ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 08.01.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pe pârâtele unitatea administrativ-teritorială Sectorul 3, prin Primar, Primăria Sectorului 3 București, prin Primar, Consiliul Local al Sectorului 3 și Direcția Administrarea Domeniului Public - Serviciul Administrarea Domeniului Public și Parcuri, revendicarea bunurilor enumerate în cuprinsul acțiunii și obligarea pârâtelor la restituirea echipamentelor pentru parcuri și terenuri de joacă ce au fost livrate și montate în iunie 2012, de către A. S.R.L., în Parcul Pantelimon, Parcul Cuza, Parcul Titanii, Parcul Titan și Parcul Pătrașcu, în starea în care acestea se aflau la data livrării; în subsidiar, în măsura în care restituirea bunurilor nu poate avea loc în natură, a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea echipamentelor de joacă, evaluate în raport cu momentul restituirii, în conformitate cu prevederile art. 566 alin. (1) C. civ. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Pârâții Sectorul 3 al Municipiului București, Primăria Sectorului 3 București, Consiliul Local al Sectorului 3 București și Direcția Administrarea Domeniului Public au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Sectorului 3 al Municipiului București și a Consiliului Local al Sectorului 3 al Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale pasive atât a Primăriei Sectorului 3 al Municipiului București, cât și a Consiliului Local al Sectorului 3 al Municipiului București, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Direcției Administrarea Domeniului Public din cadrul Sectorului 3 al Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Administrarea Domeniului Public din cadrul Sectorului 3 al Municipiului București, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor Primăria Sector 3, Consiliul Local Sector 3 și Direcția Administrarea Domeniului Public.

Prin sentința nr. 860/26.05.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Unitatea administrativ-teritorială Sector 3; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantei, în deplina proprietate și posesie, echipamentele pentru parcuri și terenuri de joacă indicate în cuprinsul dispozitivului hotărârii; a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu expert, și 21.818,86 RON, reprezentând taxă de timbru.

Prin decizia nr. 1341A/31.10.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Sectorul 3 al Municipiului București împotriva sentinței; a admis apelul reclamantei A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor de ședință din data de 25.11.2021 și de 28.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020; a schimbat în tot sentința civilă, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a respins, ca nefondat, capătul principal de cerere, având ca obiect revendicare mobiliară; a admis, în parte, capătul subsidiar de cerere având ca obiect despăgubiri; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 74.838,66 euro, la cursul euro/leu publicat de Banca Națională a României la data plății; a respins în rest capătul de cerere subsidiar, ca neîntemeiat; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 9.248,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 2.000 RON contravaloarea onorariului de expert și 7.248,60 RON contravaloarea taxei judiciare de timbru aferente sumei pentru care a fost admisă acțiunea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar.

i. În ceea ce privește recursul reclamantei A. S.R.L.:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate și, în principal, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în valoare de 520.197,21 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea actualizată a echipamentelor de joacă revendicate, valoare determinată prin expertiza evaluatorie întocmită în cauză, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în valoare de 355.398,73 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea actualizată a echipamentelor de joacă revendicate, valoare determinată prin aplicarea coeficientului de depreciere/uzură, utilizat în cadrul aceleiași expertize, în raport cu valoarea de piață actualizată a bunurilor, de 520.197,21 euro.

- Printr-o primă critică, întemeiată pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat atât existența unei motivări contradictorii a deciziei atacate, cât și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 566 alin. (1), art. 1.349 și art. 1.385 alin. (1) C. civ.

În mod eronat a reținut instanța că despăgubirea trebuie să fie doar parțială, atunci când a reținut că "valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcție de starea în care se găsea bunul la momentul pieirii (când a devenit imposibila restituirea în natură) și de valoarea de piață a bunului, raportat Ia acea stare, la data acordării lor", făcând o analogie nelegală la acțiunea în revendicare propriu-zisă.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel constată că suntem în prezența unei veritabile acțiuni în despăgubire (ca urmare a transformării acțiunii în revendicare ca urmare a imposibilității de restituire în natura a bunurilor), iar, pe de altă parte, apreciază că despăgubirea trebuie să acopere parțial prejudiciul suferit de fostul proprietar neposesor, contrar dispozițiilor art. 566 C. civ.

