Decizia nr. 997/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 15.04.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Orașul Măgurele prin primar, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că reclamantul a fost expropriat în fapt cu privire la suprafața de 185 mp de teren care face parte din terenul în suprafață totală de 2040 mp, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x, situat în Orașul Măgurele, parcela x, tarlaua x, jud. Ilfov; să oblige pârâtul să preia în deplină proprietate suprafața de 185 mp de teren care face parte din terenul în suprafață totală de 2040 mp, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x, situat în Orașul Măgurele, parcela x, tarlaua x, jud. Ilfov; să fie obligat pârâtul la plata cu titlu de despăgubire valoarea de circulație a terenului în suprafață de 185 mp care face parte din terenul în suprafață totală de 2040 mp, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x, situat în Orașul Măgurele, parcela x, tarlaua x, jud. Ilfov, astfel cum această valoare va fi stabilită prin raportul de expertiză pe care l-a solicitat să fie încuviințat și să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul A., având în vedere concluziile raportului de expertiză, a precizat capătul trei al cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la pata sumei de 15.170 euro, cu titlu de despăgubire, echivalentul în RON la data plății efective, suma reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 185 mp.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov Prin sentința civilă nr. 1945 din data de 6 iulie 2022, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 15.700 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 185 mp (menționat în extrasul CF ca margine de drum), care face parte din terenul în suprafață totală de 2.040 mp, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a localității Măgurele, Tarla 17, Parcela 57/96, județ Ilfov - teren expropriat în fapt de pârâtă; a respins capătul de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la preluarea în deplină proprietate a terenului în suprafață de 185 mp (menționat în extrasul CF ca margine de drum), care face parte din terenul în suprafață totală de 2.040 mp, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a localității Măgurele, Tarla 17, Parcela 57/96, județ Ilfov, ca neîntemeiat; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.978 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată (1.266 RON), onorariu avocat (5.712 RON) și onorariu expert (2.000 RON).

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 819 A din data de 6 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Orașul Măgurele, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 1945/06.07.2022, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimata B. S.R.L., ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei nr. 819 A din data de 6 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a-IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Orașul Măgurele, prin primar, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât învederează că intimatul-reclamant nu a fost privat de dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 185 mp în contextul în care acesta a înstrăinat întreaga suprafață de 2.040 mp (suprafață ce include și 185 mp ce fac obiectul prezentului dosar) către B. S.R.L., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29.03.2021. Pretinde recurentul că este lipsit de relevanță juridică faptul că această expropriere de facto s-a produs anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 29.03.2021 atâta timp cât intimatul-reclamant a putut dispune, la momentul înstrăinării, de toate prerogativele dreptului de proprietate. Prin urmare, acest raționament logico-juridic nu poate sta la baza respingerii primelor două motive de apel și constituie o încălcare a normelor de drept material ce privesc lipsa calității procesuale și lipsa interesului. Făcând trimitere la considerentele instanței de apel potrivit cărora "prețul plătit a fost unul global iar nu raportat la suprafața vândută, respectiv la valoarea unui mp de teren", recurentul arată că terenurile se tranzacționează prin raportare la valoare de piață a unui mp de teren (metoda comparației directe) sau la grilele notariale ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România. Totodată, arată că și expertul desemnat în cauză s-a raportat la valoarea unui mp, stabilind cuantumul acestuia la 84,86 euro. Arată că în anul 2021, valoare unui mp de teren intravilan liber situat în afara localității era de 21,8 euro (potrivit grilei notariale), iar intimatul-reclamant a vândut terenul, inclusiv cei 185 mp ce fac obiectul prezentului dosar, cu 58,82 de euro/mp, astfel că valoarea de piață a terenului nu a fost afectată. Recurentul învederează că obligarea U.A.T. Măgurele la plata sumei de 15.700 euro către intimatul-pârât este fără putință de tăgadă o îmbogățire fără justă cauză sub forma unei duble despăgubiri. Arată că inclusiv reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și respingerea acțiunii, ca lipsită de interes. Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă (decizia nr. 1954/30.05.2014), recurentul pretinde că instanța de apel a făcut o analiză superficială și formală a cauzei, nefiind îndeplinită exigența analizării efective a pretențiilor deduse judecății. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului întrucât prezenta cauză are ca obiect "expropriere", iar hotărârile pronunțate în această materie nu sunt supuse recursului, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ., dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reiese că hotărârea atacată este definitivă și nu poate fi atacată cu recurs. Totodată, intimatul solicită respingerea recursului, ca nefondat, în contextul în care recurentul nu a contestat niciodată pe parcursul derulării procesului intervenirea exproprierii în fapt. Întrucât această împrejurare nu a fost contestată prin cererea de apel, toate considerentele instanței de fond legate de intervenirea exproprierii în fapt a terenului au intrat în puterea lucrului judecat, iar o statuare în contra celor reținute de către Tribunalul Ilfov cu privire la acest aspect nu mai poate fi primită. Învederează intimatul că susținerile din recurs privind pretinsa inexistență a privării de proprietate nu pot fi invocate omisso medio. Intimatul arată că nu putea transmite decât ceea ce avea în proprietate la data vânzării, iar faptul că în contractul de vânzare este menționat bunul așa cum rezultă acesta din extrasul de carte funciară nu poate fi imputat reclamantului, recurentul neputându-se prevala de lipsa mențiunilor din cartea funciară privind exproprierea în contextul în care a realizat această expropriere în fapt, clandestin și cu nerespectarea dispozițiilor legale, după cum a constatat cu putere de lucru judecat instanța de fond. Dreptul intimatului de a primi despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză în ceea ce privește acest teren subzistă și în contextul perfectării contractului de vânzare-cumpărare la care face referire recurentul, din moment ce acest contract nu a vizat, cum rezultă din cuprinsul clauzelor acestuia, transmiterea dreptului ce face obiectul prezentei judecăți, respectiv a dreptului de a obține despăgubiri pentru terenul în suprafață de 185 mp, acest drept subzistând în patrimoniul intimatului. Susține intimatul că dreptul de a primi despăgubirile reprezentând valoarea de circulație a terenului supus exproprierii în fapt a rămas în patrimoniul acestuia, iar instanțele de fond l-au constatat ca atare. Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, arătând că nu sunt incidente prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., întrucât obiectul cauzei nu este expropriere, nefiind urmată procedura reglementată de Legea nr. 33/1994 sau de Legea nr. 255/2010. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul pârâtului este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurentul a invocat motivarea superficială și contradictorie, precum și aplicarea greșită a regulilor de drept și a principiilor jurisprudențiale în materie de expropriere de fapt, întrucât: pe de o parte, nu a existat o "privare de proprietate" a reclamantului, care a înstrăinat terenul litigios cu toate prerogativele dreptului său, la valoarea de piață, în baza contractului de vânzare, către dobânditorul B. S.R.L. introdus în proces; pe de altă parte, reclamantul a obținut o dublă reparație și, astfel, o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce-i intră în patrimoniu, pentru pretinsa afectare a dreptului de proprietate, atât despăgubirea la valoarea de piață a terenului stabilită pe bază de expertiză judiciară, cât și prețul vânzării tranzacționat la o valoare cu mult peste grila notarială. Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, are ca obiect obligarea pârâtului Orașul Măgurele la plata către reclamantul A. a despăgubirilor civile constând în valoarea reală a terenului litigios, în suprafață de 185 mp intravilan, situat în or. Măgurele, jud. Ilfov. Cauza juridică a pretențiilor afirmate este dată de exproprierea de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate în chiar substanța lui, prin executarea de către administrația locală a unor lucrări de asfaltare, fără dispunerea unei exproprieri formale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare, pretenții fundamentate pe art. 555 din C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Potrivit situației de fapt, reținută de instanțele de fond și necontestată de altfel în proces, reclamantul era, la data învestirii primei instanțe, proprietarul terenului în suprafață totală de 2040 mp, situat în or. Măgurele, iar în urma executării de către administrația locală a unor lucrări aferente străzilor din zonă, a fost asfaltată o porțiune de 185 mp din acest teren (dintr-o "eroare umană", fără a fi dispuse ulterior măsuri de remediere a situației), suprafața fiind, așadar, afectată de elemente de sistematizare. În cursul procesului, în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 29.03.2021, reclamantul a înstrăinat dobânditorului B. S.R.L. dreptul de proprietate asupra acestui imobil; cumpărătorul a dobândit terenul în starea în care se afla ulterior efectuării lucrărilor de asfaltare, iar tranzacția a fost încheiată în considerarea și în concordanță cu mențiunile din cartea funciară, unde imobilul era intabulat cu o suprafață de 2040 mp. Validând raționamentul primei instanțe, care i-a acordat reclamantului despăgubiri în sumă de 15.700 euro ce reprezintă valoarea de circulație a terenului în suprafață de 185 mp, conform expertizei tehnice judiciare în specialitatea evaluare proprietăți imobiliare, instanța de prim control judiciar a argumentat, în esență, că a avut loc o privare de proprietate prin asfaltarea respectivei suprafețe de teren, așa încât sunt justificate calitatea procesuală activă și interesul în dezdăunarea corespunzătoare cu valoarea de piață a bunului, și că prejudiciul produs astfel în patrimoniul reclamantului nu a fost acoperit cu prețul obținut din vânzare, deoarece acesta nu a fost determinat prin raportare la valoarea unui mp de teren, ci global, reclamantul putând dispune doar de suprafața pe care o deținea efectiv, urmare a privării sale de proprietate. Luând în examinare criticile de nelegalitate din memoriul de recurs, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al acestora, întrucât maniera de motivare insuficientă și contradictorie face imposibilă înțelegerea mecanismului logico-juridic prin care s-a format convingerea instanței de apel în pronunțarea hotărârii și, pe cale de consecință, nu permite efectuarea controlului de legalitate cu care este învestită instanța de recurs. În acest punct, se cuvine reamintit contextul normativ, intern și european, în ai cărui parametri este în mod constant analizat, în jurisprudența națională, un demers judiciar de tipul celui declanșat în procesul de față, în care se reclamă limitarea exercitării plenare a atributelor dreptului de proprietate (ca urmare a executării unor lucrări de asfaltare străzi), neurmată de efectuarea demersurilor în vederea exproprierii formale și de plata unei indemnizații corespunzătoare. Astfel, primesc relevanță prevederile art. 44 din Constituția României care consacră garantarea dreptului de proprietate privată și protecția juridică de care acesta se bucură și care statuează în sensul că exproprierea unei persoane nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și cele ale art. 555, art. 556 și art. 562 alin. (3) din C. civ. care reglementează dreptului de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale și, într-un sens asemănător legii fundamentale, principiile de bază ale limitării exercițiului acestui drept. Mai departe, raționamentul juridic continuă cu analizarea încălcării în substanță a dreptului de proprietate, din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și a jurisprudenței instanței europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenționale. Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispozițiilor Convenției, instituie atât protecția dreptului de proprietate, cât și limitele exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Suplimentar, instanța de contencios european al drepturilor omului a consacrat și o limită jurisprudențială dată de "atingerea substanței" dreptului, în sensul că deși proprietarul nu este privat de dreptul său - limitarea vizând exercițiul atributelor proprietății -, totuși nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului de proprietate. Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanței" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepția Curții Europene, cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretențiilor reclamantului la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale constând în valoarea de circulație a terenului litigios. Astfel fiind, instanța de apel era ținută, în cadrul examenului de convenționalitate, să verifice atât condițiile legale, care impun ca limitarea exercițiului dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, cât și condițiile de sorginte jurisprudențială, care obligă la respectarea proporționalității măsurii și la indemnizarea corespunzătoare a titularului dreptului. În egală măsură, se impunea ca instanța de apel să aibă în vedere că despăgubirile materiale au funcția reparatorie a unui prejudiciu în relație directă cu afectarea în substanță a dreptului de proprietate, prin privarea de plenitudinea atributelor acestui drept. Iar, raportul de proporționalitate între interesul general al comunității și interesul particular poate fi asigurat numai în condițiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a restrângerilor (atât sub aspectul folosinței bunului conform propriilor interese, cât și indirect, în ce privește dispoziția juridică, respectiv vânzarea la valoarea lui reală), remediul dezdăunării fiind în deplin acord atât cu normele din dreptul intern, cât și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și jurisprudența Curții Europene. Se cuvine notat, sub acest aspect, că începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis în mod constant că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" și că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției. A considerat Curtea Europeană, drept atingere adusă substanței dreptului, situația în care dreptul unei persoane, deși intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat și a fost golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situației juridice a bunului. Raportat acestor considerații cu valoare generală, Înalta Curte constată că, într-o manieră de argumentare inadecvată procedural, instanța de apel, pe de o parte, a motivat insuficient, neclar și neconvingător existența unei "privări de proprietate" în accepțiunea exproprierii de facto, astfel cum a fost dezvoltat acest concept în jurisprudența CEDO în legătură cu aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce privește protecția dreptului de proprietate privată. Astfel, alegerea de către titularul dreptului la acțiune a remediului și termenilor despăgubirii a fost clar delimitată prin obiectul și cauza juridică, astfel cum au fost acestea configurate la judecata în primă instanță, cadrul procesual nefiind nesusceptibil de schimbare în căile de atac. Se cuvine observat că reclamantul a afirmat în proces un prejudiciu corespunzător valorii reale a terenului în suprafață de 185 mp și a solicitat o reparație prin echivalent bănesc cu suma de 15.700 euro, reprezentând valoarea de circulație stabilită prin expertiză tehnică judiciară, pentru compensarea pierderii de substanță a bunului, în contextul în care dreptul de proprietate nu a dispărut, ci a rămas în continuare în patrimoniul său, iar, mai apoi, asupra lui și-a exercitat prerogativa dispoziției juridice, prin înstrăinarea (cu titlu oneros) către un terț. Or, ignorând, din analiza ce-i era impusă, repere esențiale ale examenului de convenționalitate, instanța de apel s-a rezumat la a reține că, ulterior asfaltării, "reclamantul putea dispune doar de suprafața pe care o deținea efectiv, urmare a privării sale de proprietate", fără a se raporta însă la clauzele stipulate în contractul de vânzare din 29.03.2021 și, pe cale de consecință, fără a atribui cuvenita semnificație juridică unor circumstanțe factuale concrete, evidențiate de mențiunile consemnate în înscrisul autentic. În acest sens, nu puteau rămâne neobservate, în economia de ansamblu a verificărilor asupra chestiunilor factuale, clauzele contractuale vizând întinderea obiectului derivat al vânzării (suprafața totală de 2040 mp, ce înglobează și terenul litigios) ori transmiterea posesiei și a folosinței la data autentificării actului, cu îndeplinirea de către societatea cumpărătoare a obligației de verificare a stării în care se află terenul. Astfel fiind, în absența unei argumentații specifice, explicite și cuprinzătoare, instanța de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanța de apel a ignorat pur și simplu aceste aspecte sau, dimpotrivă, le-a apreciat ca fiind nerelevante și, în această ultimă ipoteză, pe baza căror rațiuni. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat un răspuns contradictoriu și incoerent juridic motivului de apel circumscris dublei reparații, construcția argumentativă expusă acreditând ideea că ar putea coexista în patrimoniul reclamantului - cu referire la valoarea de înlocuire a aceluiași bun, pretins afectat de ingerința autorității locale - atât dreptul de despăgubire materială cu valoarea de piață a terenului, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a privării de proprietate, cât și prețul înstrăinării încasat în cursul procesului, în baza contractului de vânzare încheiat cu terțul dobânditor B. S.R.L., împrejurare din urmă care-l plasează pe reclamantul proprietar al bunului litigios, în ipostaza manifestării plenare a dispoziției juridice, nemaiputându-se susține cu temei incidența unei situații în care dreptul de proprietate să fie golit de conținut, din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situației juridice a bunului. Este bine-cunoscut că posesia (ius possidendi), folosința (ius utendi și ius fruendi) și dispoziția (ius abutendi) sunt prerogativele care alcătuiesc elementul substanțial ce intră în conținutul juridic al dreptului de proprietate privată, fiind expres menționate în art. 555 alin. (1) din C. civ. Prerogativa dispoziției juridice, cea mai importantă dintre aceste atribute, se realizează asupra dreptului de proprietate (nu asupra bunului care formează obiectul proprietății) și presupune un act juridic prin care fie atributele proprietății sunt transmise integral sau parțial unei alte persoane, fie dreptul de proprietate este grevat cu sarcini. Or, în circumstanțele particulare ale litigiului, se impunea remarcat faptul că, în cursul procesului în care urmărește obținerea unei compensații corespunzătoare valorii de circulație a bunului afectat de ingerința autorității publice, reclamantul a procedat la înstrăinarea dreptului de proprietate privată către un terț (potrivit regimului juridic al terenului, anume intravilan arabil), manifestare de voință care face parte din categoria actelor juridice de dispoziție de maximă gravitate, deoarece presupune transferul dreptului dintr-un patrimoniu în altul, și care valorizează plenar cea mai importantă prerogativă din conținutul juridic al dreptului de proprietate. Deopotrivă, se cuvenea evaluat și aspectul că, în cauză, nu a operat vreun transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantului în patrimoniul statului sau al unității administrativ-teritoriale, ci dispoziția juridică s-a obiectivat într-o înstrăinare cu titlu oneros către un particular, tranzacție intervenită în cursul procesului. Însă, instanța de apel a făcut abstracție de relevanța împrejurărilor care demonstrau măsura în care erau sau nu restricționate prerogativele dreptului de proprietate, atunci când a concluzionat, într-o manieră incongruentă din punct de vedere logico-juridic, faptul că nu există o dublă dezdăunare "câtă vreme, pe de o parte, nu s-a probat că prețul imobilului a fost determinat prin raportare la valoarea unui mp de teren, iar, pe de altă parte, dobânditorul terenului a fost citat în cauză, soluția pronunțată fiindu-i opozabilă", iar în considerentul ce precede concluziei a reținut că, deși "prețul stabilit și plătit a fost unul global, iar nu raportat la suprafața vândută, respectiv la valoarea unui mp de teren", totuși "tranzacția a fost încheiată în considerarea și în concordanță cu mențiunile din cartea funciară, imobilul fiind intabulat cu o suprafață de 2040 mp". Așadar, este evident caracterul insuficient, imprecis, neclar și contradictoriu al motivării deciziei recurate, ce contravine atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, știut fiind că o motivare și o analiză clare sunt nu doar cerințe fundamentale ale hotărârii judecătorești și elemente indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, ci și premisa exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar. Prin urmare, constatând întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din același cod, va admite recursul declarat de pârât și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care se va pronunța asupra raportului juridic litigios în baza unei situații de fapt stabilite în mod complet, urmând totodată a fi avute în vedere reperele esențiale ale examenului de convenționalitate în funcție de care se impune cercetarea unui demers judiciar fundamentat pe exproprierea de facto și, deopotrivă, celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate de părți.