ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 60/2025

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 04.07.2022 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca aceasta să fie obligată să-i plătească suma de 772.747,80 RON pentru care a fost executată silit la 17.02.2022, în calitate de terț poprit, în dosarul de executare nr. 208/2022 al Biroului Executorului Judecătoresc C., la solicitarea creditoarei S.C. D. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 1855/21.07.2023, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respinsă ca neîntemeiată cererea.

A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1007A/18.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. (în continuare, "A.") a daclarat recurs, solicitând casarea ei în tot și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

În motivare, a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În debutul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a sintetizat situația de fapt, arătând că S.C. D. S.R.L. (în continuare, "D.") a solicitat executarea silită a unui bilet la ordin împotriva debitorilor solidari S.C. E. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. (în continuare, "B."), context în care executorul judecătoresc C. i-a pus în vedere, prin adresa de înființare a popririi pentru suma de 628.960 RON, să transfere în contul de consemnare, în calitate de terț poprit, sumele pe care le datora la acel moment debitorilor. A mai arătat că prin decizia civilă nr. 400A/16.02.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de validare a popririi formulată de D. până la concurența sumei de 628.960 RON, debit și cheltuieli de executare, iar prin executarea silită a hotărârii i-a fost prelevată suma de 772.747,80 RON, deși, la momentul înființării popririi, datora numai suma de 13.534,44 RON către E. și pe cea de 99.947,79 RON către B.. De aceea, recurenta a precizat că a formulat o contestație la executare, pe care Judecătoria Sectorului 6 București a admis-o prin sentința civilă nr. 7758/28.10.2022, rămasă definitivă, anulând integral executarea silită și dispunând întoarcerea executării silite; cum restabilirea situației anterioare nu a fost posibilă, împotriva D. fiind deschisă procedura insolvenței, a promovat prezenta acțiune împotriva B. și s-a înscris la masa credală a E., deopotrivă aflată sub incidența Legii nr. 85/2014.

Dezvoltând ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deși instanța de apel reține corect că hotărârea de validare a popririi nu obliga terțul poprit să plătească creditorului întreaga datorie a debitorului, ci doar suma efectiv datorată acestuia, în mod contradictoriu, curtea i-a refuzat dreptul de a chema în judecată pârâta debitoare pentru restituirea diferenței dintre suma executată silit și cea datorată, deși această împrejurare a profitat intimatei.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că, arătând că plata efectuată de terțul poprit peste valoarea datoriei pe care o avea față de debitorul urmărit nu constituie un caz de subrogație legală, curtea de apel a refuzat să-i recunoască subrogația în drepturile D., încălcând astfel dispozițiile art. 1 alin. (2) C. civ. și art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Deși nu a contestat lipsa reglementării legale a acestei situații, a apreciat că stingerea datoriei pe B. o avea față de D. ar trebui să conducă la aplicarea prin analogie a dispozițiilor privind subrogația de drept, de vreme ce legea trebuie aplicată nu numai în litera, ci și în spiritul ei, iar refuzul de dezlegare a unei situații juridice, cu motivarea că nu este prevăzută de lege, echivalează cu o denegare de dreptate.

În continuare, recurenta s-a referit la greșita aplicare a normelor de drept material privind dreptul de regres, arătând că, opus considerentelor deciziei recurate, avea dreptul de a promova acțiunea în regres pentru suma de 772.747,80 RON, în temeiul art. 1.384 alin. (1) C. civ., interpretat prin prisma art. 1 alin. (2) C. civ. și a art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, a susținut că era nerelevantă împrejurarea că a încălcat dispoziția de înființare a popririi, deoarece premisa incidenței art. 1.384 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă prejudiciul ce i-a fost cauzat prin executarea pentru o sumă superioară celei datorate debitorului, executare ce a condus la stingerea integrală a datoriei B. către D..

Printr-o altă critică, recurenta a afirmat că statuările din decizia recurată privind inexistența unei solidarități pasive între A., B. și E. ignoră faptul că executarea sa a fost realizată nu pentru suma de 113.482,43 RON, ci, similar unui debitor solidar, pentru întreaga creanță deținută de D..

