ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 559/2025

Ședința publică din data de 4 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 11 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla, reprezentată legal prin Consiliul Local al Comunei Ciorogârla și Primarul Comunei Ciorogârla, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 1.472.655 RON (echivalentul sumei de 329.350 euro la cursul B.N.R.), reprezentând contravaloarea sporului de valoare adus imobilului situat în comuna Ciorogârla, șoseaua x, jud. Ilfov, prin îmbunătățirile necesare și utile aduse acestuia de către reclamant, imobil care a format obiectul contractelor de închiriere nr. x/1994, nr. y/1999, nr. z/2004 și nr. 6075/2009. Reclamantul a mai solicitat să i se recunoască dreptul de retenție asupra imobilului anterior menționat, până la achitarea integrală de către pârâtă a contravalorii sporului de valoare, conform art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999, precum și să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 451 C. proc. civ.

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună evacuarea reclamantului din imobil.

Prin sentința civilă nr. 1712 din data de 13 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea, ca prescrisă, și a disjuns cererea reconvențională având ca obiect evacuare și pretenții pentru soluționarea căreia s-a dispus formarea unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 6 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, instanța, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății cererii reconvenționale până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016

Prin decizia civilă nr. 202A din data de 5 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1712 din data de 13 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2016, a anulat sentința civilă apelată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond.

Prin decizia nr. 793 din data de 9 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins recursul formulat de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla, prin Consiliul local al Comunei Ciorogârla și Primarul Comunei Ciorogârla împotriva deciziei civile nr. 202 A din data de 5 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 26 septembrie 2019, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 891 din data de 15 martie 2021, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla, reprezentată prin Consiliul Local al Comunei Ciorogârla, și Primarul Comunei Ciorogârla, obligând pârâții la plata către reclamant a sumei de 329.350 euro, în echivalent RON, la cursul de referință B.N.R. de la data formulării cererii de chemare în judecată (4 aprilie 2016), reprezentând sporul de valoare adus imobilului închiriat, și a constatat, totodată, că reclamantul are un drept de retenție asupra imobilului închiriat până la achitarea integrală de către pârâți a contravalorii sporului de valoare adus imobilului. De asemenea, a obligat pârâții la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată constând în suma de 18.381,55 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin sentința civilă nr. 2709 din data de 20 septembrie 2021, Tribunalul Ilfov a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 891 din data de 15 martie 2021, formulată de pârâți, reținând că instanța nu a omis să se pronunțe asupra cererii reconvenționale, dat fiind caracterul interlocutoriu al încheierii de suspendare.

Prin încheierea din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a amânat pronunțarea asupra apelului formulat de către Primarul Comunei Ciorogârla, în nume propriu, și de către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla, împotriva sentinței civile nr. 891 din 15 martie 2021 pronunțate în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Ilfov, secția civilă. La 10 octombrie 2023, prin decizia civilă nr. 1273A, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de către pârâtul Primarul Comunei Ciorogârla, în nume propriu, împotriva sentinței civile nr. 891 din data de 15 martie 2021, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a înlăturat soluția de obligare a Primarului Comunei Ciorogârla, în nume propriu, la plata sporului de valoare adus imobilului închiriat și a cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanță, menținând, în rest, sentința civilă apelată.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de către Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla împotriva sentinței civile nr. 891 din data de 15 martie 2021, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă, și a obligat pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla la plata către reclamant a sumei de 34.690 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 122A din data de 5 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1273 A din data de 10 octombrie 2023, pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, formulată de către expertul B., și a stabilit onorariul definitiv în beneficiul expertului la suma de 6.028 RON. De asemenea, a obligat pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla la plata diferenței de onorariu de 4.528 RON.

Împotriva încheierii din 25 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă în dosarul nr. x/2019 și a deciziilor civile nr. 1273A din 10 octombrie 2023 și nr. 122A din 05 februarie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ciorogârla.

