ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 57/2025

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 08.03.2022, reclamantul Municipiul Constanța a chemat în judecată pe pârâții S.C. A. S.R.L., B., C., D., E. și F., solicitând obligarea lor în solidar la plata de daune-interese, în principal, în sumă de 200.213.248,91 RON, pentru acoperirea prejudiciului reținut prin decizia nr. 14/03.02.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2020, iar în subsidiar, în sumă de 155.637.317,82 RON, pentru acoperirea prejudiciului stabilit prin sentința penală nr. 187/03.05.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în același dosar, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta D. a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, iar pârâții F., E., C., B., S.C. A. S.R.L. și D. au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1469/20.12.2022, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, ca o consecință, a respins ca prescrisă acțiunea, obligând reclamantul la plata către fiecare dintre pârâții F. și E. a câte 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, Municipiul Constanța a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 149/LP/09.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

La 28.02.2024, E. și F. au solicitat, în temeiul art. 444 C. proc. civ., completarea deciziei, în sensul obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată pe care le-au avansat.

Prin decizia civilă nr. 82/LP/27.03.2024, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 149/LP/09.10.2023, în sensul că a admis cererea intimaților E. și F. de obligare a apelantului la plata a câte 6.000 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a respins ca neîntemeiată cererea apelantului de reducere a onorariului de avocat.

Municipiul Constanța a declarat recurs împotriva ambelor decizii.

În motivarea căii de atac îndreptate împotriva deciziei nr. 149/2023, a arătat că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea cazului de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-un prim set de critici, autorul căii de atac a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și la art. 2.523, coroborat cu art. 2.528 C. civ., context în care a afirmat că normele de drept material evocate impun determinarea legii aplicabile prescripției nu în corelație cu data săvârșirii faptei ilicite, ci cu data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

A subliniat că paguba a cărei reparare o urmărește nu putea fi cunoscută de la semnarea convenției, astfel cum a statuat instanța de apel, ea fiind determinată ca diferență între sumele achitate în fapt S.C. A. S.R.L. și cele care erau datorate în baza contractului de delegare a gestiunii.

În acest sens, autorul recursului a relevat că la perfectarea contractului de delegare, valoarea lui nu era determinată, existând posibilitatea ca, pe durata lui de 25 ani, tarifele unitare să fie modificate sau ajustate, după cum cantitatea de servicii putea fluctua sezonier.

A evidențiat, de asemenea, că pierderea a fost cauzată atât de facturarea unor cantități care nu au fost real prestate, cât și de supraestimarea tarifelor, dar, în lipsa accesului la contabilitatea operatorului, nu a cunoscut existența pagubei până la constituirea ca parte civilă în procesul penal.

Invocând art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., a susținut că termenul de prescripție curge de la 03.02.2022, data rămânerii definitive a hotărârii penale; a învederat că decizia recurată nu a analizat acest motiv.

A apreciat că, o dată ce prejudiciul s-a produs în perioada cuprinsă între 10.05.2018 și 31.12.2014, este incidentă Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În continuare, recurentul a contestat aplicarea în cauză a deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, reiterând că în luna mai 2008 nu cunoștea cantitatea de deșeuri pe care operatorul urma să o colecteze în perioada 2008-2014, deci nu existau elementele în funcție de care se determină întinderea efectivă a pagubei.

Propunând o teză subsidiară, a avansat drept moment la care a cunoscut paguba data de 12.01.2016, când s-a constituit ca parte civilă și a luat cunoștință de conținutul dosarului penal.

Un alt set de critici a vizat modalitatea de aplicare a art. 2.517, art. 2.518 și art. 1.394 C. civ.

Astfel, autorul căii de atac a afirmat că termenul de prescripție este de 8 ani, susținând, totodată, că, independent de aplicarea art. 1.394 C. civ., acțiunea sa, care a fost promovată la 07.03.2022, se plasează în interiorul termenului de prescripție, întrucât, convergent prezumției de nevinovăție, cunoașterea persoanei responsabile de producerea pagubei nu poate fi disociată de finalizarea definitivă a procesului penal, la 03.02.2022.

