ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1598/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 10.06.2022 reclamanta A. S.R.L. Italia (în insolvență) prin lichidator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 68.780,83 Euro (în echivalent RON conform cursului BNR la data plății efective) la care se adaugă dobânda legală de întârziere calculată potrivit legii italiene de la 06.02.2017 și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a invocat excepția netimbrării, excepția autorității de lucru judecat/a puterii de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință din data de 19.01.2023, Tribunalul Bihor a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată reținând că acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru potrivit art. 115 din Legea nr. 85/2014 coroborat cu art. 18 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene.

În baza art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., instanța a respins excepția autorității lucrului judecat, reținând că hotărârea invocată de pârâtă este dată în procedura ordonanței de plată, iar soluția a fost de respingere a cererii de ordonanță de plată, caz în care nu există autoritate de lucru judecat care să poată fi opusă într-o acțiune de drept comun; totodată, a unit excepția prescripției dreptului material invocată prin întâmpinare cu fondul cauzei, având în vedere că este strâns legată de acesta.

Prin sentința nr. 55/LP/02.03.2023, Tribunalul Bihor a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Italia prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 68.780,83 Euro (în echivalent RON conform cursului BNR la data plății efective) la care se adaugă dobânda legală de întârziere calculată potrivit legii italiene de la 06.02.2017 și până la plata efectivă; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.969,13 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 19.01.2023 și a sentinței nr. 55/LP/02.03.2023 a formulat apel pârâta C. S.R.L. solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței în întregime, iar, ca efect al rejudecării, admiterea excepției nelegalei timbrări, a excepțiilor autorității și puterii de lucru judecat, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 381/2023 - A din 07.12.2023, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta C. S.R.L. și a obligat apelanta la plata în favoarea intimatei a sumei de 4.850,20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare; iar, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, fie ca urmare a admiterii: excepției nelegalei timbrări a cererii formulate, excepției autorității de lucru judecat, excepției prescripției dreptului material la acțiune, fie ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a menționat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând, în esență, următoarele:

Soluționarea greșită, de către ambele instanțe, a excepției nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect s-a arătat că, în mod eronat, ambele instanțe devolutive s-au prevalat de legea română în ceea ce privește o societate străină, a cărei procedură de insolvență nu conține niciun element transfrontalier.

În realitate, societatea A. S.R.L. este o societate italiană, cu sediul în Italia, provincia Cremona, iar problema insolvenței acesteia nu privește obiectul prezentului litigiu, astfel că nu sunt aplicabile prevederile legale în ceea ce privește protecția și drepturile străinului în cadrul unui litigiu transfrontalier, instituite de C. proc. civ., Cartea a VII-a sau reglementările internaționale invocate, prin raportare la Legea nr. 85/2014.

Insolvența părții adverse nu este o problemă transfrontalieră care să fie dedusă judecății instanțelor române, ci această procedură este o chestiune pur internă în statul în care aceasta își are sediul, doar efectele stării de insolvență privind problema abordată de acest petit.

Nu există un conflict de legi între legislația română și cea italiană și, în consecință, va fi incident principiul teritorialității aplicării legii italiene, în ceea ce privește o societate italiană, în legătură cu o procedură de insolvență desfășurată în statul italian.

Este inoportună aplicarea legii române în vederea protejării unui raport transfrontalier, pentru simplul fapt că nu există un astfel de raport, din punctul de vedere al insolvenței.

În mod identic, prevederile internaționale nu își găsesc aplicarea, acestea reglementând cazurile de insolvență transfrontalieră, ceea ce nu este cazul în speță. Astfel, raționamentul instanței de fond, preluat în totalitate în apel, de a aplica prevederile art. 18 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este fundamental greșit, din moment ce acesta legiferează în legătură cu un alt domeniu de aplicare, neincident în speță.

Insolvența societății italiene este o chestiune reglementată de dreptul italian, materie care urmează a guverna și procedura aferentă, în sine. Astfel, aplicabil este art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015.

După redarea pct. 26 din preambulul Regulamentului, s-a arătat că, fără îndoială, partea adversă ar fi trebuit să prezinte temeiul legal din legea națională italiană care reglementează timbrarea acțiunilor în justiție pentru recuperarea unei pretinse creanțe civile sau comerciale. Or, un asemenea temei nu a fost exhibat și nu s-a făcut dovada că ar fi necesară aplicarea, evident subsidiară, a dispozițiilor art. 18 TFUE.