Recursul exercitat împotriva încheierii din 25 septembrie 2023 și a deciziei civile nr. 1273A din data de 10 octombrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și rejudecarea apelului, cu consecința admiterii acestuia și a modificării sentinței civile nr. 891 din data de 15 martie 2023 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

După o serie de referiri la parcursul procesual al cauzei și la istoricul litigiilor anterioare purtate de părți cu privire la imobilul în litigiu, în cadrul cărora s-a constatat situația de fapt existentă între părți la data pronunțării, anume că intimatul-reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, rezilierea contractului de închiriere fiind solicitată exact pentru acest motiv, recurenta a susținut că, în speță, nu au fost analizate toate aspectele relevante, motivarea deciziei atacate neîndeplinind exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. întrucât nu a fost analizat întreg probatoriul administrat.

Astfel, recurenta pretinde că instanța de apel nu a indicat motivele pentru care a înlăturat probele pe care le-a solicitat și care demonstrau netemeinicia cererii de chemare în judecată și a omis să analizeze toate probele administrate în cauză, fără a stabili pe deplin situația de fapt.

Or, în cadrul examenului de legalitate a sentinței apelate, în raport cu motivele de apel invocate, se impunea ca instanța de control judiciar să analizeze caracterul licit al faptului juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, instanța având a se pronunța, prioritar, în ce măsură situația de fapt constituie un fapt juridic licit sau nu pentru a putea trece, ulterior, la analiza pe fond a îndeplinirii condițiilor materiale și juridice pentru reținerea îmbogățirii fără justă cauză.

Recurenta a subliniat că, în analiza caracterului licit al faptului juridic, instanța de control judiciar urmează a se raporta la calitatea părților avută la momentul nașterii raportului juridic și la obiectul acestuia din perspectiva situației de fapt invocate în susținerea acțiunii, examinarea caracterului licit al faptului juridic invocat în susținerea îmbogățirii fără justă cauză fiind o condiție intrinsecă a acțiunii, a cărei verificare trebuia efectuată a priori.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele reținute de instanța de fond și de instanța de apel în fundamentarea soluțiilor adoptate în cauză, atât în primul, cât și în cel de-al doilea ciclu procesual, solicitând ca, în raport cu acestea, să se constate incidența în cauză a celor două motive de casare invocate.

Recurenta a criticat și dispoziția prin care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în apel, susținând că instanța și-a încălcat obligația de a pune în discuția părților cuantumul onorariului de avocat solicitat de partea adversă, lipsind-o de posibilitatea de a-și formula apărări în cunoștință de cauză cu privire la activitatea prestată de avocat și la cuantumul onorariului solicitat, ceea ce constituie o încălcare a principiului contradictorialității. De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 452 C. proc. civ. care impun condiția probării întinderii și a plății efective a cheltuielilor de judecată efectuate de parte, ceea ce în speță nu s-a realizat.

În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat reducerea onorariului de avocat în raport cu volumul de muncă depus și cu timpul alocat pentru formularea de apărări.

Recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 122A din data de 5 februarie 2024 și a încheierii de ședință din data de 25 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1273 A din data de 10 octombrie 2023, formulate de expertul B. și, implicit, a cererii acestuia de majorare a onorariului de expert, susținând, în esență, că decizia este nemotivată în fapt.

În argumentarea nelegalității deciziei recurate, recurenta-pârâtă a susținut că expertul a nesocotit considerentele încheierii de ședință din 26 septembrie 2022, prin care au fost stabilite obiectivele expertizei, și a încălcat dispozițiile instanței de judecată, stabilind valoarea imobilului prin raportare la valorile înscrise în cuprinsul îndrumarului-catalog C. al anilor 2007-2008, fără a întocmi fișele de calcul din care să reiasă modalitatea de evaluare și fără a ține seama de prețurile de piață ale materialelor de la momentul executării lucrărilor începute în anii 2005-2006.

Acest lucru a determinat-o pe pârâtă să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză, admise prin încheierea din data de 22.05.2023, când instanța de apel i-a solicitat expertului să procedeze la efectuarea unei noi variante de calcul prin raportare la prețurile practicate în zonă la data executării lucrărilor.

