ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 85/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 23.10.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și C., obligarea pârâtelor la plata sumei de 496.958,54 RON reprezentând contravaloarea costurilor efectuate cu închirierea și funcționarea unui generator electric necesar pentru asigurarea puterii energiei electrice garantată conform Contractului de închiriere nr. x din data de 04.06.2013, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ. și dispozițiile art. 1350 și următoarele din C. civ. (2009).

Prin sentința civilă nr. 3558/2020 din 2 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., ca neîntemeiată. Totodată, a luat act că pârâtele și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, solicitând schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 188 din 9 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în vederea admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În concret, a susținut că instanța de apel, pe de-o parte a reținut că și-a îndeplinit obligația punerii în întârziere a pârâților și că i-a notificat cu privire la obligațiile neîndeplinite de către aceștia (acesta fiind, potrivit afirmațiilor recurentei, singurul considerent în baza căruia instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată) iar pe de altă parte că constatat că "apelanta nu a dovedit că ar fi solicitat concursul intimaților pentru a încheia contracte direct cu furnizorii de utilități și că aceștia ar fi rămas în pasivitate."

O altă contradicție relevată de recurentă, strecurată în considerentele decizie atacate, a constat în aceea că, pe de o parte instanța de apel a reținut că " faptul că furnizorul de energie electrică a instalat acele contoare inteligente care opreau curentul atunci când era depășită puterea contractată și plătită, nu duce la concluzia că intimații-pârâți și-ar fi încălcat obligațiile contractuale aceștia susținând toate demersurile apelantei în vederea încheierii contractelor de utilități". Însă, în același timp și în mod contradictoriu, recurenta a învederat că, pe de altă parte, în aceleași considerente, instanța de apel a statuat că "apelanta nu a dovedit că ar fi solicitat concursul intimaților pentru a încheia contracte direct cu furnizorii de utilități și că aceștia ar fi rămas în pasivitate."

În esență, recurenta a apreciat că aceste considerente sunt contradictorii deoarece instanța de apel, a reținut în mod nejustificat faptul că intimații-pârâți ar fi susținut toate demersurile apelantei în vederea încheierii contractelor de utilități, iar, pe de altă parte, a constatat că nu ar fi fost făcută dovada că reclamanta-recurentă ar fi solicitat concursul intimaților pentru a încheia contracte direct cu furnizorii de utilități.

Subliniind că, prin hotărârea atacată au fost reținute două ipoteze diferite și care se exclud, recurenta a mai susținut caracterul nefondat al constatării instanței de apel, conform căreia pârâții nu și-ar fi îndeplinit obligațiile deoarece ar fi existat o justificare, respectiv o așa-zisă neîndeplinire a obligațiilor din partea A., pe de altă parte constatând că a existat o îndeplinire tardivă a obligațiilor contractuale.

În privința criticii subsumate lipsei motivelor pe care hotărârea se sprijină, recurenta a subliniat că, în privința îndeplinirii obligațiilor intimaților-pârâți, instanța de apel s-a limitat la a menționa doar că aceștia "au susținut toate demersurile apelantei în vederea încheierii contractelor de utilități", fără însă a justifica motivele care au determinat această concluzie, în contextul în care, prin cererea de chemare în judecată, unul dintre motivele invocate a fost tocmai faptul că intimații-pârâți nu și-au îndeplinit obligația contractuală de a sprijini reclamanta cu documente pe care doar proprietarii spațiului le au, recurenta a conchizând prin a aprecia că, în acest mod, hotărârea recurată a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, lipsa motivării echivalând cu nesoluționarea pe fond a acestora.

Invocând faptul că, atât prin clauzele contractului de închiriere cât și prin Procesul-verbal de predare-primire din data de 26.06.2013 care constituie Anexa nr. 2 la contract, locatorii s-au obligat să asigure alimentarea spațiului închiriat cu o putere de cel puțin 90KW pe toată durata desfășurării contractului de închiriere și să asigure continuitatea utilităților la data predării spațiului închiriat (în sensul că aceste utilități trebuie să funcționeze fără întreruperi de la data predării spațiului și până la racordarea în nume propriu la acestea), recurenta a susținut că, în mod culpabil intimații nu și-au îndeplinit aceste obligații, iar hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază având în vedere că instanța nu a analizat complet nici critica formulată cu privire la neasigurarea de către pârâți a continuității utilităților la data predării spațiului închiriat.