Prin urmare, a apreciat că se impunea să îi fie recunoscut dreptul de regres conferit de lege debitorului solidar, în baza art. 1.456 alin. (1) C. civ., aplicat prin prisma art. 1 alin. (2) C. civ. și a art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

A subliniat că recunoașterea regresului se impune cu atât mai mult cu cât prejudiciul i s-a cauzat printr-un mecanism infracțional, iar întoarcerea executării silite a rămas fără efect.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să dea eficiență art. 1.474 alin. (3) C. civ., reținând art. 1 alin. (2) C. civ. și art. 5 alin. (3) C. proc. civ., cu consecința subrogării sale în drepturile creditorului, din moment ce a plătit integral, fără a fi obligată, creanța deținută de D. împotriva B..

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a combătut refuzul curții de apel de a aplica art. 1.596 lit. c) C. civ., interpretat prin prisma art. 1 alin. (2) C. civ. și a art. 5 alin. (3) C. proc. civ., subliniind că astfel s-a neglijat împrejurarea că i-a fost conferită de facto calitatea de debitor solidar.

Printr-un motiv subsecvent, recurenta a învederat că instanța de apel a încălcat art. 1.636 și art. 1.638 C. civ., interpretate prin prisma art. 5 alin. (3) C. proc. civ. și art. 1 alin. (2) C. civ., atunci când a statuat că pârâta nu poate fi calificată drept persoană obligată la restituirea prestației executate, deoarece părțile operațiunii juridice de restituire rămân cel ce a executat prestația - ca titular al dreptului de restituire - și cel ce a primit-o, ca titular al obligației corelative, indiferent de cauza prestației.

Combătând aceste aserțiuni, a arătat că, lipsind orice temei legal în baza căruia să păstreze prestația de care a beneficiat în temeiul unei cauze ilicite, B. este persoana obligată la restituire, cu atât mai mult cu cât art. 1.636 și art. 1.638 C. civ. nu disting cu privire la identitatea persoanei obligate la restituire, fiind incident principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Printr-o critică distinctă, autoarea căii de atac a afirmat că art. 1.342 alin. (2) C. civ., interpretat prin prisma art. 5 alin. (3) C. proc. civ. și art. 1 alin. (2) C. civ., se impunea aplicat în cauză, de vreme ce dreptul său de a se subroga în drepturile creditorului plătit rezulta din împrejurarea că D. a sistat urmărirea silită a celor doi codebitori, după executarea sumei de 772.747,80 RON.

În final, recurenta a susținut, invocând art. 792 alin. (1) C. proc. civ. - care stipulează că validarea popririi are efectul unei cesiuni de creanță față de terțul poprit -, că dreptul său de a-i fi restituită de către B. suma executată suplimentar - ce reprezintă o cheltuială cauzată de cesiune - derivă și din art. 1.577 C. civ., interpretat prin prisma art. 5 alin. (3) C. proc. civ. și a art. 1 alin. (2) C. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Preliminar, subliniază că, în îndeplinirea rolului său reglementat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu va avea în vedere argumentele prin care recurenta novează circumstanțele factuale deduse instanțelor de fond, respectiv susținerea că autoarea demersului judiciar, în calitate de terț poprit, a fost executată pentru o sumă mai mare decât cea datorată debitorilor B. și E., precum și pe aceea că încasarea sumei în litigiu de către creditorul D. a stins integral creanța deținută de acesta împotriva celor doi debitori.

În fundamentarea acestei aprecieri, se reține că instanțele de fond nu au fost învestite în prezentul proces cu tranșarea chestiunilor litigioase anterior menționate, după cum ele nu au fost dezlegate nici în litigiile inițiate anterior de reclamantă.

Astfel, prin decizia nr. 400A/16.02.2021, validând poprirea împotriva recurentei la solicitarea creditorului urmăritor, Tribunalul București, secția a III-a civilă nu a statuat asupra cuantumului sumei datorate de A. creditorilor săi, limitându-se să invalideze susținerile celei dintâi privind inexistența unui raport contractual cu B. și E..

Totodată, anulând executarea silită a hotărârii de validare a popririi, prin sentința civilă nr. 7758/28.10.2022, Judecătoria Sectorului 6 București a reținut exclusiv necompetența instanței de executare, fără a tranșa critica prin care A. susținea că i-a fost debitată o sumă superioară celei datorate B. și E..

În aceste limite, starea de fapt, definitiv stabilită de instanțele devolutive și sintetizată anterior, relevă că reclamanta A. a urmărit, prin acțiunea în regres întemeiată pe art. 1.384 C. civ., obligarea debitorului B. la restituirea sumei de 772.747,80 RON, întreaga sumă care i-a fost prelevată, în calitate de terț poprit, prin executarea silită a hotărârii de validare a popririi inițiată de D., anulată ulterior.