Raportat la împrejurarea că expertul și-a menținut punctul de vedere, fiind în culpă pentru faptul că nu s-a conformat dispozițiilor inițiale ale instanței cu privire la modalitatea în care trebuia evaluat imobilul, recurenta pârâtă consideră că solicitarea acestuia de majorare a onorariului este nejustificată, astfel că trebuia respinsă.

În opinia recurentei, soluția adoptată de instanța de apel prin decizia de completare este nelegală întrucât nu ține cont de acest aspecte care au fost invocate ca atare de către parte pe parcursul procesului, lipsa oricărei motivări din această perspectivă fiind de natură a atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, apreciind că partea adversă nu a formulat critici care să poate fi încadrate în motivele de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul căilor de atac, în esență, combătând afirmațiile părții adverse, intimatul-reclamant a susținut că instanța de apel a administrat toate probele necesare și utile soluționării cauzei, a motivat soluția pronunțată, neexistând contradicții între aspectele reținute.

În privința criticii referitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, a considerat, pe de o parte, că este inadmisibilă, onorariul de avocat neputând fi cenzurat în recurs, iar, pe de altă parte, că este nefondată, având în vedere că la dosar au fost depuse dovezi ale efectuării acestora, în contextul în care, la termenul la care au fost solicitate, recurenta-pârâtă a fost reprezentată, având, deci, posibilitatea de a contesta cuantumul lor.

În ceea ce privește recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 122A din data de 5 februarie 2024, intimatul-reclamant a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că soluția curții de apel cu privire la cererea de completare a dispozitivului a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs invocat.

La 10 iunie 2024, intimatul-pârât Primarul Comunei Ciorogârla a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor, astfel cum au fost formulate, pentru motivele expuse, pe larg, prin memoriile de recurs.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, susținând că, în speță, recursul a fost motivat, iar cererea de recurs a fost depusă în termenul prevăzut de lege.

Totodată, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimatul-reclamant pe fondul recursului, apreciind că acestea sunt neîntemeiate și, reluând aspecte arătate prin cererile de recurs, a solicitat admiterea căilor de atac, astfel cum a fost formulate.

Prin încheierea de ședință din data de 10 decembrie 2024, prezentele recursuri au fost admise în principiu și s-a fixat termen de judecată cu citarea părților în ședință publică, în vederea soluționării pe fond a recursurilor, reținându-se și că nu este incidentă excepția nulității, iar inadmisibilitatea invocată este susținută de argumente ce vizează fondul căii de atac, astfel încât nu reprezintă o veritabilă excepție de inadmisibilitate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II. 1. Recursul exercitat împotriva încheierii din 25 septembrie 2023 și a deciziei civile nr. 1273A din data de 10 octombrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel nu răspunde exigențelor motivării impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. întrucât nu analizează în mod efectiv toate probele administrate în cauză și nu stabilește pe deplin situația de fapt, nefiind indicate motivele pentru care au fost înlăturate probele propuse de pârâtă care demonstrau netemeinicia cererii de chemare în judecată.

În concret, recurenta susține că instanța de control judiciar nu a analizat caracterul licit al faptului juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, raportat la calitatea părților de la momentul nașterii raportului juridic și la obiectul acestuia, deși acesta se constituie într-o condiție intrinsecă a acțiunii în îmbogățirea fără justă cauză, a cărei verificare se impune cu prioritate.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care au fost înlăturate cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor invocate de pârâtă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând corectitudinea soluției de admitere a pretențiilor deduse judecății prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză și la normele de drept material aplicabile litigiului, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, pornind de la raporturile concrete existe între părți încă din anul 1994, rezultate din contractele de închirie intervenite între acestea cu privire la imobilul situat în comuna Ciorogârla, Șoseaua x, jud. Ilfov, instanța de apel a stabilit, sub un prim aspect, drepturile și obligațiile ce le reveneau acestora, în raport de clauzele contractuale dar și de normele de drept material aplicabile litigiului, anume dispozițiile C. civ. din 1864 referitoare la contractul de locațiune.