Reiterând că probele administrate au relevat că nu a beneficiat în mod continuu și neîntrerupt de utilități, așa cum pârâții s-au obligat conform art. 7.7. din contractul de închiriere, recurenta a susținut că, deși instanța de apel a reținut că problemele majore au apărut în cursul verii anului 2019, iar furnizorul de energie electrică a instalat acele contoare inteligente care opreau curentul, cu toate acestea a respins apelul, fără a analiza acest motiv sub aspectul neîndeplinirii culpabile a obligațiilor contractuale de către pârâți, astfel că, în accepțiunea recurentei, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a motivat nici criticile și argumentele sale referitoare la faptul că pârâții și-au încălcat chiar și obligația de a coopera, sprijini și asista Locatarul în încheierea contractelor direct cu furnizorii de utilități, deși din probatoriul administrat a rezultat că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de a pune la dispoziție documentele necesare pentru ca A. să încheie contractul cu furnizorii de utilități în nume propriu.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1350 din C. civ.

Evocând un anumit considerent din decizia atacată, recurenta arată că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile mai sus indicate, întrucât a aplicat o excepție privind justificarea neîndeplinirii obligațiilor pârâților la o situație care reprezintă, în esență, un drept, și nu o obligație a A. în calitate de Locatar.

În concret, arată că instanța de apel a conchis că pârâții nu și-au îndeplinit una dintre obligații (de a asigura puterea de 90 de KW) pentru că ar fi existat o justificare, respectiv o pretinsă culpă a apelantei-reclamante în executarea tardivă a obligațiilor sale contractuale, instanța făcând referire la demersurile în vederea încheierii contractelor de utilități în nume propriu, demersuri pe care instanța de apel le-a calificat a fi o obligație a A., dar care, în realitate, conform contractului de închiriere, reprezintă un drept al reclamantei, așa cum rezultă din dispozițiile art. 7.7 din Contractul de închiriere nr. x din 04.06.2013.

Evocând conținutul respectivului articol din Contract, recurenta a subliniat că dispozițiile contractuale enunțate vizează obligația pârâților de "a permite efectuarea propriilor instalații", "de a sprijini și asista locatarul la încheierea contractelor cu furnizorii de utilități", astfel că pentru aceste obligații ale pârâților Locatori recurenta consideră că are dreptul corelativ de a încheia contractele în nume propriu cu furnizorii de utilități.

Subsumat aceluiași motiv de casare (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale care vizează interpretarea contractului după voința părților și interpretarea clauzelor îndoielnice, respectiv cu nesocotirea dispozițiilor art. 1266 - 1268 din Noul C. civ.

Detaliind, recurenta a susținut că, la interpretarea clauzelor contractuale, nu au fost avute în vedere natura, scopul și obiectul contractului, precum și producerea de efecte, sens în care arată că la pronunțarea hotărârii au fost încălcate dispozițiile enunțate, fapt care, în opinia sa, a atras o interpretare total eronată a clauzelor contractuale.

În acest sens a susținut că dacă ar fi fost respectate regulile de interpretare a contractului cuprinse în dispozițiile legale invocate, dar și conținutul art. 6.1. lit. e) din Contractul de închiriere, potrivit căruia ... "locatarul cu sprijinul nemijlocit al Locatorului va încheia contracte direct cu furnizori de utilități...", s-ar fi ajuns la concluzia neîndeplinirii obligațiilor de către intimații-pârâți.

