ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 361/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Asupra recursului, reține următoarele:

I. Circumstanțele litigiului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, la data de 12.11.2021, sub nr. de dosar x/2021, ca urmare a declinării competenței de la Tribunalul București, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta SIMULTAN S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la restituirea sumei de 762.391,63 RON, împreună cu dobândă legală datorată, calculată până la achitarea integrală a debitului; actualizarea sumei cu rata inflației, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, la data de 09.07.2021, prin care a solicitat admiterea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anilor 2017 și 2018 și respingerea, în rest, a cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin precizarea de acțiune formulată la data de 14.10.2021, reclamanta A. S.R.L. a învederat că și-a fundamentat acțiunea pe temeiul răspunderii contractuale, iar, în subsidiar, pe temeiul răspunderii delictuale, respectiv pe plata nedatorată, ca fapt juridic licit, care a dobândit caracterul unei fapte ilicite extracontractuale, prin acceptarea de către pârâtă a unei plăți nedatorate.

Prin notele scrise formulate la data de 05.04.2022, pârâta Simultan S.R.L. a solicitat admiterea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anilor 2017 și 2018; admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată privind angajarea răspunderii civile delictuale; respingerea cererii de chemare în judecată că nefondată.

La data de 12.09.2023, reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar o precizare, prin care a arătat că pretențiile solicitate în prezenta cauză, în urma semnării tranzacției intervenite, sunt următoarele:

La data de 12.10.2023, pârâta Simultan S.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anilor 2017 și parțial 2018 (ianuarie - martie), în cuantum total de 4.441,17 RON și respingerea cererii de chemare in judecată, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 896/PI din data de 27 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plățile efectuate de către reclamantă anterior datei de 05.02.2018 și solicitate prin cererea introductivă, respingând, ca prescrisă, cererea de restituire a plăților efectuate anterior acestei date și a respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Prin decizia civilă nr. 325/A din 25 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Simultan S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 896/27.10.2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a respins excepția prescripției, invocată de către pârâta Simultan S.R.L.; a admis acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Simultan S.R.L. și a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 195.633,94 RON, actualizată cu rata inflației, împreună cu dobânda legală aferente acestei sume, în cuantum de 3.481,67 RON, calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată (5.04.2021) și, în continuare, până la data restituirii integrale; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.017,68 RON, taxă timbru în primă instanță, și 2.508,84 RON taxă timbru în apel.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei civile anterior menționate a declarat recurs pârâta SIMULTAN S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, foarte pe larg, situația în fapt a cauzei și a criticat decizia recurată, ca fiind netemeinică și nelegală, invocând, în esență, următoarele motive de recurs:

O primă critică de nelegalitate a privit soluționarea declarării sumelor aferente perioadei 2017 - februarie 2018 ca nefiind prescrise - motiv de casare instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a redat conținutul art. 2500 alin. (1), art. 2517 și art. 2540 C. civ., arătând că în mod corect instanța de apel aplică prevederile instituite de Decretul nr. 195/2020, respectiv nr. 240/2020, privind suspendarea prescripției pe durata stării de urgență, coroborat cu art. 2537 C. civ. și stabilește că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 16.11.2020, 29.11.2020, respectiv 19.12.2020, dar, cu toate acestea, instanța reține aplicând greșit normele de drept material (art. 2540 C. civ.) că notificarea din data de 05.10.2020 poate fi circumscrisă procedurii de punere în întârziere.

C. civ. definește situațiile și modalitățile de punere în întârziere de către creditor, articolul 1522 din Cod reglementând explicit această situație la alin. (1) - (4) și consideră recurenta-pârâtă că înscrisul intitulat notificare nu reprezintă un înscris emis în procedura punerii în întârziere, în condițiile în care vizează clarificarea situației și naturii creanțelor, și nicidecum o solicitare a creditorului formulată către debitor pentru executarea obligației.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că atât timp cât lipsește o notificare scrisă, prin care creditorul solicită debitorului executarea obligației, instanța în mod greșit a aplicat norma de drept material instituită de art. 2540 C. civ., deși era obligată a constata lipsa cauzei de întrerupere a cursului prescripției, ceea ce coincidea cu observarea legalității soluției de menținere a declarării sumelor aferente perioadei 2017 - februarie 2018 ca fiind prescrise, cererea de chemare în judecată fiind promovată după împlinirea termenului de prescripție.

