ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 841/2025

Ședința publică din data de 20 mai 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 12.10.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Mehedinți, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 191.890,08 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de fabricație, livrare și montaj prestate conform contractului de subantrepriză nr. x/06.08.2015, încheiat cu antreprenorul general S.C. B. Arad în favoarea beneficiarului U.A.T. Județul Mehedinți, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta U.A.T. Județul Mehedinți a invocat excepția lipsei calității procesuale active a S.C. A. S.R.L., în principal, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr. 17/2018 din 02 martie 2018, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S.C. A. S.R.L.

Prin decizia nr. 442/2018 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins recursul ca inadmisibil, dispunând, totodată, comunicarea hotărârii în vederea curgerii termenului de 30 de zile pentru declararea apelului.

Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat apel, dosarul fiind înregistrat la Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă la 06.02.2019, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 233/2019 din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentința și, rejudecând procesul, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2615 din 7 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată a fondului, aceleiași instanțe. Totodată, a menținut dispozițiile privind anularea sentinței nr. 17/2018 din 02 martie 2018 și respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și inadmisibilității acțiunii.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar x/2017

Prin decizia nr. 115/2024 din 12 martie 2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 2 aprilie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 115/2024 din 12 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și judecând în fond cauza, admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a susținut că nelegalitatea deciziei atacate impune, în prealabil, clarificarea existenței obligației de plată a U.A.T. Județul Mehedinți la data de 09.10.2017 și refuzul de plată nefondat al acesteia.

În al doilea rând, a apreciat că se impune stabilită incidența autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3080/21.12.2017 a Tribunalului Mehedinți, definitivă prin respingerea recursurilor prin decizia nr. 1198/28.03.2018 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a relevat că U.A.T. Județul Mehedinți a refuzat cu rea-credință și nejustificat plata lucrărilor executate de către S.C. A. S.R.L.

În continuare, a susținut că obligația de plată există și a existat în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/07.03.2019, aspect confirmat și de sentința definitivă nr. 3080/21.12.2017, precum și de plata efectuată de către U.A.T Jud. Mehedinți în 08.06.2018, ulterior înregistrării acțiunii directe - 09.10.2017.

În fine, a evidențiat importanța naturii și efectelor clauzei 4.2 din contractul de subantrepriză nr. x/06.08.2015 încheiat cu S.C. B.

A subliniat că hotărârea amintită reține cu putere de lucru judecat faptul că obligația de plată a U.A.T. Județul Mehedinți pentru lucrările prestate și bunurile livrate de către S.C. A. S.R.L. exista anterior datei de 09.10.2017, chiar în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, acest din urmă document nefiind întocmit din culpa sa.

Recurenta a mai susținut că decizia nr. 115/2024 a Curții de Apel Craiova cuprinde motive contradictorii, fiind incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că, deși instanța de apel a reținut că nu exista obligația de plată a U.A.T. Județul Mehedinți către S.C. B. la data de 09.10.2017, pentru că nu ar fi fost încheiat un proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, constată totuși că procesul-verbal la terminarea lucrărilor nr. x a fost încheiat abia la 07.03.2019, în condițiile în care obligația de plată a U.A.T. Județul Mehedinți fusese deja stabilită prin hotărâre judecătorească și plata fusese deja efectuată către B. Arad la 08.06.2018.

În aceste împrejurări, recurenta susține că nu se pot concilia - fiind contradictorii - aprecierile instanței de apel în sensul că nu erau îndeplinite condițiile acțiunii directe, deoarece nu ar fi existat obligația de plată a U.A.T. Județul Mehedinți.

Autoarea recursului a apreciat că este nelegală aserțiunea instanței de apel, care îi impută că ar fi pretins mai multe drepturi decât antreprenorul în raport cu beneficiarul final, mai cu seamă că a pretins spre plată exact sumele de bani datorate pentru lucrările executate și pasarelele metalice livrate către U.A.T. Județul Mehedinți.