Evocând în continuare dispozițiile art. 9.1. din Contractul de închiriere, potrivit căruia "Locatarul poate solicita rezoluțiunea contractului de plin drept . . . . . . . . . .în cazul în care Locatarul nu obține aprobările și avizele pentru mărirea puterii electrice conform cerințelor și necesităților proprii sau după caz, Locatorul nu pune la dispoziția Locatarului o putere electrică de minim 90KW absorbiți sau costurile pentru obținerea aprobărilor și avizelor depășesc 20.000 de euro", recurenta a învederat că, în speță, costurile pentru mărirea puterii și asigurarea energiei electrice au fost de peste 100.000 euro, conform depoziției martorului D., costuri ce au fost suportate integral de către A., nefiind achitate de către pârâții proprietari ai spațiului, deși această investiție aduce un spor de valoare spațiului și va rămâne încorporată în beneficiul proprietarilor/intimaților-pârâți.

Prin urmare, a susținut că, așa cum se poate observa din pactul comisoriu prevăzut la art. 9.1. din Contractul de închiriere, Locatorul avea obligația clară de a pune la dispoziția Locatarului o putere electrică de 90 KW, fără să existe o condiționare/obligație în sarcina A. de care să depindă îndeplinirea obligațiilor pârâților de a asigura această putere electrică. Prin urmare, cum, în accepțiunea recurentei, obligația de a asigura o putere electrică de minim 90 KW era independentă de demersurile sau termenul în care locatarul reușea să încheie contracte în nume propriu cu furnizorii de utilități, aceasta conchide în sensul că instanța de apel a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, prin aceea că a dat o interpretare eronată clauzelor contractuale.

În continuare, recurenta a susținut că, în aceeași măsură, hotărârea este dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1528 din C. civ. sens în care a evocat dispozițiile art. 1528 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1547 și art. 1548 C. civ., apreciind că au fost încălcate și aplicate în mod greșit și dispozițiile art. 1523 din Noul C. civ., mai precis dispozițiile art. 1523 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și c) din C. civ. (2009).

Reiterând faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor menționate, recurenta susține că instanța de apel nu a avut în vedere că are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării obligațiilor de către pârâți, culpa acestora prezumându-se prin simplul fapt al neexecutării, în opinia recurentei, nefiind necesară nicio dovadă în acest sens, așa cum a apreciat instanța de apel atunci când a reținut că apelanta nu a dovedit că ar fi solicitat concursul intimaților...și că aceștia ar fi rămas în pasivitate.

Prin urmare, consideră că dacă ar fi fost respectate prevederile legale menționate, atunci nu s-ar fi pus problema unor dovezi cu privire la culpa în neexecutarea obligațiilor de către pârâți, culpa acestora fiind prezumată.

În combaterea concluziilor instanței de apel, a învederat că, așa cum rezultă și din corespondența purtată cu pârâții, le-a solicitat să își îndeplinească obligațiile în mod corespunzător, inclusiv să îi pună la dispoziție documente cadastrale, procuri și acorduri notariale, fără de care nu se puteau realiza lucrările de amplasare post trafo (amplasat pe un spațiu concesionat către furnizorul de electricitate) necesar realizării branșamentului de putere și, ulterior, la încheierea contractelor de furnizare energie electrică în nume propriu, fără ca pârâții să dea curs solicitărilor, astfel încât, în opinia recurentei, aceștia în mod culpabil nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale.

Subliniind că notificarea pârâților a fost făcută în repetate rânduri, conform dispozițiilor contractuale prevăzute la art. 13.4. din contract, recurenta a reiterat că, în realitate, nu avea o obligație de a încheia contractul de furnizare energie electrică în nume propriu și nici nu exista un termen în acest sens, iar conform dispozițiilor art. 1523 din Noul C. civ. și prin raportare la prevederile art. 9.1. coroborate cu art. 5.1. lit. h) din Contract, pârâții se aflau de drept în întârziere datorită faptului că au fost total întrerupte utilitățile în spațiu (pe durata a aproximativ 9 luni în care a funcționat exclusiv pe generator diesel), astfel că obligația pârâților trebuia executată de urgență, în timp util și pentru desfășurarea activității în spațiul închiriat, această obligație fiind esențială pentru încheierea contractului.