Amintind dispozițiile art. 6 alin. (2) din Regulamentul (UE) 848/2015 și, având în vedere că procesul se desfășoară în România, recurenta a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013.

A concluzionat recurenta că, respectând prevederile art. 197 din C. proc. civ., instanța de fond ar fi trebuit să dispună anularea cererii de chemare în judecată, întrucât nu a fost respectată obligația imperativă de plată a taxei judiciare de timbru.

În continuare, recurenta a susținut soluționarea greșită de către ambele instanțe, a excepțiilor autorității și puterii de lucru judecat.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în considerentele deciziei recurate, instanța s-a rezumat la prevederile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., respectiv art. 1025 alin. (1) C. proc. civ., însă, în opinia recurentei, în mod eronat, instanța de apel a concluzionat că statuările judecătorului din procedura ordonanței de plată nu pot să beneficieze de principiul autorității de lucru judecat. Astfel, instanța nu a avut în vedere că, de fapt, prevederile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. sunt redactate în sensul că "principiul autorități de lucru judecat nu se aplică atâta vreme cât judecătorul ordonanței de plată nu intră pe fondul cauzei".

În concret, în litigiul anterior dintre părți, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, judecătorul a tranșat probleme referitoare la legea aplicabilă și s-a pronunțat asupra excepției de fond a prescripției. Astfel, instanța a decis că legea aplicabilă litigiului dintre părți este legea română, respingând în consecință ca prescrisă cererea de emitere a unei ordonanțe de plată.

De asemenea, a subliniat recurenta, instanța de fond (Tribunalul Bihor) și cea de apel (Curtea de Apel Oradea) au omis din vedere Decizia nr. 1777 din 25 iunie 2015, pronunțată în recurs de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanța supremă a hotărât că între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat există o diferență clară.

A susținut recurenta că tripla identitate de părți este cât se poate de evidentă; în cadrul dosarului nr. x/2020, instanța s-a pronunțat, prin hotărâre definitivă, asupra unor chestiuni de fond; de asemenea, în cadrul procedurii ordonanței de plată s-au administrat probe, aceleași care au fost analizate în prezentul litigiu, cu excepția interogatoriului.

Având în vedere cele pronunțate pe fondul cauzei în dosarul anterior, recurenta a apreciat că judecătorul ordonanței de plată s-a pronunțat asupra fondului cauzei, împrejurare care echivalează cu dreptul său de a invoca puterea de lucru judecat a considerentelor care rețin aplicabilitatea legii române, respectiv a soluției asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, redând, în acest context dispozițiile art. 434 din C. proc. civ., conform cărora "hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic".

Având în vedere toate aceste considerente, se impune admiterea excepției autorității de lucru judecat, invocată în raport cu art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

De asemenea, în subsidiar, considerentele și soluția judecătorului ordonanței de plată ar trebui să se aplice cel puțin în baza principiului securității juridice, întrucât au creat recurentei încrederea legitimă că raportul de drept litigios este guvernat de legea română.

Într-o altă critică, recurenta a susținut soluționarea greșită a chestiunii litigioase referitoare la inexistența unui contract între părți, precizând, în sinteză, următoarele:

În formularea cererii de chemare în judecată, societatea intimată a făcut referire la existența unui raport juridic între părți, fără a pune la dispoziția instanței acte doveditoare în acest sens.

A mai amintit recurenta dispozițiile art. 1225 alin. (2) și (3) din C. civ., art. 1226, art. 1235 din C. civ. și, art. 1236 din același cod și a arătat că, societatea intimată care, deși pretinde că relațiile dintre părți sunt de natură contractuală, nu a depus nici cea mai mică formă de cooperare în sensul de a ajunge la un acord, apt de a satisface atât interesele proprii, cât și ale recurentei.

De asemenea, intimata-reclamantă nu a depus în probațiune înscrisuri care să dovedească proveniența pretinsului drept de creanță solicitat, nefiind depuse la dosar dovezi privind pretinsul contract de vânzare, comenzile/ofertele, emiterea unor facturi fiscale și dovada comunicării lor, existența unor avize de însoțire a mărfii și, în general, orice probe care să conducă la ideea că între părți s-a încheiat un contract sau, mai mult decât atât, conținutul unui astfel de contract.

Recurenta a solicitat să se constate, conform stării reale de fapt, că între părți nu a fost încheiat în mod valabil niciun contract, prin urmare nici relațiile dintre acestea nu pot fi de natură contractuală.

