ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2025

HOTĂRÂRE

24.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 18.04.2024 sub nr. x/2024, reclamanții A. (fost senator) și B. (fost deputat) au chemat în judecată pe pârâții Senatul, Secretarul General al Senatului, Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata către fiecare reclamant, fost senator/deputat, a dobânzii legale calculate de la data scadenței fiecărei sume datorate cu titlu de indemnizație pentru limită de vârstă pentru perioada 27.02.2021 - 09.06.2022 și până la data la care au fost achitate efectiv, actualizarea cu rata inflației a sumelor reprezentând indemnizația pentru limită de vârstă aferentă perioadei menționate și plata diferenței rezultate, precum și la plata cheltuielilor de judecată aferente soluționării dosarelor având ca obiect anularea ordinelor de încetare a plății indemnizației, respectiv a celor ocazionate de litigiul pendinte.

La termenul de judecată din 26.09.2024, instanța sesizată, față de situația juridică distinctă a fiecărui reclamant, raportat la obiectul cererii și drepturile personale solicitate - a pus în discuția părților necesitatea disjungerii cauzei în ceea ce îi privește pe fiecare dintre reclamanți și a dispus disjungerea cauzei, urmând ca părți litigante în prezentul dosar să figureze A., reclamant și pârâții Senatul și Secretarul General al Senatului.

În continuare, în raport cu domiciliul reclamantului, din localitatea Târgu Mureș, instanța a invocat excepția necompetenței sale teritoriale și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 6043/26.09.2024, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

În considerentele acestei sentințe, în raport cu dispozițiile art. 123 alin. (1) și (2) C. proc. civ., respectiv ale art. 152-154 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, s-a reținut că obiectul cauzei îl reprezintă pretenții accesorii obiectului principal - anularea ordinului de încetare a plății indemnizației, soluționat definitiv în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Mureș - astfel că instanța competentă teritorial este cea de la domiciliul reclamantului.

În opinia acestei instanțe, împrejurarea că în cuprinsul alin. (1) al art. 154 din Legea nr. 263/2010 nu sunt enumerați explicit Senatul și Secretarul General al Senatului nu poate fi interpretată în sensul că o acțiune îndreptată împotriva acestor părți ar fi de competența instanței de la sediul acestora, întrucât textul de lege a fost edictat în considerarea persoanelor care pot formula cereri împotriva caselor de pensii, anume pensionarii, or litigiul are ca obiect drepturi asimilate pensiilor de serviciu. A învederat că o interpretare contrară este de neacceptat întrucât ar determina ca toate cauzele care privesc indemnizațiile cuvenite deputaților și senatorilor pentru limită de vârstă să fie de competența exclusivă a Tribunalului București.

Învestit prin declinare, Tribunalul Mureș, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 1499/07.05.2025, a admis excepția necompenței sale teritoriale, invocată de reclamant prin notele scrise înaintate la dosar la 24.03.2025, a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

În pronunțarea acestei sentințe civile, a reținut incidența dispozițiilor art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, având în vedere că obiectul cererii se circumscrie unui litigiu de asigurări sociale, deoarece vizează repararea integrală de către pârâți a prejudiciului cauzat prin emiterea ordinului de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 7/2021, indemnizația având natura unui drept de pensie.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanții A. (fost senator) și B. (fost deputat) au învestit Tribunalul București cu o cerere prin care au solicitat acordarea dobânzii legale calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații și până la data efectivă a plății, a sumelor finale actualizate cu rata inflației raportat la momentul plății lor efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată aferente soluționării dosarelor având ca obiect anularea ordinelor de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 7/2021, dar și a celor efectuate în pricină.

O astfel de abordare procesuală este permisă de art. 59 din C. proc. civ. care statuează că "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În privința naturii litigiului, se reține că este unul în materia pensiilor de serviciu asimilate, întrucât obiectul său vizează modalitatea în care emitentul ordinelor contestate a aplicat prevederile referitoare la stabilirea indemnizațiilor pentru limită de vârstă, prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, indemnizații asimilate pensiilor de serviciu reglementate de un statut special.

Astfel, dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă este prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 192/2023, plata acestor indemnizații acordate a încetat, dispoziția legală fiind abrogată.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 900/15.12.2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274/22.12.2020, s-a statuat că indemnizația pentru limită de vârstă este un drept asimilat pensiei de serviciu și s-a stabilit că legiuitorul este liber să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcție de posibilitățile financiare ale statului, doar în ceea ce privește pensiile care nu beneficiază de protecția constituțională.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, sens în care aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

În consecință, și contestațiile privind ordinele de încetare a plății acestora vor intra în jurisdicția asigurărilor sociale, astfel că la determinarea instanței competente se impun a fi avute în vedere normele legale speciale în materie, respectiv Legea nr. 263/2010.

Potrivit art. 154 din actul normativ enunțat, "(1) Cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizații și pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special, se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. (2) Celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul".

Acțiunea a fost formulată de ambii reclamanți în contradictoriu cu pârâții Senatul și Secretarul General al Senatului cu sediul în localitatea București și are ca obiect pretenții accesorii indemnizațiilor pentru limită de vârstă neplătite la scadență. Formularea acestor pretenții pe cale principală, printr-o cerere separată, generatoare a unui nou litigiu, exclude de la aplicare dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora "cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120."