Cu privire la obligația locatorului de a asigura alimentarea spațiului închiriat cu o putere de cel puțin 90KW pe toată durata desfășurării contractului de închiriere, aspect determinant la încheierea contractului de închiriere deoarece în lipsa acestei puteri electrice activitatea locatarului nu se putea desfășura în parametri normali, recurenta a susținut că în procesul-verbal de predare-primire din data de 26.06.2013 se precizează că "proprietarul este responsabil pentru alimentarea spațiului cu 90KW pe toată perioada contractului" și că, în esență, este vorba despre neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate de către locator, obligații care vizează asigurarea unei puteri electrice de 90KW în spațiul închiriat, continuu și neîntrerupt și obligația de a acorda suport pentru încheierea contractului de utilități în nume propriu, respectiv obligația de a pune la dispoziție toate documentele necesare în acest sens, aspecte care, în opinia recurentei, atrag răspunderea locatorului pentru pierderile financiare pe care le-a suferit, conform prevederilor contractuale și legale invocate pe care instanța de apel le-a aplicat greșit.

Reamintind că, începând cu luna martie a anului 2019, spațiul a rămas complet fără energie electrică timp de 9 luni de zile, astfel că, din cauza lipsei de asigurare a puterii de 90kw, singura soluție pentru continuarea activității a fost închirierea unui generator electric împreună cu serviciile de funcționare a acestuia, costurile ridicându-se la suma de 496.958,54 RON, pe care pârâții, în accepțiunea recurentei, au obligația să o achite conform prevederilor contractuale enunțate, recurenta a evocat dispozițiile art. 1350 alin. (1) și (2) din C. civ., susținând că pârâții, în calitate de locatori, nu și-au îndeplinit obligațiile contractate privind asigurarea puterii electrice de 90KW absorbiți și nici nu au acordat sprijinul în vederea măririi puterii electrice, astfel că, în accepțiunea recurentei, aceștia au obligația să repare în primul rând prejudiciul ce i-a fost cauzat, constând în costurile efectuate cu închirierea unui generator și menținerea acestuia în funcțiune.

Cu privire la statuarea instanței de apel conform căreia "din declarația martorului rezultă că apelanta-reclamantă ar fi funcționat în acest fel vreo 6-7 ani, problemele apărute fiind rezolvate punctual de către intimații pârâți, fără a modifica puterea reală a energiei electrice", recurenta a apreciat că instanța de apel nu a avut în vedere tocmai faptul că pârâții nu au modificat puterea reală a energiei electrice, deși aceasta reprezenta una dintre obligațiile neîndeplinite.

Apreciind că sunt întrunite cumulativ toate condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta a subliniat că fapta ilicită a constat în neexecutarea obligației contractuale de asigura a unei puteri electrice de 90 KW absorbiți pe toată durata contractului de închiriere, asigurarea utilităților neîntrerupt, precum și faptul că nu a furnizat documente și nu a oferit sprijinul necesar conform clauzelor contractuale, pentru ca recurenta-reclamantă să facă demersurile necesare în vederea asigurării energiei electrice la un nivel de putere pentru funcționarea magazinului, prejudiciul este cert, patrimonial și constă în costurile efectuate de către A. cu închirierea unui generator pentru asigurarea energiei electrice de 90 KW în spațiul închiriat. De asemenea, a susținut că raportul de cauzalitate dintre neexecutarea obligației de către pârâți și prejudiciul suferit rezultă atât din faptul că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, cât și din faptul că recurenta a asigurat pe cheltuiala proprie, în locul pârâților, puterea de 90 KW în spațiul închiriat. Nu în ultimul rând, a învederat că, în cazul de față, culpa sau vinovăția debitorului este prezumată conform dispozițiilor art. 1548 din C. civ., dispoziții legale care, potrivit afirmațiilor recurentei, au fost nesocotite la pronunțarea hotărârii recurate deoarece, fiind vorba despre o obligație de rezultat, neîndeplinirea obligației prezumă culpa contractuală a părții.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

La 12 octombrie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L., prin avocat, a depus în termen legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală.