Recurenta consideră îndeplinite condițiile stipulate pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv situația în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale, în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Recurenta-pârâtă a criticat pentru nelegalitate soluția pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și cu privire la obligarea sa la restituirea sumei de 195.633,94 RON, actualizată cu rata inflației, dobânda legală aferentă debitului, calculată până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 3.481,67 de RON, și până la plata efectivă, considerând incident motivul de casare instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și, în subsidiar, de pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, printr-o primă critică formulată, a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care considerentele deciziei instanței de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de părți cu privire la soluția pronunțată, instanța de apel arătând doar, în termeni generali, că pârâta nu are nici temei contractual, și nici legal pentru a primi plata sumelor, deși cu un alineat mai sus reține caracterul neuzual al clauzei de la art. 6 din contractul de închiriere, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai susținut că, în speță, instanța de apel a reținut că în baza contractului de închiriere din data de 31.01.2007 recurenta-pârâtă, prevalându-se de conținutul art. 6, a refacturat impozitele către intimata-reclamantă, folosind o clauză cu caracter neuzual și, de asemenea, se reține că, fiind clauze care nu se regăsesc în mod obișnuit în contracte, s-ar impune să fie redactate mai clar.

Ca atare, instanța reține, pe de o parte, că există o clauză contractuală în baza căreia a refacturat creanța ce face obiectul prezentului litigiu, iar, pe de altă parte, stabilește că nu există niciun temei contractual sau legal pentru refacturarea sumei reprezentând impozit, starea de fapt stabilită de instanța de apel fiind una contradictorie.

Recurenta-pârâtă a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1270, art. 1350, art. 1271, art. 1272, art. 1266 și art. 1267 din C. civ., considerând că soluția pronunțată de instanță asupra fondului cauzei a fost dată cu încălcarea acestor dispoziții legale.

A mai arătat că, deși instanța de apel pretinde că, în speță, reclamanta nu s-a obligat și nu se putea obliga la plata accesoriilor de natura impozitului, trebuie observat că, potrivit art. 1268 alin. (4) din C. civ., contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți, iar unul dintre aceste lucruri se referă la plata obligațiilor accesorii chiriei, reprezentate de costurile de administrare, în care este enumerat și impozitul.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 1266 din C. civ., în opinia recurentei fiind ignorat comportamentul reclamantei ulterior încheierii contractului de închiriere, care ar confirma voința concordanta a părților în sensul asumării de către intimata-reclamantă a obligației de plată a creanțelor accesorii chiriei.

În acest sens, consideră că instanța de apel în mod greșit nu a analizat și nu a avut în vedere conduita părților ulterioară încheierii contractului, în condițiile în care acest aspect reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanța poate determina sensul corespunzător voinței reale a părților.

În fine, recurenta-pârâtă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1270, art. 1350 prin raportare la obligarea sa la plata dobânzii legale, calculată de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, și nu până la data de 31.08.2020.

În acest sens, a arătat că la dosarul Tribunalului Timiș se regăsește depusă, la data de 12.09.2023, tranzacția încheiată de părți la 31.03.2023, precum și precizarea de acțiune privind cuantumul pretențiilor.

La art. 1 ultima teză s-a statuat între părți că dobânda legală va fi solicitată pentru un interval stabilit de la data introducerii prezentei acțiuni până la 31.08.2020, aspect care se regăsește menționat și în art. 5 din tranzacție.

Ca atare, nesocotind conținutul tranzacției încheiate de părți la data de 31.01.2023, instanța de apel dispune, peste acordul părților și în dezacord cu prevederile art. 1270 C. civ., obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale calculate până la plata efectivă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 28.08.2024, sub nr. x/2021.

Apărarea formulată în recurs

La data de 14.09.2024, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, anularea recursului și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală.

III. Procedura de soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 09 aprilie 2021, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 11 decembrie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 25 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, analizând recursul, în limitele controlului de legalitate, constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succedă.

Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadei 2017 - februarie 2018, susținând că notificarea din 05.10.2020 nu ar reprezenta un înscris emis în procedura punerii în întârziere și nu ar întrerupe prescripția, întrucât nu s-a solicitat, prin intermediul acesteia, și executarea obligației, invocându-se aplicarea greșită de către instanța de apel a normei de drept material instituită de prevederile art. 2540 C. civ.