Printr-o critică subsecventă, a imputat curții de apel că, încălcând art. 2.537 pct. 3 C. civ., a ignorat efectul întreruptiv produs asupra cursului prescripției de constituirea sa ca parte civilă în procesul penal.

A evidențiat și că, în cadrul procesului penal, părțile nu au invocat excepția prescripției, deși condițiile de admisibilitate a acțiunii civile sunt identice.

În continuare, autorul căii de atac a susținut că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a art. 2.537 pct. 3 și a art. 1.394 C. civ., coroborat cu decizia în interesul legii nr. 19/2019, prin raportare la care trebuia conchis că prescripția curge de la data fiecărei plăți, cu consecința că, pentru cele efectuate după 01.11.2011, termenul de prescripție se determină cu aplicarea art. 1.394 C. civ.

A învederat că această ipoteză nu a fost examinată de instanța de apel.

O critică distinctă s-a referit la greșita aplicare a art. 2.532 pct. 3 C. civ., raportat la art. 14 din Decretul nr. 167/1958, în privința intimatului B..

Circumscris ei, a arătat că, termenul de prescripție calculat potrivit art. 1.394 C. civ. s-ar împlini la 06.04.2023, dat fiind că nu a început să curgă anterior datei 06.04.2015, până la care B. a fost reprezentantul său în relațiile cu terții.

Combătând înlăturarea acestui caz de suspendare de către curtea de apel, a evidențiat lipsa, în persoana Consiliului Local, nu numai a capacității de exercițiu, dar și a calității procesuale active, în promovarea acțiunii de față.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a omis să analizeze regimul prescripției pentru perioada 01.10.2011-31.12.2014, din perspectiva art. 1.394 și art. 2.537 pct. 3 C. civ.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 82/2024, a susținut că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Circumscris primului caz de nelegalitate, recurentul a arătat că instanța de apel a ignorat toate argumentele pe care le-a expus în susținerea cererii de reducere a onorariului, întemeiată pe dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat că onorariul avocațial pretins cu titlu de cheltuieli de judecată este vădit disproporționat, față de complexitatea cauzei și de activitatea avocatului.

Prin întâmpinările depuse, pârâții E. și F. au ridicat excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, iar intimații C. și S.C. A. S.R.L. au solicitat respingerea căilor de atac ca nefondate și acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, invocată de pârâții E. și F., Înalta Curte reține următoarele:

Prin hotărârea amintită, constatând omisiunea soluționării, prin decizia civilă nr. 149/LP/09.10.2023, a unei cereri accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a admis cererea intimaților E. și F. și a dispus completarea deciziei, obligând apelantul la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, a câte 6.000 RON către fiecare dintre cei doi intimați și a respins ca neîntemeiată cererea de reducere a onorariului de avocat.

În considerarea caracterului accesoriu al cererii tranșate prin decizia atacată, menținerea ei depinde, în primul rând, de soluția ce va fi adoptată în privința căii de atac declarate împotriva deciziei nr. 149/LP/09.10.2023, întrucât, independent de calitatea motivelor de recurs, nu este permis ca soluția dată cererii accesorii să supraviețuiască celei principale, în ipoteza casării deciziei pronunțate asupra celei din urmă. Ca atare, prevalează asupra aplicării sancțiunii reglementate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. necesitatea reflectării interdependenței cererilor soluționate prin cele două decizii în dispozitivul prezentei hotărâri, așa încât instanța supremă va soluționa excepția nulității subsecvent dezlegării recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 149/LP/09.10.2023.

Pășind la examinarea acestuia și analizând criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum rezultă din hotărârile instanțelor devolutive și evocând-o în limitele necesare statuării asupra recursului, starea de fapt reflectă că, în perioada noiembrie 2007-mai 2008, Municipiul Constanța a derulat o procedură de achiziție publică având ca obiect delegarea gestiunii serviciului de salubrizare, în pregătirea și implementarea căreia s-au implicat intimații B., D., E. și F. și la care, prin depunerea unei oferte la 17.03.2008, a participat intimata S.C. A. S.R.L. (în continuare, "A."), al cărei asociat era intimatul C..