Dacă instanța de recurs va considera că, totuși, ar fi incidentă existența unui contract (fără a exista formă scrisă, un obiect, cauză ori stabilire a drepturilor și a obligațiilor), recurenta a adus în dezbatere prevederile art. 4 alin. (3) din Regulamentul Roma I.

Recurenta a mai susținut că o soluție logică, neaplicată de ambele instanțe devolutive o constituie incidența legii române în cadrul prezentului litigiu, evidențiindu-se, în esență, sub acest aspect următoarele:

În mod incontestabil, relaționările dintre societatea recurentă și societatea intimată au o legătură doar cu statul român, acesta reprezentând teritoriul de livrare a bunurilor, de emitere a facturilor, de efectuare a plăților și, nu în ultimul rând, teritoriul care găzduiește sediul uneia dintre părți, și anume cel al recurentei. Astfel, este evident că, din corespondența dintre părți, modul de relaționare dintre acestea, utilizarea bunurilor și existența unui protocol de desfășurare a operațiunilor și circuitul documentelor, se poate conchide în sensul în care legătura dintre părți este vădit mai strânsă cu România și nu cu Italia.

Societatea intimată se prevalează de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I, deși între părți nu există un contract, prin urmare societatea A. S.R.L. nu și-a asumat obligațiile pe care, prin puterea legii, vânzătorul le are față de cumpărător.

Mai mult, cu ocazia formulării unei cereri de emitere a unei ordonanțe de plată de către intimată, două instanțe au stabilit cu putere de lucru judecat că legea aplicabilă relațiilor contractuale dintre părți este legea română. În consecință, se impune păstrarea aceluiași raționament și în prezentul litigiu, având în vedere că există o identitate de cauză (și de părți) prin raportare la cererea formulată în dosarul nr. x/2020.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar admite că nu este incident principiul autorității de lucru judecat/puterii de lucru judecat, ar trebui să se constate că legea aplicabilă contractului, după cum intimata alege să califice relațiile dintre părți, este legea română cel puțin prin prisma principiului securității raporturilor juridice.

Având în vedere cele două sentințe ale Tribunalului Bihor în ceea ce privește cererea de emitere a unei ordonanțe de plată prin care s-a stabilit legea aplicabilă contractului ca fiind legea română, consideră recurenta că acest lucru este cel puțin un indiciu indubitabil din care rezultă fără echivoc că legea aplicabilă relațiilor dintre părți este legea română.

Astfel, chiar dacă, prin absurd, am considera că între părți există încheiat un contract sub aspectul noțiunii de negotium, contract care nu îndeplinește oricum condițiile, ar trebui să se aplice excepția reglementată la art. 4 par. (3) din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).

Așa fiind, recurenta a solicitat a se constata că, în temeiul art. 4 par. (3) din Regulamentul Roma I, legea care guvernează eventualele relații contractuale dintre părți este legea română, deoarece între părți nu a fost încheiat în mod valabil niciun contract propriu-zis care să genereze în sarcina apelantei-pârâte o obligație de plată.

Recurenta a relevat, într-o altă critică, tranșarea contrară legii a incidenței prescripției dreptului material la acțiune, susținându-se, în esență, următoarele:

Având în vedere cele arătate la punctul anterior cu privire la legea care guvernează relațiile dintre părți, în ipoteza în care s-ar admite, prin absurd, că a fost încheiat în mod valabil un contract de vânzare-cumpărare, recurenta a arătat că dreptul material la acțiune în ceea ce privește executarea obligațiilor contractuale este prescris conform C. civ. român aplicabil, având în vedere că legea aplicabilă, în situația în care se constată că între părți există un raport juridic de natură contractuală, este legea română.

În ceea ce privește normele de drept material incidente în ipoteza în care s-ar admite că s-ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare - generator al unor drepturi de creanță și a unor obligații fie de a da sau a face, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 2524 alin. (1) din C. civ. cu privire la momentul de la are începe să curgă termenul de prescripție.

În principal, momentul de la care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani este din data de 6.02.2017, dată la care apelanta-pârâtă a efectuat ultima plată. Astfel, se constată că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune s-a împlinit cel târziu la data de 6.02.2020, având în vedere că nu există dispoziții derogatorii de la termenul general de 3 ani. În raport de acest moment, se constată că cererea de chemare în judecată este în mod vădit formulată cu depășirea termenul de prescripție, respectiv în data de 7.06.2022.