Critica de nelegalitate este nefondată și nu poate fi primită.

Potrivit art. 2540 C. civ., "prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Conform art. 1522 alin. (1) C. civ., "debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă, prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată".

Interpretând coroborat aceste prevederi legale reiese că o notificare de punere în întârziere, care trebuie să îmbrace forma scrisă și să conțină solicitarea creditorului de executare a obligației, are efect întreruptiv de prescripție, dacă este urmată de chemarea în judecată a debitorului în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

În prezenta cauză, contrar susținerilor din recurs, așa cum corect a reținut și instanța de apel, intimata-reclamantă a notificat-o pe recurenta-pârâtă la data de 05.10.2020 cu privire la plata unor sume nedatorate potrivit prevederilor contractuale, arătând că beneficiază de dreptul la restituirea acestor sume și că înțelege să invoce compensația legală.

Așa fiind, văzând conținutul notificării de la dosarul nr. x/2021 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, inițial sesizat, nu se poate considera că intimata-reclamantă, în calitate de creditor, nu ar fi solicitat și executarea obligației, cum nefondat susține recurenta, soluția instanței de apel sub acest aspect fiind legală și cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2540 C. civ. Este evident că, invocând compensația legală și dreptul său la restituirea sumelor, intimata-reclamantă a solicitat executarea obligației ce formează obiectul prezentului dosar.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv care, de asemenea, se găsește a fi nefondat.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, considerentele reținute de instanța de apel în motivarea soluției de obligare a acesteia la restituirea sumei nu sunt contradictorii, ci converg către soluția din dispozitiv, iar motivarea instanței este făcută cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se reține că întreaga motivare, pe larg prezentată la paginile 10 și 11 din decizia recurată, s-a făcut prin prisma clauzelor contractuale și a analizei acestora, conform regulilor generale de interpretare a contractelor, instanța de apel realizând o evaluare corectă a clauzelor de la art. 6 și art. 49, respectiv art. 55 din contractul de locațiune încheiat la data de 31.01.2017 de către părți.

În prezența unor clauze contradictorii ale contractului de locațiune (art. 6 făcând vorbire de o obligație a chiriașului de a suporta un cost estimativ al cheltuielilor administrative, în condițiile modificării, printre altele, a impozitelor, în vreme ce art. 49 și 55 din același contract prevăd obligația locatorului de a achita impozitele aferente imobilului închiriat), instanța de apel a făcut, în mod judicios, aplicarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 și urm. C. civ., expunând, argumentat, concluzia care a rezultat în urma acestui raționament. Prin urmare, nu considerentele instanței de apel sunt contradictorii, ci clauzele contractuale interpretate în cuprinsul deciziei instanței de apel. Ca atare, acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1270, art. 1350, art. 1271, art. 1272, art. 1266 și art. 1267 din C. civ., Înalta Curte reține că și această critică este nefondată.

Trecând peste aspectele de fapt, pe larg reluate de către recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că, așa cum corect a stabilit și instanța de apel, obligația de plată a taxelor și impozitelor aferente spațiului închiriat aparține societății recurente-pârâte, așa cum părțile au stipulat la art. 49 și art. 55 din contractul de locațiune încheiat, instanța de apel respectând pe deplin prevederile de drept material indicate de recurentă, inclusiv sub aspectul principiului enunțat de art. 1270 C. civ., precum și regulile de interpretare a contractului, instituite de art. 1266 și urm. C. civ.

Înalta Curte observă, contrar susținerilor recurentei, că decizia recurată nu încalcă dispozițiile legale evocate, întrucât instanța de control judiciar a considerat esențială interpretarea contractului după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiți, și a explicat, pe temeiul clauzelor contractuale asumate de părți, care a fost voința comună ce a format obiectul contractului încheiat între acestea.

Cât privește referirile recurentei-pârâte la dispoziții din Codul fiscal, Înalta Curte reține că acestea sunt lipsite de relevanță, întrucât în cauză nu se pune în discuție interpretarea acestor dispoziții legale, ce privesc raporturile juridice dintre stat și contribuabil, ci conținutul drepturilor și obligațiilor părților, rezultate din contractul de locațiune.