A. a fost declarată câștigătoare a licitației la 25.03.2008 și, la 09.05.2008, a semnat, în calitate de concesionar, contractul nr. x, de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare a municipiului Constanța prin concesiune (în continuare, "contractul de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare"), în care recurentul are calitatea de concedent.

Procedura de achiziție publică și încheierea convenției amintite au făcut obiectul cauzei penale soluționate definitiv prin decizia penală nr. 14/03.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători (în continuare, "decizia penală nr. 14/03.02.2022"), care, în baza art. 25 alin. (5) și art. 397 alin. (5) C. proc. pen.., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă Municipiul Constanța față de inculpații C., A., E., D., G. și B..

În consecință, la 07.03.2022, Municipiul Constanța a promovat acțiunea de față, prin care, invocând autoritatea de lucru judecat a statuărilor instanței penale cu privire la faptele de natură delictuală săvârșite de pârâți, a solicitat obligarea lor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului astfel cauzat.

Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, ridicată de pârâți și, în consecință, a respins cererea.

Confirmând sentința, curtea de apel a reținut, în esență, că, dacă termenul de prescripție era împlinit la data sesizării organelor judiciare, atât constatarea făcută și adusă la cunoștința celui păgubit de organul de urmărire penală sau de Curtea de Conturi, cât și judecarea pârâților pentru anumite infracțiuni sunt irelevante în determinarea începutului cursului prescripției extinctive. A validat aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958, notând că prejudiciul putea și trebuia să fie cunoscut chiar de la încheierea contractului, iar prelungirea efectelor prejudiciabile pe durata executării convenției nu are relevanță nici în privința legii aplicabile, nici asupra cursului prescripției extinctive. A mai constatat că dreptul material la acțiune era prescris la data sesizării instanței, întrucât, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011, prescripția este guvernată de legea aplicabilă la data săvârșirii faptelor ilicite, iar nu la momentul cunoașterii prejudiciului și, cu atât mai puțin, a întinderii lui, astfel că a conchis că termenul de prescripție a început să curgă de la încheierea contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare pentru toți pârâții, cărora li s-a imputat perfectarea lui cu încălcarea prevederilor legale și depășirea atribuțiilor de serviciu.

Examinarea recursului va urmări legalitatea statuărilor curții de apel în privința determinării legii aplicabile și a aplicării ei la cursul prescripției, cu prilejul soluționării căii de atac îndreptate împotriva dispoziției de admitere de către prima instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Înalta Curte va analiza susținerea recurentului - opusă statuării instanțelor de fond -, conform căreia aplicabilă prescripției dreptului material la acțiune este Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (în continuare, " C. civ.." sau " C. civ.."), iar nu Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul a stabilit că prescripția a început să curgă la 09.05.2008, data semnării contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare, când prejudiciul produs prin faptele alegate de recurent, independent de împrejurarea că nu se materializase încă, era cert, atât pentru că survenirea lui în viitor era indubitabilă, cât și pentru că era susceptibil de evaluare.

Această dezlegare, confirmată de curtea de apel, este corectă, iar ipotezele propuse în recurs pentru a susține aplicarea C. civ. nu se verifică, pentru a determina schimbarea momentului declanșator al cursului prescripției.

Într-un prim plan argumentativ, se învederează că prejudiciul nu putea fi cunoscut înainte de încetarea efectelor contractului, la 31.12.2014; totodată, se afirmă că fiecare dintre plățile făcute intimatei A. ar fi obiect al unei prescripții distincte.

Premisa acestor aserțiuni este că, la semnarea contractului încheiat de părți, paguba nu era certă, întrucât cunoașterea existenței și a valorii ei erau indisolubil legate de cuantumul cheltuielilor înregistrate efectiv de operator și de cantitatea de deșeuri colectată în fiecare lună.