În subsidiar, se poate considera ca și moment de reper data de 13.03.2015, dată la care, după cum admite și intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată, reprezentantul apelantei-pârâte a propus semnarea unui acord în vederea stingerii debitului restant exigibil (debit care include și suma solicitată prin cererea de chemare în judecată), evident pretinsa obligație de plată a devenit exigibilă anterior acestui moment.

Conform art. 2517 din C. civ., termenul de prescripție a pretinsului drept la acțiune este de 3 ani - termen general, neexistând o normă derogatorie în acest sens. Se poate observa cu ușurință că, cel puțin în raport de data indicată de către intimata - 13.03.2015, dată care este cu mult peste momentul în care a devenit exigibilă pretinsa obligație de plată, dreptul material la acțiune este, în mod evident prescris. Prescripția împlinindu-se, cel târziu, în data de 13.03.2018. În continuare, cererea intimatei a fost formulată în data de 7.06.2022, dată la care în mod evident dreptul material la acțiune era prescris.

Ulterior, recurenta a depus un script intitulat "Memoriu suplimentar de recurs", în care, în temeiul aceluiași caz de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - și cu referire la nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată, respectiv incidența legii române în cadrul prezentului litigiu, a exprimat, în esență, critici cu un conținut similar celor cuprinse în cererea de recurs inițială.

Astfel, făcând referire la art. 11 alin. (1) din Codul de insolvență al întreprinderilor italian și la teza I a articolului 3 din Regulamentul 848/2015, a punctat că, în raport de aceste prevederi, competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului, în cazul societății A. S.R.L., provincia Cremona, Italia.

Regulamentul arătat stabilește și legea aplicabilă procedurii insolvenței ca fiind legea statului membru pe a cărui teritoriu este deschisă procedura, art. 7, alin. (1) din Regulamentul UE nr. 848/2015.

Ca atare, din interpretarea per a contrario a prevederilor referitoare la scutirea de taxă de timbru pe plan național, statuate de art. 115, alin. (1) din Legea nr. 85/2014, societatea A. S.R.L. nu poate beneficia de scutire de taxă de timbru conform legislației române, temeiul legal invocat având aplicabilitate numai în situația în care debitorul și-a deschis procedura insolvenței cu aplicarea legii române.

Aplicând legea italiană procedurii de insolvență, acțiunea urmează a fi supusă taxei judiciare de timbru conform art. 1, alin. (1) din Ordonanța de Urgență nr. 80/2013, așa cum este expres prevăzut și în art. 9 din Decretul Prezidențial nr. 115/2002 emis de Președintele Italiei.

Având în vedere cele expuse, cererea de chemare în judecată formulată de societatea A. S.R.L. - în insolvență - este nulă, întrucât procedura timbrării nu a fost efectuată.

În continuare, relativ la aplicabilitatea legii române în cadrul prezentului litigiu, recurenta a susținut, în sinteză, că în alin. (1) și (2) ale art. 4 din Regulamentul Roma I se regăsesc o serie de criterii obiective de localizare a raportului contractual într-o jurisdicție anume, dar și că alin. (3) din Regulamentul Roma I conține o clauză de excepție care, este incidentă în cauza dedusă judecății.

Cu toate că, în temeiul reglementării europene, nu se acordă o anumită valoare niciunuia dintre aceste indicii obiective de localizare a contractului, nefiind vorba despre un rang de prioritizare a lor în procesul de determinare a legii aplicabile, din coroborarea argumentelor expuse în cuprinsul cererii formulate rezultă fără îndoială că raportul juridic dintre părțile prezentei cauze prezintă cele mai strânse legături cu legislația din România.

Intimata a transmis întâmpinare prin care a solicitat în esență respingerea recursului, ca nefondat; recurenta a transmis răspuns la întâmpinare și, ulterior, concluzii scrise.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând instanței admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, reținând cauza spre rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, fie ca urmare a admiterii: excepției nelegalei timbrări a cererii formulate, excepției autorității de lucru judecat, excepției prescripției dreptului material la acțiune, fie ca nefondată.

Primul set de critici vizează, însă, o chestiune de ordin procedural, respectiv "soluționarea greșită, de către ambele instanțe, a excepției nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată", recurenta fiind, în realitate, nemulțumită de faptul că instanța de apel a confirmat raționamentul primei instanțe referitor la scutirea reclamantei, persoană juridică străină (italiană) aflată în insolvență, de plata taxei judiciare de timbru prin prisma prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014 și art. 18 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene.