Din această perspectivă, se impune a se distinge între drepturi de creanță principale și accesorii, pe de o parte, și modalitatea de pretindere a lor în cadrul unui proces, pe cale principală, pe cale incidentală sau accesorie, pe de altă parte. Faptul că pretenția reclamanților reprezintă un drept de creanță accesoriu, nu înseamnă că ea nu poate fi valorificată pe calea unei acțiuni principale promovată în fața instanței, în măsura în care această pretenție nu a fost solicitată, incidental sau accesoriu, în cadrul unui litigiu anterior, derulat între aceleași părți, având un alt obiect principal de dispută. Altfel spus, caracterul accesoriu al dreptului de creanță pretins, prin raportare la un alt drept de creanță principal, nu prezintă relevanță în demersul de calificare a cererii prin care acest drept este solicitat instanței, deoarece cererile în justiție se califică în raport cu dispozițiile art. 30 C. proc. civ.. Iar prin raportare la aceste prevederi procedurale, cererea este principală, indiferent de obiectul ei, atunci când ea reprezintă cererea introductivă de instanță care declanșează litigiul dintre părți și conduce la formarea unui dosar în fața instanței sesizate, în cadrul cărora se vor cuprinde toate actele de procedură îndeplinite de părți ori de instanță, până la finalizarea litigiului cu o hotărâre judecătorească.

Așa fiind, împrejurarea că dreptul de creanță principal al reclamantului A. a făcut obiectul unui alt proces, derulat anterior pe rolul Tribunalului Mureș, nu reprezintă un argument pertinent pentru a se concluziona că și o altă cerere promovată pe cale principală (introductivă de instanță), având ca obiect un drept de creanță accesoriu, antrenează, în mod obligatoriu, competența aceleiași instanțe.

În prezenta acțiune, cei doi reclamanți - A. și B. au acționat împreună, în virtutea dreptului conferit de art. 59 C. proc. civ., având în vedere cauza comună a pretențiilor patrimoniale pe care le-au solicitat (temeiuri de fapt și de drept similare sau identice) precum și strânsa legătură între acestea, fiind vorba despre pretenții constând în dobânzi legale calculate de la data scadenței fiecărei sume datorate cu titlu de indemnizație pentru limită de vârstă cuvenită în considerarea calității lor de foști parlamentari (deputat, respectiv senator).

În cauză este vorba despre o coparticipare procesuală activă într-un litigiu în care competența instanței este determinată de domiciliul reclamantului de art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, prin derogare de la regula generală cuprinsă în art. 107 C. proc. civ. care instituie drept criteriu de determinare a competenței teritoriale domiciliul pârâtului. În acest context, regula instituită de art. 112 alin. (1) teza I din C. proc. civ., conform căreia "cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre ei, trebuie citită în cheia corespunzătoare regulii speciale sus-menționate care fixează instanța competentă prin raportare la domiciliul reclamantului. Din această perspectivă, într-o astfel de ipoteză, în care o regulă specială fixează competența instanței prin raportare la domiciliul reclamantului, dispozițiile art. 112 alin. (1) teza întâi din C. proc. civ. conferă dreptul reclamanților de a sesiza oricare dintre instanțele competente prin raportare la domiciliile lor, devenind incidente, pe cale de consecință, și dispozițiile art. 116 C. proc. civ., conform cărora reclamanții vor fi cei care vor avea alegerea între mai multe instanțe competente.

Prin urmare, de vreme ce Tribunalul București inițial sesizat era instanță competentă material și teritorial față de unul dintre reclamanții ce figurează în cererea de chemare în judecată, această instanță a devenit competentă a soluționa întreg litigiul în complexitatea sa, cu privire la toți reclamanții și toți pârâții, o astfel de consecință nefiind contrară dispozițiilor procedurale ce reglementează competența instanțelor ci, dimpotrivă, fiind chiar permisă de prevederile art. 123 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora "când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile".

Totodată, Înalta Curte subliniază că măsura disjungerii și judecării separate a mai multor capete de cerere distincte, ca măsură de administrare judiciară, nu poate avea drept consecință pierderea competenței instanței inițial învestite, aceasta rămânând competentă să soluționeze și cererea de chemare în judecată disjunsă. O astfel de concluzie se impune din interpretarea corelată a dispozițiilor art. 59, art. 99, art. 100 alin. (1) și art. 123 C. proc. civ. Legiuitorul a fost preocupat de păstrarea competenței instanței inițial sesizate pentru a evita prelungirea nejustificată a duratei procedurilor iar o aplicație concretă a acestei opțiuni legislative o constituie art. 66 alin. (2) teza finală C. proc. civ., conform cărora, în caz de disjungere a judecării cererii de intervenție principală, instanța rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție, chiar dacă aceasta ar fi antrenat competența unei alte instanțe dacă ar fi fost introdusă pe cale principală. În aceeași linie de consecvență se plasează și prevederile art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243/2022, conform cărora "în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității".

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, Înalta Curte reține că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat de reclamanți, motiv pentru care luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința necompetenței instanței inițial învestite de a soluționa una din cererile inserate în acțiunea introductivă de instanță, pentru a se justifica măsura declinării competenței de soluționare a cauzei în ceea ce îl privește pe reclamantul A., în condițiile în care nu s-a constatat neîntrunirea condițiilor legale pentru existența coparticipării procesuale active.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.