De vreme ce este adevărat că începutul cursului prescripției acțiunii în repararea vătămării cauzate printr-o faptă ilicită presupune nu doar existența unui prejudiciu, ci și posibilitatea reală a celui păgubit de a-i determina întinderea, se impune a se verifica când au fost disponibile pentru recurent elemente suficiente pentru cuantificarea pierderii suferite.

Această analiză trebuie imperativ corelată cu faptele ilicite evidențiate în dosarul nr. x/2020, pe care se sprijină și prezentul demers judiciar; ele constau, în privința numiților B., D., E. și G., în neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor de serviciu prevăzute de legislația primară în legătură cu procedura de atribuire a contractului de delegare a gestiunii, iar în ce îi privește pe A. și C., în participarea la această procedură cu o ofertă care nu respecta dispozițiile legale vizând fundamentarea tarifelor.

Din perspectiva analizată, este util de notat că valoarea estimată a contractului era, încă de la semnarea lui, cunoscută reclamantului, ea fiind una dintre cerințele inițierii procedurii de achiziție publică. Mai mult, însuși reclamantul a afirmat că faptele imputate pârâților au avut drept efect proiectarea unor tarife nelegale ale serviciului de salubrizare și ar fi atras incidența art. 43 alin. (7) din Legea nr. 51/2006, care, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 225/2016, prevedea că "Prețurile, tarifele și taxele speciale stabilite și practicate cu încălcarea dispozițiilor prezentei legi sunt nule de drept, iar sumele încasate necuvenit și constatate ca atare de către autoritățile de reglementare se restituie utilizatorilor de la care au fost colectate sau la bugetele locale, după caz".

Așa fiind, în raport cu pierderea afirmată prin acțiune de reclamant - compusă (dintr-o parte) din plățile efectuate în temeiul contractului - trebuie conchis, prin aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că nu numai paguba, dar și posibilitatea reală de evaluare a ei existau încă din epoca perfectării convenției, întrucât cauza demersului judiciar nu rezidă în prestațiile ulterioare, ci în însăși încheierea nelegală a actului juridic.

Operațiunea de contabilizare a cheltuielilor operatorului și a cantităților de deșeuri colectate era utilă, fără îndoială, dar nu impieta asupra posibilității reclamantului de a promova acțiunea în răspundere, căci lichidarea creanței de despăgubire putea fi stabilită în cadrul procesului astfel declanșat.

Înalta Curte observă că, în absența premisei reglementate de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primită ipoteza evidențierii în fiecare factură emisă de intimata A. a unui prejudiciu distinct, care s-ar stinge prin prescripții deosebite.

Critica formulată ignoră că prezenta acțiune este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și nu pe cea contractuală, precum și împrejurarea că aptitudinea faptelor reclamate de a produce prejudicii era aparentă pentru reclamant încă de la perfectarea contractului de delegare a serviciului de salubrizare. În consecință, emiterea și plata facturilor periodice sunt lipsite de relevanță în privința prescripției extinctive, prejudiciile succesive formând o singură pretenție, căreia îi este asociat un singur drept la acțiune.

Diametral opus interpretării susținute de autorul recursului în fundamentarea tezei analizate, aplicarea raționamentului interpretativ expus în decizia în interesul legii nr. 19/2019 conduce la concluzia că prescripția începe să curgă de la data perfectării contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare. Decizia de unificare atașează efectul declanșator al cursului prescripției momentului la care titularul dreptului la acțiune trebuia să ia cunoștință despre caracterul nedatorat sau nelegal al plăților efectuate, iar acesta este, în cauză, chiar perfectarea convenției defăimate drept nelegale.

Considerentele precedente evidențiază și caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul, în mod contradictoriu, impută instanței de apel, cu privire la pierderea produsă în perioada 01.10.2011-31.12.2014, atât aplicarea greșită a art. 2.528 raportat la art. 2.537 pct. 3 C. civ., coroborate cu decizia în interesul legii nr. 19/2019, cât și omisiunea de analiză a acestui motiv în calea ordinară de atac, ceea ce ar atrage, în viziunea sa, incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Viciul de nemotivare nu se verifică, întrucât critica analogă a primit răspuns din partea instanței de apel, care a statuat că "ceea ce se invocă drept faptă ilicită nu ține de desfășurarea sau desființarea contractului, ci de chiar încheierea lui cu nerespectarea prevederilor legale și cu depășirea limitelor în care atribuțiile de serviciu trebuiau executate (…), paguba putând și trebuind a fi cunoscută la momentul încheierii acestuia, neavând relevanță sub aspectul legii aplicabile și nici al cursului prescripției extinctive prelungirea în timp a prejudiciului pe parcursul executării contractului".