Incidența aceluiași motiv de casare a fost susținută și în privința analizei efectelor clauzei art. 4.2. din contractul de antrepriză, recurentă afirmând că lipsesc motivele pe care se întemeiază concluzia potrivit căreia stipulația contractuală instituie o derogare convențională de la mecanismul acțiunii directe instituit prin art. 1856 C. civ.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a înlăturat de la aplicare art. 1856 C. civ., dezlegarea dată clauzei art. 4.2. din contractul de antrepriză nr. x/06.08.2015 nesocotind dispozițiile art. 10, art. 11, art. 13, art. 1267-1269 și art. 1856 C. civ.

A arătat că art. 1856 C. civ. nu interferează cu clauzele contractului dintre antreprenorul general și subantreprenor, ci constituie o reglementare distinctă, derogatorie de la principiul relativității contractului, iar beneficiarul final și subantreprenorul nu sunt ținuți de contractul încheiat între antreprenor și subantreprenor.

A precizat că acțiunea directă este deschisă inclusiv pentru ipoteza în care plata subantreprenorului este stabilită de la momentul încasării de către antreprenor de la beneficiarul final, cât timp obligația de plată a beneficiarului final față de antreprenor există, este certă și scadentă, fără ca beneficiarul să o fi achitat antreprenorului și fără ca subantreprenorul să fi fost plătit de către antreprenor.

A reliefat că art. 4.2 din contract reprezintă o reflectare în contract a principiilor acțiunii directe.

Prin întâmpinare, U.A.T. Județul Mehedinți a solicitat, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat.

La rândul său, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de partea adversă.

Înalta Curte a procedat, conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 26 noiembrie 2024, a fost comunicat părților pentru a formula în scris punct de vedere, fără ca acestea să se prevaleze de acest drept.

Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 25 februarie 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității și a admis în principiu recursul, dispunând citarea părților în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Rejudecând fondul cauzei, potrivit deciziei de casare nr. 2615 din 7 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, curtea de apel era chemată să respecte, potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., dezlegările prin care instanța de recurs i-a trasat obligația de a stabili dacă erau îndeplinite condițiile acțiunii directe la momentul introducerii acesteia pe rolul instanței, determinând inclusiv în ce măsură clauza de la art. 4.2 din contractul de execuție și montaj pasarele metalice nr. 2621/06.08.2015 poate fi considerată o derogare convențională de la mecanismul acțiunii prevăzute de art. 1856 C. civ.

Procedând astfel, Curtea de Apel Craiova a constatat că, la 09.10.2017, data formulării acțiunii, condițiile acțiunii directe nu erau îndeplinite.

A statuat că prin art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 reclamanta și-a asumat derogarea de la mecanismul acțiunii directe, în condițiile în care a acceptat ca plata să îi fie efectuată doar de către antreprenorul general și numai după ce lucrările au fost confirmate și încasate de la titularul investiției, Consiliul Județean Mehedinți.

Printr-o primă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 3080/21.12.2017, pronunțată de Tribunalului Mehedinți.

A apreciat că, prin aceasta, s-a statuat cu putere de lucru judecat că obligația de plată a U.A.T. Județul Mehedinți față de antreprenorul general, pentru lucrările prestate și bunurile pe care recurenta le-a livrat s-a născut și exista anterior datei de 09.10.2017, chiar în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, document neîntocmit din culpa U.A.T. Județul Mehedinți.

Critica nu poate fi primită.

Articolul 431 C. proc. civ. impune, în primul rând, verificarea identității părților în calitatea lor juridică, care interesează, deopotrivă, efectul pozitiv și pe cel negativ; dacă primul alineat al articolului menționat pretinde tripla identitate pentru efectul negativ, al doilea permite, în cadrul efectului pozitiv, oricăreia dintre părți să opună lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluționarea procesului ulterior.

Această condiție nu este îndeplinită, întrucât părțile dosarului nr. x/2017 - finalizat cu sentința nr. 3080/2017 din 21 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1198/28.03.2018 a Curții de Apel Craiova - au fost antreprenorul general S.C. B. S.A., în calitate de reclamantă, și beneficiarul, Județul Mehedinți, în calitate de pârât.

Deși cauza de față opune subantreprenorul (recurenta-reclamantă) beneficiarului, iar suma pretinsă a fost cuprinsă și în cea urmărită în litigiul anterior, de antreprenorul general împotriva beneficiarului, recurenta nu se poate prevala de hotărârea pronunțată, invocând art. 431 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce ceea ce este judecat între două persoane nu poate profita și nici nu poate dăuna terților, res inter alios judicata aliis neque nocet neque prodest.