În concret, referindu-se la prima critică subsumată primului motiv de recurs invocat, intimata-pârâtă a susținut că nu există nicio contradicție între considerentele pretins a fi contradictorii, întrucât primul considerent are legătură cu discuția privind notificarea/punerea în întârziere a pârâtei de către recurentă, cu privire la o pretinsă încălcare a contractului, în timp ce al doilea considerent ține de analizarea îndeplinirii sau nu a condițiilor răspunderii contractuale, față de care instanța a conchis în sensul că nu s-a făcut dovada că (intimata-pârâtă) ar fi rămas în pasivitate la solicitarea recurentei de a o ajuta să încheie contracte în nume propriu cu furnizorii.

De asemenea, față de următoarele considerente pretins a fi contradictorii, intimata-pârâtă a susținut că, în realitate, instanța de apel a reținut că reclamanta (apelantă/recurentă) nu a făcut dovada că ar fi solicitat concursul intimatei-pârâte în demersuri iar aceasta din urmă ar fi rămas în pasivitate, nicidecum că apelanta nu ar fi întreprins astfel de demersuri.

Totodată, raportat la critica potrivit căreia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, intimata-pârâtă arată că nu orice afirmație a recurentei în apel ar fi trebuit să primească un răspuns motivat din partea instanței, astfel încât nemulțumirea recurentei față de însăși motivarea instanței de apel nu echivalează cu lipsa motivării.

Cât privește criticile subsumate celui de al doilea motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata susține că, în realitate, instanța de apel nu a încălcat și nici nu a aplicat greșit respectivele norme legale invocate de recurentă, ci, analizând fondul cauzei, prin aprecierea clauzelor contractuale, a situațiilor de fapt, a susținerilor părților și a probatoriului administrat, instanța a ajuns la concluzia că nu poate fi atrasă răspunderea intimatei-pârâte în lipsa faptei ilicite și a culpei, condiții esențiale ale răspunderii civile contractuale. Totodată, intimata-pârâtă învederează că motivele de recurs nu reprezintă decât o reluare a argumentelor utilizate în fond și în apel în speranța că instanța de recurs va opera o rejudecare pe fond a cauzei, ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

La 19 octombrie 2023 întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut viciul motivării deciziei recurate în raport cu două dintre cele trei ipoteze prevăzute de textul de lege invocat, respectiv, din perspectiva existenței unor motive contradictorii și din cea a lipsei motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

Procedând la analiza pretinselor motive contradictorii indicate, se constată că nu există nicio contradicție între considerentul reprodus de recurentă (identificat la pagina 8 a deciziei recurate) prin care instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă (recurenta din litigiul pendinte) și-a îndeplinit obligația punerii în întârziere a pârâților, notificându-i cu privire la obligațiile neîndeplinite de către aceștia și considerentul (de la pagina 9 a deciziei recurate) prin care instanța de apel a reținut că apelanta nu a dovedit că a solicitat concursul intimaților pentru a încheia contracte direct cu furnizorii de utilități și că aceștia ar fi rămas în pasivitate.

Prin intermediul primului considerent indicat de recurentă, instanța de apel a reținut, contrar celor statuate de prima instanță, că, deși notificarea intimatei-pârâte nu s-a realizat printr-o scrisoare recomandată, a fost îndeplinită condiția punerii în întârziere, prealabilă exercitării dreptului de a acționa în judecată pentru (pretinsa) neîndeplinire a obligațiilor contractuale ale pârâtei, în acord cu dispozițiile art. 10.3 din Contractul de închiriere nr. x din 4.06.2013. Pe de altă parte, celălalt considerent, pretins a fi contradictoriu primului, ține de analiza instanței de apel cu privire la însăși răspunderea civilă contractuală a pârâtei, cele două considerente fiind scoase din context, în realitate neexistând nicio contradicție între cele două statuări ale instanței de apel.