Vor fi înlăturate și argumentele întemeiate pe circumstanțe asociate deciziei penale nr. 14/03.02.2022, prin care recurentul afirmă că prescripția curge de la data pronunțării hotărârii, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat persoanele care sunt răspunzătoare pentru paguba ce i s-a produs.

Angajarea răspunderii civile delictuale pentru o faptă ilicită care constituie infracțiune poate fi urmărită de persoana vătămată fie în fața unei instanțe civile, conform art. 27 alin. (1) C. proc. pen.. și prevederilor C. proc. civ., fie prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, conform art. 19-28 C. proc. pen.

Determinarea judiciară a pagubei și a celui răspunzător de ea nu este însă o condiție necesară pentru inițierea acțiunii civile și, astfel, prescripțiile acțiunii civile și penale sunt independente și se supun unor reguli distincte.

Așa fiind, indiferent de calea pentru care reclamantul optează în exercitarea acțiunii civile, în vederea aplicării regimului juridic al prescripției se dă eficiență legii civile, în concret art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum legal au procedat instanțele de fond.

Față de cele expuse în precedent, Înalta Curte înlătură motivele de recurs analizate și, reținând art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, confirmă dezlegarea instanțelor anterioare și impune părților concluzia că prescripției dreptului material la acțiune pentru prejudiciul cauzat prin faptele imputate intimaților - începută la 09.05.2008, deci anterior intrării în vigoare a C. civ. - i se aplică Decretul nr. 167/1958 și C. civ. de la 1864.

Prin prisma acestor norme, aserțiunile prin care recurentul pretinde că decizia recurată nesocotește art. 2.517 și art. 2.528, coroborat cu art. 1.394 C. civ. apar nefondate.

Termenul de prescripție este, așadar, cel reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, fiind lipsite de temei legal atât propunerea de aplicare a art. 1.394 C. civ., cât și concluzia că acesta este de 8 ani, întrucât faptele ilicite alegate ar constitui infracțiuni; nici C. civ. de la 1864 și nici decretul amintit nu cuprind dispoziții similare cu actuala reglementare civilă.

Înalta Curte va examina, în continuare, legalitatea dezlegării date motivelor de apel ce privesc cauzele de suspendare și întrerupere a cursului prescripției.

Convergent concluziei sale potrivit căreia termenul de prescripție de 3 ani se împlinise anterior anului 2015 și, deci, că motivele nu au aptitudinea de a influența cursul prescripției, curtea nu a analizat pe fond nici dacă termenul a fost suspendat până la 06.04.2015, nici dacă a fost întrerupt prin constituirea de parte civilă în procesul penal la 12.01.2016.

Raționamentul expus nu este valid, întrucât, dacă se confirma prima cauză invocată, prescripția era amânată până în anul 2015, în timp ce intervenirea celei de-a doua în anul 2016 paraliza - anterior soluționării definitive a dosarului, ce a survenit în anul 2022 - curgerea unui nou termen.

Prin urmare, legal învestită prin criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va examina fondul cauzelor de suspendare și întrerupere, în succesiunea lor cronologică.

Autorul căii de atac invocă încălcarea art. 14 din Decretul nr. 167/1958, susținând că instanțele de fond au refuzat în mod greșit să atribuie efectul suspensiv exercitării de către intimatul B. a calității de primar al municipiului Constanța, până la 06.04.2015.

Pentru a înlătura cazul de suspendare, tribunalul a arătat, întemeindu-se pe prevederile art. 36 alin. (5) lit. a), art. 61 alin. (2) și art. 77 din Legea nr. 215/2001, precum și pe considerentele deciziei penale nr. 14/03.02.2022, că primarul nu avea atribuții directe de administrare a serviciului de salubritate.