Totodată, având în vedere faptul juridic afirmat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, constând în aceea că, în perioada 2007-2008, în calitate de chiriaș, a efectuat lucrări de extindere și supraetajare a imobilului, cu acordul proprietarului, instanța de apel a stabilit că acestea nu se circumscriu lucrărilor pe care, în mod legal, chiriașul are obligația să le efectueze, conform art. 1424 C. civ. din 1864, dar nici în categoria celor voluptorii, pentru care chiriașul nu are dreptul la despăgubiri, deoarece au fost realizate cu acordul proprietarului.

Pentru a reține această concluzie cu privire la acordul proprietarului, instanța de apel a avut în vedere autorizația de construire nr. x/27.03.2007, emisă chiar de Primăria comunei Ciorogârla, și procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, apărările apelantei pârâte în sensul că, în realitate, autorizația ar fi fost emisă doar pentru repararea acoperișului fiind înlăturată ca urmare a constatării faptului că efectuarea lucrărilor la acoperișul construcției a format obiectul unei cereri separate formulate de reclamant, avizată favorabil de către aceeași pârâtă, așa cum rezultă din înscrisul existent la dosarul de apel.

În contextul celor rezultate din probele administrate, instanța de apel a concluzionat în sensul că Primăria este proprietarul imobilului, că, în această calitate, a autorizat extinderea și supraetajarea imobilului, emițând autorizația de construire nr. x/27.03.2007, și că reclamantul este cel care a efectuat lucrările și a suportat contravaloarea lor, aspect confirmat prin adresa nr. x/2012, emisă de către apelanta UAT comuna Ciorogârla.

Ca urmare, reținând că nu a existat un temei contractual al lucrărilor efectuate, a constatat că în mod corect prima instanță a obligat-o pe pârâta UAT Ciorogârla să plătească reclamantului contravaloarea acestor lucrări, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, întrucât a avut loc o sporire a patrimoniului pârâtei și o scădere corelativă a celui aparținând reclamantului, care s-a realizat, însă, prin acordul părților, astfel că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubirile solicitate.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a cererilor și apărărilor părților, precum și a tuturor probelor administrate, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei, susținerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a stabilit corect toate împrejurările de fapt esențiale ale cauzei și, implicit, nici caracterul licit al faptului juridic invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, recurenta pârâtă își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a analizat și interpretat situația de fapt și materialul probator administrat, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Deși recurenta susține că instanța de apel nu a analizat întregul material probator și nu a arătat motivele pentru care a înlăturat dovezile aduse de ea în combaterea cererii de chemare în judecată, nu a arătat, în concret, care sunt acele probe ignorate de instanța devolutivă, astfel că, din această perspectivă, critica apare ca fiind mai degrabă una pur formală, prin care recurenta tinde către o devoluare a fondului, operațiune incompatibilă cu cala de atac a recursului.

Pe de altă parte, deși recurenta apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile apelantei pârâte, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși pârâta l-a invocat ca temei de drept al căii de atac promovate, din motivarea acesteia nu rezultă nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare.

Recurenta consideră, în esență, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în sarcina sa subzistă obligația de despăgubire a reclamantului pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, solicitând instanței de control judiciar ca, reanalizând probele administrate în cauză, să stabilească ea însăși situația de fapt și să constate că împrejurarea invocată de reclamant nu poate fi circumscrisă unui fapt juridic licit prin care a avut loc o sporire a patrimoniului pârâtei în detrimentul celui aparținând reclamantului.

Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, neputând reanaliza situația de fapt și nici probele administrate, acestea fiind competențe ce revin exclusiv instanței devolutive.

În speță, soluția de admitere a pretențiilor deduse judecății a avut la bază constatarea împrejurării că reclamantul, în calitate de chiriaș, a efectuat lucrări de extindere și supraetajare a imobilului în litigiu, cu acordul proprietarului, respectiv, al pârâtei din prezenta cauză, fiind îndreptățit, astfel, că primească de la aceasta din urmă contravaloarea respectivelor lucrări, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, întrucât a avut loc o sporire a patrimoniului pârâtei și o scădere corelativă a patrimoniului reclamantului.