Astfel, "constatând îndeplinită condiția punerii în întârziere" a intimatelor cu privire la instalarea unui generator de curent și a deficiențelor legate de puterea energiei electrice furnizate, instanța de apel a arătat că "va analiza celelalte condiții ale răspunderii civile contractuale . . . . . . . . . .". În acest context, în care a examinat obligația intimatelor de a sprijini toate demersurile reclamantei pentru încheierea contractelor direct cu furnizorii asumată contractual, instanța de apel a reținut existența corelativă și interdependentă a obligației reclamantei de a face ea însăși toate demersurile necesare pentru a încheia aceste contracte, recurenta cunoscând de la data încheierii contractului de locațiune capacitatea redusă puterii reale de energie electrică absorbită. În acest context al argumentației, în cadrul căreia instanța de apel a subliniat că locatarul nu a întreprins demersurile asumate prin contract vreme de 6-7 ani de la încheierea contractului, a statuat, valorificând probele administrate, că apelanta nu a dovedit că ar fi solicitat, pe parcursul derulării contractului, concursul intimaților pentru a încheia direct cu furnizorii contractele de utilități și că intimații ar fi rămas într-o pasivitate culpabilă prin raportare la obligația de sprijin asumată contractual.

Argumente similare se impun și în privința celorlalte considerente din decizia atacată, apreciate de recurentă a fi contradictorii.

Astfel, cele două argumente reținute de către instanța de apel, conform cărora, pe de o parte, neîndeplinirea obligațiilor din partea intimaților este justificată de neexecutarea obligației corelative din partea reclamantei nu se justifică a fi corelată cu aserțiunea aceleași instanțe conform căreia reclamanta a întârziat în executarea propriei sale obligații asumată contractual, așa cum a susținut recurenta cu scopul de a sugera, prin extragere din context, a unei pretinse contradicții în construcția argumentației ce fundamentează soluția din apel.

În realitate, evaluând în ansamblu considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a ținut să sublinieze, în finalul argumentației, că prejudiciul invocat de către reclamantă este consecința propriei sale conduite contractuale culpabile, constând în amânarea executării propriilor sale obligații asumate prin contract (de a încheia contracte direct cu furnizorii, cu sprijinul intimatelor), aspect ce a condus la adoptarea unei soluții urgente și costisitoare, la care recurenta a apelat cu întârziere, astfel că aceste costuri nu pot fi imputate intimatelor cărora nu li se poate reproșa neexecutarea fără justificare a unor obligații contractuale asumate, în contextul concret al modului în care s-au derulat raporturile contractuale.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la absența motivelor care sprijină concluzia instanței de apel conform căreia intimatele au susținut și sprijinit toate demersurile recurentei în vederea contractelor de utilități. În dezacord cu critica recurentei, instanța supremă constată că, în paragrafele 3 - 7 de la fila x a deciziei atacate, instanța de apel a enumerat toate argumentele pe care le-a extras din probatoriul administrat și din care rezultă că neîncheierea contractelor de utilități de către recurentă a fost consecința propriei sale conduite din cursul derulării contractului iar nu consecința neexecutării de către intimate a obligației de sprijinire a demersurilor pe care reclamanta trebuia să le inițieze, astfel că nu se poate aprecia că această concluzie a instanței de apel nu a fost motivată.

Nici critica recurentei legată de neanalizarea motivului referitor la neîndeplinirea de către intimate a obligației de a asigura continuitatea utilităților pe perioada contractului nu poate fi primită. Subliniind că, prin motivarea dată, instanța nu trebuie să răspundă punctual la fiecare critică, în măsura în care din ansamblul considerentelor se poate constata că toate argumentele părții au fost ascultate și examinate, instanța supremă constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a examinat și acest argument al recurentei, a valorificat probatoriul administrat și a statuat că nu se poate reproșa intimatelor neasigurarea unei alimentări a spațiului închiriat cu o putere de cel puțin 90 kw., de vreme ce părțile cunoșteau puterea limitată existentă la data încheierii contractelor, iar reclamanta s-a obligat să încheie în mod direct contracte cu furnizorii, aspect ce ar fi rezolvat și acest inconvenient.