Ambele efecte - pozitiv și negativ -, având valența manifestărilor procesuale ale autorității de lucru judecat, se produc numai în relația dintre părți, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Față de terți acționează efectul de opozabilitate, cu distincția că, deși nici colitiganții și nici terții nu pot ignora elementul fixat în ordinea juridică de hotărârea judecătorească, obligativitatea dezlegării jurisdicționale anterioare se produce exclusiv între cei dintâi, în timp ce, într-un litigiu derulat între părțile inițiale și terți, acestora din urmă le este permisă proba contrară.

Din această perspectivă, trebuie notat că problema litigioasă tranșată în cauza de față este diferită de cea din disputa dintre antreprenorul general și beneficiar, întrucât chestiunea distinctă ce o particularizează este stabilirea semnificației clauzei 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 și verificarea îndeplinirii condițiilor pentru acțiunea directă a lucrătorilor, reglementată de art. 1856 C. civ.

În condițiile în care decizorie în concluzia instanței de apel, potrivit căreia condițiile acțiunii nu erau îndeplinite, a fost calificarea clauzei 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 ca fiind derogatorie de la art. 1856 C. civ., incongruența între chestiunile litigioase dezlegate între cele două cauze face, într-o primă concluzie, ca aceasta să nu poată fi aplicată cu putere de lucru judecat.

Dar aceleași considerente relevă că nici împrejurarea că respectiva hotărâre este opozabilă pârâtei - care a fost parte în dosar - nu imprimă hotărârii pronunțate de instanța de apel un viciu de nelegalitate, fiind legală concluzia neîndeplinirii, la data introducerii acțiunii directe, a condițiilor prevăzute de art. 1856 C. civ., astfel cum Înalta Curte va arăta în cuprinsul prezentei decizii.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat existența unor motive pretins contradictorii, sens în care a arătat că, deși instanța de apel a reținut că nu exista obligația de plată a U.A.T. Județul Mehedinți către S.C. B. la data de 09.10.2017, pentru că nu ar fi fost încheiat un proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, constată totuși că procesul-verbal la terminarea lucrărilor nr. x a fost încheiat la 07.03.2019, în condițiile în care plata fusese deja efectuată către B. Arad la 08.06.2018.

Critica nu decelează în mod just raționamentul curții de apel; aceasta a subliniat că analiza pe care o efectuează se raportează la data sesizării instanțelor, 09.10.2017, premisă în raport cu care elementele subliniate de recurentă - fiind survenite ulterior acestui moment - nu erau relevante, astfel că nu sunt de natură să invalideze raționamentul instanței de apel.

Prin urmare, critica privind caracterul contradictoriu al considerentelor este nefondată și va fi înlăturată.

Nu poate fi primită nici critica privind considerentul prin care instanța de apel a statuat că recurenta a pretins mai multe drepturi decât antreprenorul în raport cu beneficiarul final.

Această aserțiune a curții este corectă și evidențiază faptul că, dat fiind că, la data formulării cererii de chemare în judecată, dreptul de creanță rezultat din raportul juridic obligațional dintre beneficiarul final și antreprenorul general nu era exigibil, promovând demersul judiciar, autoarea lui - subantreprenorul - tindea să valorifice împotriva beneficiarului drepturi pe care nu le avea nici antreprenorul însuși.

Subsumat aceleiași ipoteze de casare, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată omite expunerea considerentelor pentru care apreciază că art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 instituie o derogare convențională de la mecanismul acțiunii directe instituit prin art. 1856 C. civ.

Opus acestei aserțiuni, examenul deciziei atacate reflectă că instanța de apel a argumentat echivalarea stipulației contractuale cu o derogare de la mecanismul acțiunii directe, subliniind că reclamanta a acceptat să primească plata doar de la antreprenorul general și numai după ce lucrările au fost confirmate și încasate de la titularul investiției, respectiv Consiliul Județean Mehedinți.

Raționamentul instanței de apel este just, clauza contractuală analizată fiind incompatibilă cu finalitatea acțiunii reglementate de art. 1.856 C. civ.