În virtutea acestei situații, între părți a luat naștere un raport obligațional, în cadrul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit are calitatea de debitor al obligației de restituire în timp ce creditor al aceleiași obligații este cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

Câtă vreme între îmbogățirea patrimoniului debitorului este în legătură cu micșorarea patrimoniului creditorului, atât sporirea, cât și micșorarea fiind efectul unei cauze unice și nu există un alt mijloc de recuperare a pierderii pricinuite, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, admițând pretențiile reclamantului în temeiul acestei instituții juridice.

Or, câtă vreme argumentele ce susțin soluția adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părților în contextul situației existente între acestea, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanța de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, susținerile recurentei referitoare la modul în care au fost analizate și interpretate raporturilor dintre părți și la modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, din perspectiva modului în care au fost interpretate și aplicate normele de drept material ce reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, o asemenea operațiune presupunând o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a modului de aplicare a legii, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

În consecință, având în vedere că în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată numai în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru legal, urmează a constata că ele nu pot fi analizate de către instanța de control judiciar.

În ceea ce privește criticile ce vizează dispoziția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel, acestea urmează a fi analizate, cu precădere, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât, dincolo de caracterul exagerat și disproporționat al acestora, în raport cu criteriile ce rezultă din dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se invocă încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, ca urmare a omisiunii de a pune în discuția părților cuantumul onorariului de avocat solicitat de reclamant, precum și a regulilor de procedură ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., care impun exigența probării întinderii și a plății efective a cheltuielilor de judecată efectuate de partea care le solicită.

Criticile sunt, însă, neîntemeiate.

Potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Principiul înscris în acest text legal reprezintă o aplicațiune concretă a regulilor de drept comun în materie de probațiune. Aceasta înseamnă că acordarea cheltuielilor de judecată de către instanță nu se poate face decât în măsura în care se demonstrează efectuarea lor, existența și întinderea cuantumului cheltuielilor de judecată neputând fi determinate decât pe baza unor mijloace probatorii adecvate.

Întrucât legiuitorul nu a condiționat în niciun fel modul de dovedire a cheltuielilor de judecată, se aplică regulile de drept comun privind probele, realitatea cheltuielilor putând fi stabilită doar pe baza instrumentelor de plată care atestă faptul că a fost achitată de către parte contravaloarea serviciului efectuat în legătură cu procesul în cadrul căruia se pretinde respectiva cheltuială.

În speță, din verificarea dosarului de apel rezultă că la termenul din data de 25.09.2023, când au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, în prezența ambelor părți, intimatul reclamant, prin apărător, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, depunând la dosar, în dovedirea acestora, mai multe facturi și ordine de plată, aflate la filele x, respectiv, 602-613, aspect consemnat și în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin decizia nr. 1273 din 10.10.2023, Curtea de Apel a dispus obligarea recurentei pârâte la plata către intimatul reclamant a sumei de 34.690 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând onorariu de avocat, reținând, în acest sens, incidența dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. și faptul că, prin înscrisurile depuse la fila x și următoarele din dosarul de apel, s-a făcut dovada acestor cheltuieli.

Această manieră de soluționare a cauzei pune în evidență, contrar susținerilor recurentei pârâte, corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 451- 453 C. proc. civ., instanța de apel admițând pretențiile intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată după verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor în care acestea pot fi acordate, inclusiv a celei ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., referitoare la probarea, în considerarea căreia a indicat înscrisurile doveditoare depuse la dosar de către reclamant.

Înalta Curte reține că facturile fiscale emise de cabinetul de avocatură în temeiul contractului de asistență juridică încheiat cu reclamantul demonstrează legătura de cauzalitate a cheltuielilor la care se referă cu procesul pentru care se pretinde că au fost efectuate, existența, veridicitatea și întinderea lor, precum și faptul că serviciile la care fac referire au fost efectiv plătite de către intimatul reclamant câtă vreme sunt însoțite și de documente justificative specifice (ordine de plată și extrase de cont), din care rezultă remiterea sumelor de bani reprezentând contravaloarea serviciilor respective.

Or, câtă vreme, în cauză, actele depuse de reclamant la dosar fac pe deplin dovada cheltuielilor solicitate, criticile din cuprinsul motivelor de recurs ce susțin încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. apar ca neîntemeiate, urmând a fi înlăturate ca atare.