Înalta Curte reamintește că suspendarea prescripției are ca efect oprirea de drept a cursului termenului în perioada cât subzistă situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl plasează pe titularul dreptului la acțiune în imposibilitatea obiectivă de a acționa. Ea urmărește să conserve scopul sancționator, de la care instituția prescripției extinctive ar fi deturnată, dacă stingerea dreptului ar afecta pe cel căruia nu i se poate reproșa pasivitatea ori neglijența. În mod specific, art. 14 din Decretul nr. 167/1958 prevedea că:

"(…) între orice altă persoana care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate."

În cauză, autorul demersului judiciar se prevalează de răspunderea solidară a intimaților și relevă că însuși primarul a săvârșit fapte ilicite, precum menținerea unor cerințe restrictive între criteriile pentru atribuirea contractului de achiziție publică și decizia de continuare a procedurii de achiziție publică, în condițiile în care viciile de legalitate ce o afectau îi erau cunoscute.

În acest cadru procesual, contrar statuării tribunalului, nu prezintă importanță faptul că administrarea serviciului de salubritate revenea consiliului local, esențial fiind că dispozițiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevăd că "Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție."

Textul legal citat denotă că raportul juridic existent între primar și unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce înglobează și reprezentarea legală a celei din urmă, context în care operează o prezumție a lipsei de imparțialitate a alesului local în inițierea, în virtutea calității de reprezentant legal al instituției publice păgubite împotriva căreia curge prescripția, a unei acțiuni judiciare contra propriei persoane.

Cum împrejurarea ce fundamenta cauza de temporizare analizată preexista începerii prescripției, justa aplicare a art. 14 din Decretul nr. 167/1958 presupunea suspendarea cursului ei de la 09.05.2008 și până la "darea și aprobarea socotelilor" cu privire la administrarea bunurilor unității administrativ-teritoriale, în concret, până la 06.04.2015, dată avansată de recurent pentru încetarea mandatului de primar al intimatului B. și necontestată de părțile adverse.

Decizia în interesul legii nr. 4/2003 și decizia nr. 12/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocate în combaterea acestui motiv de recurs de intimatul B. nu sunt aplicabile, întrucât vizează exclusiv controlul de tutelă administrativă, instanța de unificare interpretând art. 123 alin. (5) din Constituție, art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În legătură cu situația celorlalți intimați, Înalta Curte observă că, astfel cum au fost deduse spre judecată instanței penale, faptele ilicite imputate pârâților funcționari publici au vizat săvârșirea, în forma coautoratului, a infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut, pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) și art. 309 C. pen., iar în cazul intimaților A. și C., complicitate la abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Reține, în acest sens, că, în raport cu data săvârșirii faptelor alegate și față de prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, este aplicabil C. civ. de la 1864, care, prin art. 1.003, dispunea că atunci "Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire."

Prin urmare, deși ipoteza de suspendare a cursului prescripției analizată în cele ce precedă vizează explicit raportul juridic existent între intimatul B. și recurent, beneficiul efectului suspensiv trebuie să fie recunoscut în favoarea unității administrativ-teritoriale și cu privire la ceilalți intimați.

Aceasta deoarece rațiunea aplicării cauzei de temporizare subzistă în privința lor, răspunderea ce le incumbă fiind solidară, iar Municipiului Constanța nu i se poate reproșa pasivitatea, atât timp cât reprezentantul său legal, singurul care avea dreptul de a iniția demersul în justiție împotriva restului pârâților, era unul dintre coautorii faptelor ilicite; or, "contra non valentem agere, non currit praescriptio" (prescripția nu curge împotriva celui care nu poate acționa) reprezintă principiul pe care se fundamentează instituirea cazurilor de suspendare a cursului prescripției.

De aceea, trebuie conchis că până la 06.04.2015 cursul prescripției a fost suspendat, reluându-și cursul, potrivit art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, la 07.04.2015; așa fiind, devine necesară examinarea pe fond a cazului de întrerupere reglementat de art. 16 lit. b) din Decret, potrivit căruia "prescripția se întrerupe (…) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare (…)."