Într-un registru similar se cuvine a fi examinată și critica recurentei conform căreia intimatele ar fi nesocotit obligația de a coopera. În realitate, critica se fundamentează pe o altă stare de fapt decât cea reținută de către instanța de apel și are ca premisă o percpeție proprie a recurentei asupra concluziei ce se poate extrage din analiza materialului probator de la dosar. Astfel, contrar susținerilor recurentei, din starea de fapt reținută de către instanța de apel nu rezultă că pârâții nu și-ar fi îndeplinit obligația de a pune la dispoziție documentele necesare pentru încheierea contractelor cu furnizorii de utilități de către reclamantă, astfel că respectiva critică legată de lipsa unei analize privind neîndeplinirii obligației de a coopera, nu are legătură cu starea de fapt reținută în cauză.

Instanța supremă constată că în cuprinsul deciziei recurate se regăsesc aspecte referitoare la situația de fapt, situația premisă a litigiului constând în încheierea unui contract de închiriere a unui imobil/spațiu ce urma a fi folosit de reclamantă pentru desfășurarea activității de comerț, precum și dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă contractuală a pârâtei care au reprezentat fundamentul soluției pronunțate cu privire la solicitarea de obligare a pârâților la plata sumei solicitate, reprezentând contravaloarea costurilor suportate cu închirierea și funcționarea unui generator electric.

Totodată, deși instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, aceasta prezintă un raționament propriu, făcând o analiză efectivă a motivelor invocate în cuprinsul cererii de apel, de natură a asigura convingerea instanței de recurs asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Prin urmare, se constată că soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține absența motivării, existența unor contradicții sau a unor motive străine de natura cauzei, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte reține că judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, ci obligația sa se rezumă la a motiva soluția pe fiecare capăt de cerere, ceea ce, în cazul de față, a și făcut, relevant în acest sens fiind conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală din C. proc. civ., în care legiuitorul a prevăzut a fi arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile (nu argumentele) părților.

Prin urmare, simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței de apel, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului, instanța de apel a expus argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a art. 1350 din C. civ., întrucât instanța de apel a aplicat o excepție privind justificarea neîndeplinirii obligațiilor pârâților la o situație care reprezintă în esență un drept și nu o obligație a recurentei-reclamante în calitate de locatar, sens în care indică dispozițiile art. 7.7 din Contract.

Reamintind că stabilirea stării de fapt și identificarea conținutului raportului juridic contractual, prin corelarea clauzelor contractului cu celelalte probe administrate în cauză, reprezintă apanajul exclusiv al instanțelor de fond, instanța supremă constată că decizia atacată cuprinde o examinare a clauzelor contractuale precum și concluzia instanței care a identificat nu doar obligația locatorului de a asigura ca toate utilitățile existente la data predării spațiului să rămână la dispoziția locatarului în spațiul închiriat până când Locatarul va obține în nume propriu racordările la electricitate, apă, canalizare etc., ci și obligația corelativă asumată de locatar, aceea de a încheia contracte direct cu furnizorii de utilități și de a efectua plățile în conformitate cu facturile emise de aceștia, cu sprijinul locatorului.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a identificat un drept al locatarului de a încheia acele contracte cu furnizorii de utilități ci o veritabilă obligație contractuală asumată de recurenta-locatar precum și o relație de interdependență între această obligație și obligația de sprijin din partea intimatelor în realizarea acestor demersuri. În acest context, Înalta Curte nu identifică o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1350 alin. (2) C. civ., de vreme ce instanța de apel a apreciat că obligația intimatelor de a spijini încheierea contractelor de utilități de către recurentă era condiționată de executarea de către acestea din urmă a demersurilor necesare asumate contractual iar lipsa unor astfel de demersuri justifică neexecutarea obligației de sprijin.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale care vizează interpretarea contractului după voința părților, precum și interpretarea clauzelor îndoielnice (sens în care a indicat art. 1266-1268 C. civ.), întrucât nu au fost avute în vedere natura, scopul și obiectul contractului, precum și producerea de efecte.

Contrar argumentelor expuse de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că raționamentul instanței de prim control judiciar își găsește suport în conținutul contractului de închiriere nr. x/4.06.2013, dând eficiență clauzelor contractuale în limitele agreate de părți prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor.