Nici susținerea referitoare la încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității ca urmare a omisiunii de a pune în discuția părților cuantumul onorariului de avocat solicitat de intimatul reclamant nu poate fi primită.

În temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de judecată are posibilitatea să reducă onorariul de avocat atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Din economia dispozițiilor legale citate rezultă că reducerea cuantumului onorariului de avocat reprezintă doar o facultate iar nu o obligație pentru instanța de judecată, astfel că nu i se poate imputa faptul că nu a pus, din oficiu, în discuția contradictorie a părților onorariul pretins de intimatul reclamant.

Câtă vreme cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost formulată în ședință publică, cu ocazia dezbaterilor care au avut loc asupra apelului, în prezența reprezentantului recurentei pârâte, acesta avea posibilitatea de a formula el însuși o cerere de reducere a cuantumului onorariului de avocat. Or, în condițiile în care partea nu a înțeles să își exercite drepturile procesuale ce îi sunt recunoscute în acest sens, nu poate pretinde cu temei că instanța ar fi trebuit să i se substituie și să-i suplinească automat pasivitatea, punând în discuție din oficiu reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată. Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, astfel că rolul judecătorului trebuie privit în corelație cu art. 10 și art. 12 din C. proc. civ., care reglementează drepturile și obligațiile părților, precum și cu principiul disponibilității, partea interesată având posibilitatea de a-și formula toate apărările pe care le consideră necesare într-o cauză.

În consecință, reținând că instanța de apel nu avea obligația de a pune în discuția părților cuantumul onorariului de avocat și că, din această perspectivă, nu se poate reține încălcarea niciunei reguli de drept procesual, cu atât mai puțin a principiului contradictorialității, criticile formulate de recurenta pârâtă vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Cât privește critica ce vizează însuși cuantumul onorariul de avocat acordat reclamantului, în sumă de 34.690 RON, cuantum pe care recurenta pârâtă îl apreciază ca fiind nejustificat de mare în raport cu valoarea și complexitatea cauzei și cu activitatea concretă desfășurată de avocat, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată, reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată nefiind o chestiune de nelegalitate ci una de netemeinicie a hotărârii atacate, astfel că nu poate forma obiect al controlului judiciar exercitat în recurs

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (referitor la încălcarea normelor de drept material), nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la conținutul normei în care este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, raportarea la valoarea obiectului pricinii și evaluarea ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, precum și raportarea la celelalte circumstanțe ale cauzei, instanța dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice, împrejurare față de care proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., așa cum s-a stabilit, de altfel, cu caracter obligatoriu, și prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

II.2. Recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 122A din data de 5 februarie 2024 și a încheierii de ședință din data de 25 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 122 din 05.02.2024, Curtea de Apel București, constatând că a omis să soluționeze cererea formulată de expertul B. de stabilire a onorariului definitiv ce i se cuvine pentru efectuarea expertizei tehnice dispuse în cauză, a dispus, în temeiul art. 444 C. proc. civ., completarea deciziei civile nr. 1273 din 10.10.2023 cu dispoziții în acest sens, astfel că a stabilit onorariul definitiv în beneficiul expertului la suma de 6028 RON ți a obligat-o pe apelanta pârâtă UAT Comuna Ciorogârla la plata diferenței de onorariu de 4528 RON.

În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reținut că, în raport cu prevederile art. 339 alin. (2) C. proc. civ., cererea expertului B. de suplimentare a onorariului provizoriu de 1500 RON stabilit în favoarea sa este justificată, date fiind complexitatea lucrării efectuate și volumul de muncă alocat de către expert în vederea realizării raportului de expertiză.

Ca urmare, având în vedere nota de evaluare definitivă a onorariului depusă de către expert, Curtea a apreciat că se justifică stabilirea unui onorariu definitiv în sumă de 6028.