Dispoziția amintită justifică învestirea cu efect întreruptiv a actului de exercitare a acțiunii civile în procesul penal, atât pentru că această opțiune a părții vătămate este recunoscută de art. 19 alin. (1) C. proc. pen.., cât și pentru că, similar valorificării căii instanței civile, el denotă că partea nu a rămas în pasivitate și astfel nu se verifică premisa aplicării efectului extinctiv al prescripției.

Nu este mai puțin adevărat că valența de întrerupere este activată dacă sunt întrunite exigențele normei - ca cererea să fie introdusă la un organ cu atribuții judiciare competent, să privească fondul dreptului, să fie serioasă și, în fine, să fie admisă -, ipoteză pe care intimații o contestă, susținând insuccesul constituirii de parte civilă în dosarul penal, argumentat de soluția de achitare pronunțată de instanța penală.

Prin decizia nr. 219/2020, Curtea Constituțională a statuat că adoptarea unei soluții de achitare ca urmare a constatării neconstituționalității unei norme penale de incriminare nu influențează judecata instanței civile în ceea ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite. Astfel, raportul juridic civil de conflict asociat cauzei penale, deși se naște din săvârșirea aceleiași fapte, este supus unui regim juridic de soluționare diferit, specific dreptului civil, ce exclude incidența normei penale constatate ca fiind neconstituțională.

Această situație este decelabilă în speță, dat fiind că, între motivele ce au fundamentat soluția de achitare adoptată prin decizia penală nr. 14/03.02.2022 - întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., "fapta nu este prevăzută de legea penală" - este și intervenirea deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016.

Prin urmare, Înalta Curte impune concluzia că art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 este incident; notează, însă, că această statuare nu vizează decât excepția dreptului material la acțiune, nu și fondul, care va fi examinat în rejudecare, astfel cum se va arăta infra.

Sintetizând cele anterior expuse, constată, în acest punct al considerentelor, că termenul de prescripție de 3 ani la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin faptele imputate pârâților a început să curgă la 09.05.2008, când a și fost suspendat, reluarea cursului având loc la 07.04.2015, pentru a fi întrerupt la 12.01.2016, prin constituirea ca parte civilă.

Cum un nou termen, de aceeași durată, a reînceput să curgă, potrivit art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, la 04.02.2022, consecutiv soluționării definitive a procesului penal, trebuie conchis că acesta nu era împlinit la 07.03.2022, data expedierii acțiunii introductive de față prin poșta electronică.

Prin urmare, dispozițiile de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de respingere a cererii de chemare în judecată, adoptate prin sentința tribunalului sunt nelegale, iar decizia atacată, care a confirmat-o, apare pronunțată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 14 și art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În concluzie, stabilind că, în mod greșit, tribunalul a soluționat procesul fără să intre în cercetarea fondului, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 149/LP/09.10.2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, pe care o va casa și, făcând aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. - la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere -, luând act și de solicitarea din memoriul de apel, de trimitere a cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, va casa în parte și sentința civilă nr. 1469/20.12.2022 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă și va trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanțe, menținând dispoziția tribunalului, de respingere a excepției nulității cererii de chemare în judecată.

În subsecvența acestei soluții, va respinge excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, observând dependența legalității ei de decizia civilă nr. 149/LP/09.10.2023, care va fi casată.

Consecutiv, va dispune casarea deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, de vreme ce, prin ea, instanța de apel a tranșat cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, asupra căreia urmează a se pronunța instanța de rejudecare, cu prilejul noii judecăți dispuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant Municipiul Constanța împotriva deciziilor civile nr. 149/LP/09.10.2023 și nr. 82/LP/27.03.2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Casează în tot deciziile atacate și în parte sentința civilă nr. 1469/20.12.2022, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, și trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanțe.

Menține dispoziția de respingere a excepției nulității cererii de chemare în judecată, cuprinsă în sentința primei instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 ianuarie 2025.