Cum sensul unei clauze se stabilește prin raportare la momentul încheierii convenției, trebuie observat că acceptarea tezei recurentei ar lăsa stipulația contractuală fără niciun efect, întrucât ar presupune că aceasta putea pretinde plata direct de la beneficiar în virtutea legii, deși - în calitate de furnizor, prin clauza 4.2 - a acceptat să încaseze prețul de la antreprenorul general, numai subsecvent plății făcute acestuia de titularul investiției.

Prin urmare, motivul analizat va fi înlăturat.

Nici critica potrivit căreia hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și pentru care s-au respins cererile și motivele părților nu sunt fondate.

Nerespectarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., atrage - conform art. 174 alin. (2) din același act normativ - casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dimpotrivă, în cauză, astfel cum a evidențiat deja, Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde situația de fapt, decurgând din încheierea unui contract de execuție și montaj pasarele metalice nr. 2621/06.08.2015 între recurentă și antreprenorul general (B.), subsecvent contractului nr. x/27.09.2010 încheiat între prestator (antreprenorul general B.) și achizitor/beneficiar Consiliul Județean Mehedinți, precum și analiza art. 1856 C. civ., pe care s-a fundamentat soluția.

Totodată, expune analiza efectivă a cauzei de către instanța de rejudecare, conform dezlegărilor de drept și îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 2615 din 7 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, printr-un raționament transparent, coerent și coeziv, apt deopotrivă să permită părților să exercite dreptul de recurs și să faciliteze controlul judiciar al instanței superioare.

Cât privește critica prin care recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a înlăturat aplicabilitatea art. 1856 C. civ. printr-o greșită interpretare dată clauzei art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015, fiind, astfel, încălcate art. 10, art. 11, art. 13 și art. 1267-1269 C. civ., aceasta apare ca fiind formal invocată.

Astfel, decizia recurată constată că mecanismul convenit de furnizor și antreprenorul general este incompatibil cu concluzia conservării dreptului recurentei la acțiunea directă, în forma reglementată de art. 1856 C. civ.

În condițiile în care instanța de apel nu a echivalat clauza de la art. 4.2 din contractul părților cu o renunțare de către recurentă la dreptul recunoscut de art. 1856 C. civ., raționamentul instanței de apel nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de art. 10, art. 11, art. 13 și art. 1267-1269 C. civ.

Distinct de această constatare, suficientă prin ea însăși pentru a evidenția caracterul nefondat al căii de atac, instanța supremă reține că aplicarea dispozițiilor art. 1.856 C. civ. de către curtea de apel este corectă.

Declanșarea mecanismului acțiunii directe necesită ca ambele creanțe să fie exigibile, iar debitorii să nu fi executat voluntar, la scadență, obligațiile pecuniare ce le incumbă.

Înalta Curte reamintește că numai instanțele devolutive sunt abilitate să stabilească situația de fapt, în timp ce instanței de recurs îi revine exclusiv sarcina verificării conformității cu legea a hotărârii atacate, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în această fază a procesului nu mai poate fi repusă în discuție concluzia curții de apel, potrivit căreia beneficiarul lucrărilor, intimatul Consiliul Județean Mehedinți, nu confirmase lucrările la data sesizării instanțelor și că antreprenorul general S.C. B. nu își îndeplinise obligațiile contractuale asumate prin contractul nr. x/27.09.2010.

La aceste constatări, care impun concluzia că - la data sesizării instanțelor - creanța debitorului intermediar nu era exigibilă - trebuie observat că nici creanța de care se prevalează recurenta-reclamantă subantreprenor nu îndeplinea această condiție.

Analiza exigenței amintite nu poate fi disociată de prevederile art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015, care stabileau că termenul de plată al sumelor datorate recurentei de către antreprenorul general este de cel mult 5 zile lucrătoare de la data la care acesta din urmă va încasa contravaloarea lucrărilor respective de la intimată, iar starea de fapt relevă că termenul care declanșa scadența obligației de plată a debitorului intermediar - antreprenorul general - nu era împlinit.

În consecință, trebuie conchis că, la data sesizării instanțelor, nu erau întrunite condițiile accesării acțiunii directe, astfel cum au fost stabilite prin convenția părților.

Constatând, așadar, că nu pot fi reținute motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 115/2024 din 12 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 115/2024 din 12 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2025.