Pe calea prezentului recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că soluția adoptată prin decizia de completare este nelegală întrucât instanța de apel nu a analizat apărările pe care le-a formulat în cauză, pe parcursul mai multor termene de judecată, cu privire la cererea de majorare a onorariului de expert, apărări în cadrul cărora susținuse, în esență, că atât timp cât expertul este în culpă pentru faptul că nu s-a conformat dispozițiilor instanței cu privire la modalitatea în care trebuia evaluat imobilul, raportându-se la alte criterii de evaluare, solicitarea acestuia de majorare a onorariului, este nejustificată, astfel că trebuia respinsă.

Din verificarea dosarului de apel rezultă că proba cu expertiză în specializarea construcții solicitată de apelanta pârâtă a fost încuviințată la termenul din data de 09.05.2022, aceasta având ca obiectiv identificarea și evaluarea lucrărilor efectuate asupra imobilul în litigiu, situat în comuna Ciorogârla, Șoseaua x, acestea urmând a fi evidențiate separat, pe categorii de lucrări: necesare, utile și voluptorii.

Prin aceeași încheiere a fost stabilit onorariul provizoriu de expert la suma de 1.500 RON, ce a fost pus în sarcina apelantei pârâte.

Raportul de expertiză a fost depus la dosar la termenul din data de 06.03.2023, la același termen expertul formulând și cererea de majorare a onorariului, cu suma de 4.500 RON.

Luând act de conținutul expertizei, pârâta a solicitat refacerea acesteia susținând că expertul nu are calitatea de expert A.N.E.V.A.R. și că nu a specificat motivul pentru care a aplicat catalogul C. în efectuarea lucrării și nu a utilizat programul D., care este agreat de A.N.E.V.A.R., formulând, totodată și obiecțiuni la raportul de expertiză.

Curtea de apel a respins cererea de refacere a lucrării, reținând că prin încheierea de ședință din data de 12.12.2022 a fost tranșată chestiunea legată de specializarea expertului B., stabilindu-se că acesta are calitatea necesară efectuării expertizei dispuse în cauză, dar a încuviințat obiecțiunile formulate de pârâtă.

La termenul din data de 22.05.2023, expertul a depus la dosar răspunsul la obiecțiuni.

La același termen, invocând un raport de expertiză extrajudiciară efectuat de expertul său parte, pârâta a solicitat refacerea lucrării, date fiind diferențele mari existente între cele două expertize.

A susținut, în acest sens, că evaluarea făcută de expertul B. s-a raportat la prețurile materialelor de construcție aferente anului 2022 deși instanța dispusese ca expertiza să aibă în vedere prețul materialelor și al manoperei de la data edificării construcției, că expertul a folosit catalogul C. din luna decembrie 2022, și nu catalogul C. de la nivelul anilor 2005-2007, că la momentul efectuării expertizei, deși au fost efectuate planșe foto, expertul nu a avut în vedere faptul că există multe lucrări nefinalizate, respectiv terase neînchise, balcoane nefinalizate sau închise cu plăci de O.S.B. și că expertul a greșit calculul efectuat cu privire la vechimea clădirii, având în vedere că a menționat termenul de 14 ani, deși clădirea are o vechime de peste 15-16 ani.

Cu referire la cererea de majorare a onorariului de expert cu suma de 4.500 RON, pârâta a susținut că este nejustificată având în vedere că de la momentul vizionării imobilului în litigiu și până la efectuarea raportului de expertiză, expertul nu a avut în vedere încheierile de ședință aflate la dosarul cauzei și nici toate actele existente în dosar.

Curtea de apel a respins solicitarea de efectuare a unei noi expertize tehnice în specialitatea construcții, reținând că eventuala ajustare a acesteia poate fi efectuată prin coroborarea cu restul probatoriului administrat în cauză și că poziția procesuală a părții care a solicitat readministrarea probei se fundamentează pe un raport de expertiză extrajudiciară care nu are o poziție ierarhică prestabilită în ansamblul probelor din procesul civil, analiza acesteia putând fi efectuată în contextul general al celorlalte dovezi, fără a fi necesară reluarea întocmirii acestei lucrări tehnice.

Însă, având în vedere celelalte susțineri ale pârâtei, în temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ. a dispus emiterea unei adrese către expert cu solicitarea de a comunica instanței care este anul în raport de care a stabilit costul lucrărilor evaluate și, pentru ipoteza în care este vorba de anul 2022, să procedeze la efectuarea unei variante de calcul prin raportare la prețurile practicate în zonă la data executării lucrărilor.