Astfel, se observă că, la determinarea voinței concordante a părților, instanța a aplicat regula de interpretare instituită de art. 1266 alin. (2) C. civ., valorificând comportamentul părților din perioada derulării raporturilor contractuale și observând că recurenta nu a valorificat nici avizul de racordare obținut în anul 2017 și nici pe cel obținut în anul 2018, în executarea demersurilor la care s-a obligat prin contract. În egală măsură, se constată că instanța de apel a examinat clauzele contractuale și prin raportarea lor la scopul urmărit de părți dar și de starea de fapt existentă și asumată de acestea la încheierea lui, atunci când a conchis că reclamanta și-a asumat o obligație contractuală de a încheia contracte cu furnizorii, cu sprijinul nemijlocit al locatorului. În egală măsură, instanța de apel a dat eficiență împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, atunci când a examinat clauza prin care recurenta locatar și-a asumat obligația de a încheia contracte direct cu furnizorii, inclusiv pentru a beneficia de puterea energiei electrice dorită, reținând că la momentul încheierii contractului puterea energiei electrice nu era la nivelul dorit de recurentă, aspect cunoscut și acceptat de aceasta.

De asemenea, din cuprinsul deciziei rezultă că instanța de apel a făcut aplicarea regulii de interpretare sistematică a contractului, examinând corelat clauzele acestuia, în acord cu exigențele art. 1267 C. civ.

Împrejurarea că instanța de apel a dat o altă interpretare unor clauze contractuale decât cea pe care a sugerat-o recurenta nu reprezintă o nesocotire a regulilor de interpretare a contractelor. În egală măsură, faptul că instanța de apel a apreciat că obligația asumată de intimate, de a sprijini locatarul la încheierea contractelor cu furnizorii de utilități, este condiționată de inițierea unor astfel de demersuri de către recurenta-locatar, nu constituie o interpretare a acestei clauze contractuale în sensul ca ea să nu producă niciun efect, ci o interpretare conformă cu natura și conținutul obligației asumate.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că decizia recurată este dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1528, art. 1531, 1547 și art. 1523 din C. civ. întrucât instanța de apel nu ar fi avut în vedere că autoarea prezentului demers judiciar are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor de către pârâți, iar culpa părților se prezumă prin simplul fapt al neexecutării în cazul răspunderii contractuale.

Contrar susținerilor recurentei, instanței de apel nu se i poate reproșa încălcarea acestor dispoziții legale, în condițiile în care, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor contractuale agreate de părți, interpretate în mod corect, așa cum s-a arătat în considerentele precedente, nu a reținut încălcarea fără justificare a obligațiilor contractuale de către intimații-pârâți. Instanța de apel nu a ignorat prezumția de culpă în executarea obligațiilor asumate contractual ci a subliniat că neexecutarea de către recurentă a demersurilor la care s-a obligat prin contract a reprezentat o cauză justificativă pentru neîndeplinirea obligației asumate de intimate, aspect ce înlătură caracterul culpabil al conduitei contractuale a acestora din urmă.

Celelalte critici ale recurentei, vizând starea de fapt, coroborarea probelor administrate, analiza condițiilor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, reprezintă în realitate un ansamblu de argumente de temeinicie, de care s-a prevalat recurenta în fața instanței de fond și de apel și care conturează o apreciere proprie asupra stării de fapt și a conținutului raportului juridic dedus judecății, prin intermediul cărora recurenta tinde la o rejudecare pe fond a cauzei, demers incompatibil cu specificul căii de atac a recursului.

În consecință, statuând asupra caracterului nefondat al recursului, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 188 din 09 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată în ședință publică de avocatul intimatei-pârâte B. S.R.L., de acordare a cheltuielilor de judecată astfel cum au fost depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă nu a depus astfel de dovezi nici la momentul depunerii întâmpinării și nici ulterior, până la momentul încheierii dezbaterilor, astfel încât va respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 188 din 09 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatelor-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.