Prima instanță a respins cererea cu motivarea că art. 1.384 C. civ. nu este aplicabil, deoarece, astfel cum rezultă din decizia civilă 400A/16.02.2021, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2021, fapta ilicită ce a atras răspunderea recurentei față de creditor nu a fost săvârșită de pârâtă, ci de însăși autoarea demersului judiciar; aceasta, cu nesocotirea dispoziției executorului judecătoresc, a eliberat debitorului urmărit sumele pe care i le datora.

Apelând sentința, reclamanta a solicitat să se constate că s-a subrogat în drepturile creditorului prin plata sumei de 772.747,80 RON, pe care a efectuat-o în numele B. la 17.06.2022, iar în subsidiar, a solicitat admiterea acțiunii în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Confirmând hotărârea primei instanțe, curtea de apel a reținut, în esență, că, potrivit art. 1.593-1.596 C. civ., un terț care achită datoria debitorului față de creditorul originar nu se subrogă în drepturile acestuia decât în baza unei convenții sau în cazurile de subrogație de plin drept, care sunt de strictă interpretare și aplicare.

Recurenta acceptă că starea de fapt nu intră sub incidența art. 1.384 alin. (1) C. civ., însă, prin motivele invocate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impută curții de apel faptul că a refuzat să aplice, prin analogie, dispozițiile privind subrogația legală, solidaritatea între debitori, dreptul la regres reglementat de art. 1.384 alin. (1) C. civ. și cesiunea de creanță, încălcând astfel art. 1 alin. (2) C. civ. și art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, recurenta susține că dreptul său de a se subroga în drepturile creditorului trebuia recunoscut prin analogie, în absența unor dispoziții legale care să reglementeze raportul juridic rezultând din încălcarea art. 792 alin. (1) C. proc. civ. de către executorul judecătoresc, prin executarea silită a unei sume cu mult superioară celei datorate debitorilor săi.

Critica este nefondată.

Față de interdicția reglementată de art. 10 C. civ., analogia nu poate fi utilizată pentru a aplica normele privind subrogația legală în vederea remedierii eventualelor lacune ale legii. Aceste norme au caracter special, reflectat în art. 1.474 alin. (3) teza finală C. civ., potrivit căruia "Plata făcută de un terț stinge obligația dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terțul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege", dar și în formula introductivă a art. 1.596 C. civ., în conformitate cu care "În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogația se produce de drept (...)".

Complementar, situația premisă a aplicării acestui procedeu logico-juridic - inexistența normelor sau caracterul incomplet al dreptului pozitiv în reglementarea situației deduse judecății - lipsește în cauză.

În acest sens, este invalid raționamentul propus de recurentă, potrivit căreia terțul care plătește o creanță în locul debitorului, dar care nu se încadrează în ipotezele legale de subrogație în drepturile creditorului, este lipsit de alte mijloace procesuale împotriva debitorului a cărui datorie a achitat-o.

Este relevant, din această perspectivă, că reclamanta a invocat în apel îmbogățirea fără justă cauză de care ar fi beneficiat debitorul B. și că impedimente procedurale, iar nu inadmisibilitatea de plano a actio de in rem verso au împiedicat abordarea acestei instituții juridice în proces. În concret, structura factuală a cererii nu a permis recalificarea ei, pe baza art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dintr-una în regres a celui ținut să răspundă pentru fapta altuia într-o acțiune reglementată de art. 1.345 C. civ., iar acest temei a fost invocat direct în apel, cu încălcarea art. 477 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, ipoteza unei lacune legislative este nereală, întrucât pe lângă acțiunea din materia executării silite pe care o putea exercita împotriva creditorului, reclamanta, în calitate de solvens, avea posibilitatea de a-l chema în judecată pe cel îmbogățit, cu condiția de a proba îndeplinirea cerințelor reglementate de art. 1.345 C. civ.

Nefondată este și susținerea recurentei privind ipoteza unei denegări de dreptate, care ignoră că instanțele de fond nu i-au negat dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin executarea silită nelegală, ci au evidențiat inadecvarea, în acest scop, a acțiunii în regres din materia răspunderii civile pentru fapta altuia.