Dintru început, Înalta Curte reține că modalitatea de timbrare nu poate constitui un motiv de anulare a cererii de chemare în judecată și nici nu poate justifica soluția de casare, chiar și în situația în care caracterul netimbrabil al cererii ar fi fost în mod greșit stabilit. . Timbrajul este prevăzut ca o cerință pentru formularea cererilor de chemare în judecată, netimbrarea determinând, în anumite condiții, nulitatea acestor acte de procedură, însă contestarea în calea de atac a statuărilor instanței sub acest aspect, de către partea care pretinde că cererea nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru, nu poate avea finalitatea urmărită de recurentă.

Astfel, este de menționat că, prin Decizia nr. 7/2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 20 alin. (5) din aceeași lege (prevedere reluată, în prezent, de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, modificată), s-a reținut că singura soluție pe care instanța judecătorească superioară, învestită cu soluționarea unei căi de atac, o poate dispune în temeiul textului menționat, în condițiile în care se formulează cereri cu privire la timbraj, este aceea de obligare a părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiilor procesuale anterioare.

Pe cale de consecință, chiar în ipoteza existenței unor lipsuri în ceea ce privește achitarea taxelor judiciare de timbru, de vreme ce acțiunea a fost judecată pe fond, această împrejurare nu poate duce la anularea cererii de chemare în judecată.

De altfel, chestiunea referitoare la consecințele existenței unor neregularități privind taxele judiciare de timbru a fost abordată similar și corect de instanța de apel.

Suplimentar, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 115 din Legea nr. 85/2014, nu este datorată taxa de timbru de către administratorul/lichidatorul judiciar care acționează în vederea recuperării creanțelor aflate în patrimoniul debitorului, temeiul acordării scutirii fiind de natură subiectivă (persoana care acționează) și de natură obiectivă (recuperarea creanțelor deținute de către debitor), precum și că dispoziția legală arătată conține o normă de ordin procedural.

Fiind vorba despre o problemă de drept procesual (scutirea reclamantei, persoană juridică străină aflată în insolvență, de plata taxei judiciare de timbru), se va aplica lex fori (legea forului), adică legea instanței în fața căreia a fost introdusă acțiunea.

Este adevărat că potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, fiind datorate de toate persoanele fizice și juridice, însă, în condițiile în care norma specială, respectiv art. 115 din Legea nr. 85/2014, stabilește că nu este datorată taxa de timbru de către administratorul/lichidatorul judiciar care acționează în vederea recuperării creanțelor aflate în patrimoniul debitorului, argumentele instanței de apel sunt corecte.

În consecință, dincolo de împrejurarea că neregularitatea privind plata taxei judiciare de timbru nu poate atrage anularea unei cereri de chemare în judecată, respectiv casarea unei hotărâri, cum art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stabilește scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, curtea de apel a confirmat soluția tribunalului considerând, în mod corect, că cererea de chemare în judecată nu este supusă taxei judiciare de timbru prin prisma dispoziției legale anterior menționate și a art. 18 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene.

A doua critică susținută de recurentă vizează tot o chestiune legată de aplicarea normelor de procedură - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume "soluționarea greșită de către ambele instanțe, a excepțiilor autorității și puterii de lucru judecat".

Din argumentarea acestei critici, se desprinde ideea că încălcarea vizează autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020, recurenta subliniind, totodată, că este îndreptățită să invoce puterea de lucru judecat a considerentelor care rețin aplicabilitatea legii române, respectiv a soluției asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Și această critică este nefondată.

Astfel, instanța supremă constată că hotărârea în legătură cu care se invocă încălcarea autorității/puterii de lucru judecat a fost pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2020, iar prin această hotărâre, rămasă definitivă, a fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de societatea A. S.R.L., în procedura specială a ordonanței de plată, reglementată de art. 1014 - 1025 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în cazul respingerii unei cereri introduse în această procedură specială, creditorul are posibilitatea de a introduce cererea pe calea dreptului comun, ceea ce autorizează concluzia că dezlegările din procedura specială nu i se pot opune acestuia cu putere de lucru judecat, iar pentru identitate de rațiune nici părții adverse.