Ulterior redării, sub forma citării a dispozițiilor art. 566 alin. (1). art. 1.349 și art. 1.385 alin. (1) C. civ., recurenta-reclamantă arată că reparația trebuie să fie integrală, astfel că, în speță, despăgubirea trebuie să o repună în situația anterioară utilizării și degradării bunurilor de către recurentul-pârât, actualizată la data plății.

Consideră ca fiind eronată interpretarea dată de instanța de apel noțiunii de "despăgubire evaluată la momentul restituirii", respectiv sensul corect avut în vedere de legiuitor a fost de a da posibilitatea proprietarului, care se află în imposibilitatea de a fi reposedat din culpa posesorului neproprietar (care a dus la pieirea bunului), să obțină, prin despăgubire, un bun similar cu cel pierit.

Astfel, în interpretarea instanței de apel, care stabilește despăgubirea prin aplicarea coeficientului de uzură a bunului, proprietarul neposesor și neculpabil este pus în situația de a suporta deprecierea bunului, cauzată nu din culpa sa și neprovenind dintr-o uzură normală, ci pricinuită de posesorul neproprietar, situație care nu acoperă integral prejudiciul suferit.

Nu mai suntem în prezența unui acțiuni în revendicare, astfel încât proprietarul neposesor să preia bunul în situația în care acesta se găsește la momentul predării (adică cu suportarea uzurii/deteriorării), respectiv cu posibilitatea legală a recuperării separate a diferenței de valoare (între cea de la data pierderii posesiei și cea de la data reposedării).

Prin urmare, nu poate fi aplicabil raționamentul instanței de apel având în vedere că suntem în prezența unei acțiuni în despăgubire, iar obligația de reparare integrală a prejudiciului exclude posibilitatea recuperării separate a vreunei diferențe de valoare tocmai datorită faptului că prejudiciul se va acoperi integral, astfel că recurentul-pârât trebuia obligat la plata de despăgubiri în cuantum de 520.197,21 euro, în echivalent RON, adică valoarea de piață actuală (2023) a bunului (de nou).

- Printr-o altă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 566 alin. (1), art. 1.349 și art. 1.385 alin. (1) C. civ.

Astfel, arată că raționamentul juridic al instanței de apel, de diminuare a despăgubirii prin aplicarea gradului de uzură al bunurilor, cu care nu este de acord, a fost transpus eronat în algoritmul de calcul folosit pentru determinarea concretă a valorii despăgubirii.

Arată, în acest sens, că, prin raportul de expertiză inițial și reluat prin răspunsul la obiecțiuni, respectiv completarea la raport, expertul răspunde obiectivelor, stabilind că valoarea bunurilor la data montării lor (2012) era de 374.193,31 euro, că marjele de uzură erau cuprinse între 25%-35%, iar valoarea uzurii era de 118.570,99 euro, respectiv că valoarea de piață bunurilor (de nou) la 2023 era de 520.197,21 euro.

Precizează că, deși calculul expertului este corect, exprimarea acestuia este neclară, lăsând loc erorii preluate ad litteram de către instanța de apel.

Astfel, pornind de la prețul de achiziție de nou al bunurilor (2012), de 374.193,31 euro, coroborat cu concluzia unei utilități a bunurilor la data efectuării expertizei (2023) între 65%-75%, rezultă că valoarea uzurii este de 118,570,99 euro, iar nu valoarea actuală a bunurilor (valoarea rămasă) uzate/degradate.

Arată, așadar, că algoritmul corect de calcul era următorul: 118.570,99 euro (valoare uzură) împărțit la 374.193,31 euro (valoarea bunurilor la data montării lor în 2012) înmulțit cu 100 = 31,68% grad concret de uzură, respectiv grad de utilitate = 68,32%.