Or, Înalta Curte subliniază că, în măsura în care unui drept subiectiv îi corespunde o acțiune civilă, accesul efectiv la justiție este asigurat, acest principiu presupunând ca titularul dreptului să poată obține protecția lui adresându-se judecătorului - ubi ius, ibi remedium -, fără a garanta o pluralitate de acțiuni în acest sens. Prin urmare, judecătorul nu se face vinovat de refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, când, analizând limitele factuale conturate de reclamant, constată că ea nu reprezintă mijlocul procesual adecvat, dar există o altă cale efectivă de protecție a dreptului.

A doua critică este îndreptată împotriva statuărilor prin care instanțele de fond au înlăturat, ca impropriu, temeiul juridic indicat de reclamantă, art. 1.384 alin. (1) C. civ.

În acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte reține că între A., ca terț poprit, și B., în calitate de debitor, nu exista un raport de garanție care să conducă la răspunderea primului față de cel din urmă în temeiul art. 1.384 alin. (1) C. civ.; de asemenea, art. 10 C. civ. se opune extinderii sferei acestei acțiuni în afara materiei în care este reglementată.

Aceasta, întrucât răspunderea pentru fapta altuia - o răspundere obiectivă, derivată din ideea de garanție - nu poate fi angajată, potrivit art. 1.349 alin. (3) C. civ., decât "în cazurile anume prevăzute de lege" - absente în cauză - și constituie o instituție derogatorie de la răspunderea pentru fapta proprie, fundamentată pe principiul culpei.

Așa fiind, acest motiv va fi deopotrivă înlăturat.

Nici teza solidarității dintre A., B. și E. nu poate fi primită, de vreme ce, dispunând că "Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege", art. 1.445 C. civ. are un caracter excepțional, care se opune înglobării în domeniul său de reglementare a ipotezei expuse de recurentă, prin extensiune analogică.

În corelație cu statuările anterioare, nu poate fi primită nici critica prin care se afirmă aplicarea greșită a art. 1.636 și art. 1.638 C. civ.

Deși reprezintă dreptul comun în materie, aplicarea Titlului al VIII-lea din Cartea a V-a a C. civ., "Restituirea prestațiilor", nu poate fi emancipată de factorul generator, chiar dacă raportul de restituire dobândește o configurație proprie față de figura juridică care l-a cauzat.

Cum respingerea acțiunii a fost determinată de lipsa incidenței art. 1.384 alin. (1) C. civ. - unicul temei de drept conturat factual de reclamantă -, critica recurentei potrivit căreia, contrar curții de apel, art. 1.636 C. civ. nu exclude posibilitatea ca cel îmbogățit să fie obligat la restituire, deși corectă în sine, nu relevă nelegalitatea deciziei recurate, de vreme ce, în proces, cauza restituirii nu era circumscrisă art. 1.354 C. civ.

Nu poate fi primită nici critica care vizează greșita aplicare a art. 1.342 alin. (2) C. civ.

Este adevărat că textul legal reglementează un caz de subrogație legală a plătitorului în drepturile creditorului care a primit cu bună-credință o plată nedatorată, însă reclamanta nu a dovedit premisa aplicării acestuia. Mai exact, nu a demonstrat că ar fi promovat prezenta cerere ulterior respingerii unei acțiuni în restituire întemeiate pe plata nedatorată împotriva accipiens, respectiv D., motivată de împrejurarea că acest creditor fie a lăsat să se împlinească termenul de prescripție, fie s-a lipsit de titlul său de creanță ori a renunțat la garanțiile aferente creanței deținute împotriva B. și E..

Nefondată este și critica referitoare la încălcarea art. 1.577 C. civ., câtă vreme prejudiciul a cărui reparare o pretinde recurenta nu a fost cauzat de suportarea unor cheltuieli pentru plata creanței, ci de însăși executarea silită a debitului. Or, dispoziția invocată are ca scop garantarea neutralității cesiunii față de debitorul cedat, prin interzicerea agravării onerozității poziției sale.

Considerentele precedente ale instanței de casare sunt suficiente pentru a înlătura și critica privind considerentele contradictorii cuprinse în decizia recurată, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Constatarea dreptului de restituire al cărei titular este recurenta derivă din autoritatea de lucru judecat a hotărârii de întoarcere a executării, dar, contrar criticii analizate, nu este incompatibilă cu respingerea acțiunii, care s-a fundamentat pe inadecvarea temeiului de drept.

Față de ansamblul considerentelor expuse în cele ce precedă, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă nu atrag casarea hotărârii, așa încât, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1007A/18.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 ianuarie 2025.