Răspunsul a fost transmis la termenul din data de 25.09.2023, ocazie cu care pârâta a solicitat din nou refacerea expertizei, apreciind că lucrarea nu respectă obiectivele stabilite de instanță.

Totodată, a solicitat respingerea cererii de majorare a onorariului de expert motivat de aceleași aspecte, anume că expertul a stabilit valoarea din raportul de expertiză folosind modalitatea standard de calcul și nu metoda prețurilor materialelor de construcții.

Rezultă din aspectele anterior prezentate că opoziția recurentei față de solicitarea expertului de majorare a onorariului pornește de la nemulțumirea pe care partea o are în legătură cu modul în care a fost făcută evaluarea imobilului, pârâta considerând că valoarea îmbunătățirilor ar fi trebuit să fie stabilită prin raportare la prețurile materialelor de construcție și a manoperei practicate la data edificării imobilului iar nu la cele de la momentul evaluării.

Întrucât, în opinia sa, expertul nu a răspuns întocmai acestui obiectiv, recurenta susține că solicitarea de majorare a onorariului este nejustificată și că instanța de apel trebuia să aibă în vedere această apărare sau să o înlăture motivat.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, prin obiectivele stabilite inițial de instanța de judecată, nu s-a făcut nicio mențiune expresă cu privire la data la care se va raporta evaluarea lucrărilor, indicația de a efectua calculele cu luarea în considerare a prețurilor practicate la momentul executării lucrărilor fiindu-i transmisă expertului, pentru prima dată, abia la data de 22.05.2023, când acesta s-a și conformat solicitării astfel formulate.

În aceste circumstanțe, susținerea recurentei în sensul că expertul nu ar fi respectat obiectivele stabilite de instanță apare ca fiind neîntemeiată.

Pe de altă parte, dincolo de împrejurarea că susținerile recurentei referitoare la modalitatea de evaluare sunt eronate, din cuprinsul expertizei rezultând, așa cum în mod explicit se reține și în considerentele deciziei pronunțate pe fondul apelului, că valoarea de piață a îmbunătățirilor efectuate de reclamant a fost stabilită prin raportare la prețurile practicate la nivelul anilor 2007-2008, Înalta Curte reține că stabilirea onorariului de expert presupune analiza unor aspecte referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a expertului, în scopul asigurării unei proporționalități a acestuia cu volumul de muncă presupus de efectuarea lucrării și cu complexitatea cauzei, aprecierile subiective ale părților din proces cu privire la corectitudinea și temeinicia lucrării neputând constitui un criteriu apt a fi luat în considerare în procesul de cuantificare a remunerației ce se cuvine expertului, cu atât mai mult cu cât nu este prevăzut ca atare de nicio normă procesuală.

În aceste circumstanțe, chiar dacă este adevărat că în motivarea soluției date cererii de majorare a onorariului de expert instanța de apel nu s-a referit explicit la aceste susțineri ale pârâtei privind presupusa încălcare de către expert a obligației de a respecta obiectivele stabilite, nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., câtă vreme din considerentele deciziei atacate rezultă cu prisosință argumentele de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată, instanța analizând toate aspectele esențiale ale cauzei, relevante pentru rezolvarea chestiunii în discuție.

De altfel, în condițiile în care prin decizia pronunțată pe fondul apelului instanța devolutivă constatate că expertul a răspuns obiectivelor stabilite, aplicând procedee și metode de evaluare corespunzătoare situației rezultate din actele dosarului, nici nu se mai impunea ca în cuprinsul deciziei date în cererea de completare să înlăture în mod expres aprecierilor în sens contrar pe care pârâta le-a formulat și pe care și-a fundamentat opoziția față de cererea expertului de majorare a onorariului.

În consecință, criticile aduse deciziei nr. 122/2024 sunt neîntemeiate, aceasta fiind pronunțată cu respectarea tuturor condițiilor legale precum și a exigențelor referitoare la motivarea hotărârilor.

Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziilor nr. 1273A din data de 10 octombrie 2023