Înalta Curte urmează a înlătura și critica formulată de recurenta-pârâtă prin care aceasta susține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1266 C. civ., cu referire la pretinsul comportament al intimatei-reclamante ulterior încheierii contractului de închiriere, care ar confirma, în opinia recurentei, asumarea de către intimată a obligației de plată a creanțelor accesorii chiriei. Un astfel de comportament nu poate fi reținut ca reper de interpretare a clauzelor contractuale, atât timp cât intimata-reclamantă a înțeles să invoce caracterul nedatorat al plății sumelor pretinse în prezentul litigiu. Prin urmare, chiar dacă a achitat sumele ce solicită a fi restituite, această atitudine a intimatei-reclamante nu poate fi echivalată cu recunoașterea acestora, atât timp cât, ulterior, a solicitat restituirea pe motivul efectuării unor plăți nedatorate.

Ca atare, și această critică se găsește a fi nefondată, urmând a fi respinsă.

Motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, prin care a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1270 și 1350 C. civ., prin raportare la obligarea sa la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, și nu până la data de 31.08.2020, cum s-a stabilit prin tranzacția încheiată între părți, se constată a fi întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Într-adevăr, potrivit art. 1350 C. civ., în raporturile dintre părți, forța obligatorie a contractului implică și regula conformității executării, ceea ce presupune, pe lângă dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă (conformă) a obligațiilor, și dreptul său la remedii în caz de neexecutare.

Urmărind a stabili un cuantum al prejudiciului suferit de către intimata-reclamantă, care să aibă un efect compensatoriu, dar și obținerea unui raport de proporționalitate între prejudiciul reclamat și cuantumul sumelor acordate, instanța de apel a reținut că pârâta nu a contestat modul de calcul al sumelor solicitate de către reclamantă a-i fi restituite, și nici cel al dobânzii pretinse.

Astfel, a obligat pârâta să-i restituire reclamantei suma de 195.633,94 RON, actualizată cu rata inflației, împreună cu dobânda legală aferente acestei sume, în cuantum de 3.481,67 RON, calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată (5.04.2021), și în continuare, până la data restituirii integrale, reținând incidența dispozițiilor art. 1535 C. civ.

Înalta Curte constată, însă, că, în speță, s-a făcut dovada stabilirii convenționale a întinderii daunelor moratorii, potrivit dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ., prin contractul de tranzacție parțială din 31.01.2023, încheiat între părți .

Astfel, prin art. 1 din tranzacție, A. S.R.L., reclamantă în prezenta cauză, a înțeles să renunțe la o parte din pretențiile sale ce fac obiectul dosarului de față (nr. x/2021), stipulând în mod expres că "va solicita instanței exclusiv restituirea sumelor achitate societății Simultan S.R.L. cu titlu de impozite în cuantum de 195.634 RON, împreună cu dobânda legală calculată până la data de 31.08.2020."

Potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ., "tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor dreptul de la una la cealaltă".

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, părțile litigante au înțeles să încheie contractul de tranzacție din 31.01.2023, în cuprinsul căruia este menționată o renunțare a intimatei-reclamante la pretențiile sale constând în dobândă legală calculată ulterior datei de 31.08.2020, partea restrângându-și, în acest mod, cuantumul sumei pretinse.

Or, instanța de apel a ignorat această mențiune din cuprinsul tranzacției deși, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante", aceste prevederi legale fiind pe deplin aplicabile și în cazul unui contract de tranzacție.

Din această perspectivă, fiind încălcate dispozițiile art. 1535 alin. (1) teza I și art. 1270 alin. (1) C. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se vădește a fi fondat și va determina, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., admiterea recursului pârâtei, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, în privința capătului de cerere având ca obiect dobânda legală.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la o nouă judecată a apelului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 896/PI din data de 27 octombrie 2023 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, exclusiv cu privire la capătul de cerere privind dobânda legală, urmând a ține seama de dezlegările date în recurs de prezenta instanță, prin raportare la contractul de tranzacție parțială din 31.01.2023 încheiat între părți și depus la dosarul de fond.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate, Înalta Curte constatând că celelalte motive de recurs invocate de către recurenta-pârâtă, anterior analizate, nu au caracter fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SIMULTAN S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 325/A din 25 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în privința capătului de cerere având ca obiect dobânda legală.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 februarie 2025.