Din interpretarea dispozițiilor art. 1025 C. proc. civ. reiese că ordonanța de plată dobândește caracter de titlu executoriu și se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie de la pronunțare și definitivă ca urmare a neintroducerii cererii în anulare sau a respingerii acesteia, însă numai pentru ipoteza în care cererea este admisă.

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020, care este una de respingere într-o procedură specială, în contextul în care legea de procedură civilă deschide în acest caz creditorului calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiași drept.

Afirmația recurentei că, în subsidiar, considerentele și soluția judecătorului ordonanței de plată ar trebui să se aplice cel puțin în baza principiului securității juridice, întrucât au creat recurentei încrederea legitimă că raportul de drept litigios este guvernat de legea română, nu poate fi susținută cu temei, în condițiile în care, deși acest principiu oferă o protecție importantă, el nu este unul absolut și nu poate fi invocat în mod legitim, având în vedere dispozițiile speciale care reglementează procedura ordonanței de plată.

Așadar, critica recurentei care vizează soluționarea greșită a excepțiilor autorității și puterii de lucru judecat, este nefondată și va fi înlăturată.

Celelalte critici care privesc soluționarea greșită a chestiunii litigioase referitoare la existența unui contract valabil încheiat între părți se constituie în aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Astfel, susținerile recurentei în sensul că intimata nu a depus în probațiune înscrisuri care să dovedească proveniența dreptului de creanță solicitat, nefiind atașate la dosar dovezi privind pretinsul contract de vânzare, comenzile/ofertele, emiterea unor facturi fiscale și dovada comunicării lor, existența unor avize de însoțire a mărfii și, în general, orice probe care să conducă la ideea că între părți s-a încheiat un contract sau, mai mult decât atât, conținutul unui astfel de contract, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului și la reținerea unei situații de fapt care nu s-ar corobora, în opinia sa, cu probele.

Împrejurarea că instanța de apel a dat prevalență în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale în detrimentul altora, reprezintă o operațiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate cauzei, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. și care este apanajul exclusiv al instanțelor de judecată devolutive ale fondului cauzei.

Prin urmare, deși formal se invocă greșita aplicare a unor dispoziții de drept material (art. 1225 alin. (2) și (3) din C. civ., art. 1226, art. 1235 din C. civ., art. 1236 din același cod, art. 2524 alin. (1) din C. civ., art. 2517 din C. civ.), recurenta urmărește în realitate reinterpretarea probatoriului și o altă statuare asupra situației de fapt, ceea ce nu îi este permis instanței de recurs, ținând cont de împrejurarea că instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat și având în vedere limitele în care se exercită controlul de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește chestiunea prescripției dreptului material la acțiune, critică întemeiată pe aplicabilitatea în cauză, în privința obligațiilor contractuale, a prevederilor legii române, respectiv a termenului de prescripție prevăzut de art. 2517 din C. civ. și a art. 2524 alin. (1) din același cod, cu referire momentul de la care începe să curgă acest termen, Înalta Curte reține că în mod corect s-a apreciat prin hotărârea recurată că incidența art. 4 alin. (2)-(4) din Regulamentul CE nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor comerciale (Regulamentul Roma I) poate interveni numai subsidiar existenței unei împrejurări care să justifice înlăturarea de la aplicare a legii țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul (C. civ. italian), regulă prevăzută de art. 4 paragraful 1 din Regulamentul Roma I.

Or, pe baza probelor administrate, instanța de apel a apreciat, în ceea ce privește legea aplicabilă, că nu există astfel de motive întemeiate sau împrejurări, care să justifice înlăturarea de la aplicare a regulii anterior amintite și soluționarea conflictului de legi potrivit art. 4 alin. (2)-(4) din Regulamentul Roma I, în favoarea legii române.

Așadar, și această critică este tot una de netemeinicie, care nu mai poate fi reevaluată în recurs. Având ca premisă aplicabilitatea în raporturile contractuale deduse judecății a C. civ. italian, respectiv a termenului general de prescripție de 10 ani reglementat de acesta, instanța de recurs nu poate cenzura elementele față de care instanța de apel a stabilit că, raportat la data la care a fost depusă cererea de chemare în judecată și la momentul la care au fost emise facturile fiscale, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu era împlinit,

Așa fiind, din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, iar nicio normă de drept material nu a fost încălcată, nefiind astfel incident motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L, ca nefondat.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 14.840 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 381/2023 - A din 07.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 14.840 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2024.