data de 20.08.2024 și a adresei din data de 21.08.2024, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, persoana condamnată în prezent nu este cercetată penal de către autoritățile judiciare române.

Persoana condamnată a fost arestată preventiv 36 de zile, în perioada 07.06.2023-13.07.2023 și a executat, în detenție, din pedeapsa aplicată, un număr de 335 de zile, în perioada 14.07.2023-12.06.2024, pedeapsa urmând a fi executată complet la data de 06.09.2033.

Împotriva acestei sentințe, persoana transferabilă A. a declarat apel, calea de atac fiind susținută de apărătorul desemnat din oficiu, astfel cum sunt consemnate în practicaua hotărârii. În esență, apelantul persoană condamnată nu dorește să fie transferat într-un penitenciar din România.

Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacată, Înalta Curte apreciază apelul ca nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sentința penală nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunțată în dosarul x, rămasă definitivă, Curtea Coroanei din Cantebury, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord a dispus condamnarea cetățeanului român A. la pedeapsa de 11 ani și 3 luni (4110 zile) închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "evaziune frauduloasă a unei prohibiții", prevăzută de secțiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor și a managementului accizelor din 1979, constând în aceea că: la data de 06.06.2023, în relație cu un drog de clasa A și anume 28 de kilograme de diamorfină, a fost implicat în mod voit în evaziunea frauduloasă a unei prohibiții în vigoare privind importarea, în virtutea secțiunii nr. 3 (1) a Legii privind abuzul de droguri din 1971.

La solicitarea autorităților din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța în vederea recunoașterii hotărârii de condamnare pronunțate de către Curtea Coroanei din Cantebury și transferarea persoanei condamnate A., pentru a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a analizat sesizarea prin prisma dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 302/2004, reținând că sunt realizate condițiile legale în care o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România, astfel că hotărârea atacată respectând cerințele de legalitate și temeinicie.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că solicitarea autorităților judiciare britanice privind transferarea persoanei condamnate A. este supusă exigențelor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile cuprinse în Titlul V, "Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe", Secțiunea I " Transferarea persoanelor condamnate, deținute în state terțe, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România", art. 138 - art. 142 din Legea nr. 302/2004, întrucât statul solicitant, respectiv Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord nu mai face în prezent parte din Uniunea Europeană, în relația cu acest stat aplicându-se Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983, respectiv protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 18 decembrie 1997.

În temeiul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) hotărârea este definitivă și executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;

c) persoana condamnată a consimțit la executarea pedepsei în România, în afară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanța poate dispune recunoașterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate;

e) executarea în România a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Astfel, Înalta Curte constată că hotărârea de condamnare pronunțată de Curtea Coroanei din Cantebury, Regatul Unit al Marii Britanii față de cetățeanul român A. este definitivă și executorie, persoana transferabilă aflându-se în executarea pedepsei de 11 ani și 3 luni (4110 zile) închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "evaziune frauduloasă a unei prohibiții", prevăzută de secțiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor și a managementului accizelor din 1979, iar condiția dublei incriminări este îndeplinită, întrucât fapta pentru care acesta a fost condamnat în Marea Britanie are corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de "trafic internațional de droguri de mare risc", prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

În cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 166 alin. (6) și alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, referitoare la adaptarea pedepsei, deoarece, raportat la pedeapsa prevăzută pentru încadrarea juridică corespondentă în legislația română, pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare britanice nu depășește limita maximă prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, respectiv de 20 ani închisoare.

În ceea ce privește cerința art. 142 lit. c) din Legea 302/2004, republicată, observând motivele de apel circumscrise, în esență, refuzului de a fi transferat într-un penitenciar din România, se are în vedere că autoritățile britanice au dispus expulzarea cetățeanului român A. și interdicția acestuia de a intra în Regatul Unit al Marii Britanii, așa încât consimțământul său nu este necesar.

Referitor la condiția de a nu fi incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzut la art. 142 alin. (2) din Legea 302/2004, republicată, Înalta Curte constată că nu a rezultat niciun indiciu cu privire la posibilitatea derulării unor cercetări față de condamnat într-un dosar aflat în prezent pe rolul organelor judiciare din România, sau cu privire la cercetarea, judecarea, condamnarea sa pentru aceleași fapte pentru care a fost condamnat în Marea Britanie, iar executarea hotărârii judecătorești transmise de statul emitent în România nu este contrară principiului non bis in idem și nici regulii specialității.

Totodată, în cauză, sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de Legea nr. 302/2004, republicată, având în vedere că persoana transferabilă răspunde penal, nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicție, nu a intervenit prescripția executării pedepsei, amnistia sau grațierea ori dezincriminarea faptei.

Prin urmare, neconturându-se existența niciunui motiv de nerecunoaștere și neexecutare a sentinței de condamnare nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunțată de Curtea Coroanei din Cantebury în dosarul x, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, apelul fiind nefondat.

Pentru considerentele expuse și având în vedere că hotărârea pronunțată de instanța penală britanică este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și nu contravine ordinii publice a statului român, Înalta Curte va respinge, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă A. împotriva sentinței penale nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul persoană transferabilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul persoană transferabilă, în cuantum de 1163 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă A. împotriva sentinței penale nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă apelantul persoană transferabilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul persoană transferabilă, în cuantum de 1163 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.