Rezultă că valoarea bunuri uzate (la 2012) era de 374.193,31 euro înmulțit cu 68,32% = 255.648.87 euro, valoare care se verifică și prin algoritmul diferenței dintre 374.193,31 euro (valoarea bunurilor la data montării lor în 2012) minus 118.570,99 euro (valoare uzură).

În aplicarea regulii de 3 simplă utilizată de instanța de apel, valorile corecte erau:

i. valoarea de piață a bunurilor (de nou) la 2023: 255.648,87 euro (valoare bunuri uzate la 2012) împărțit la 374.193,31 euro (valoarea bunurilor la data montării lor în 2012) înmulțit cu 520.197,21 euro (valoarea de piață bunurilor de nou la 2023) = 355.398,73 euro ii. valoarea de uzură la 2023: 118.570,99 euro (valoare uzură la 2012) împărțit 374.193,31 euro (valoarea bunurilor Ia data montării lor în 2012) înmulțit cu 520.197,21 euro (valoarea de piață bunurilor de nou la 2023) =164.835,38 euro

Prin urmare, valoarea determinată de instanță, de 164.835,38 euro, este valoarea uzurii la 2023, iar nu "valoarea bunurilor de la data efectuării expertizei, dar ținând seama de starea de uzură regăsită".

Arată că valoarea despăgubirii la care este îndreptățită, în subsidiar, în aplicarea dispozițiilor legale incidente, este de 355.398,73 euro (valoarea de piață a bunurilor de nou la 2023).

Practic, prin acordarea unei sume mai mici, instanța a încălcat norma care stipula principiul reparării intergrale a prejudiciului (art. 1.349 și art. 1.385 alin. (1) C. civ.).

- Printr-o altă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a principiului disponibilității și a principiului contradictorialității, prin aceea că instanța nu a pus în discuția părților incidența culpei reclamantei în producerea prejudiciului, iar, corelativ, încălcarea art. 478 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că instanța nu a fost învestită cu o cerere reconvențională, prin care pârâtul să fi invocat culpa reclamantei, acesta referindu-se doar la derularea și interpretarea raporturilor contractuale dintre părți.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că, nici din oficiu, instanța de fond nu a înțeles să invoce aspecte procedurale care să comporte discuții, în condiții de contradictorialitate și drept la apărare, relative la o eventuală culpă concurentă a reclamantei la crearea prejudiciului.

Prin urmare, față de această traiectorie a litigiului, soluția instanței bazată pe o culpă concurentă atribuită reclamantei este nelegală, raportat la principiile care guvernează procedura civilă, anterior menționate.

Mai arată, făcând trimitere la prevederile art. 478 și art. 479 C. proc. civ., că instanța de apel a procedat în mod greșit la întemeierea soluției pe faptul partajării culpei, în primul rănd, depășind limitele judecății în apel și, în al doilea rând, fără a pune acest element important de analiza și cenzură în discuția părților.

- Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1.357 și art. 1.358 C. civ.

Arată că instanța de apel a identificat două fapte ilicite, respectiv cea a reclamantei, constând în montarea bunurilor pe terenul pârâtului fără acordul acestuia și cea a pârâtului, constând în folosirea bunurilor fără drept, prin lăsarea acestora la dispoziția publicului timp de 10 ani, fapt ce a făcut ca bunurile să nu mai poată fi refolosite în caz de ridicare.

Prin urmare, deși identifică o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită a pârâtului de a utiliza bunurile reclamantei fără drept timp de 10 ani și prejudiciul constând în "pieirea" acestora, instanța de apel stabilește o culpă comună, deși pretinsa faptă ilicită a reclamantei nu este cea care să fi cauzat prejudiciul (lipsește legătura de cauzalitate).

Bunurile s-au deteriorat până la consumarea substanței lor/au pierit nu cu ocazia sau la momentul montării lor de către reclamantă, ci prin fapta ilicită în formă continuată a pârâtului, care le-a lăsat în folosința publicului timp de 10 ani.

- Printr-un ultim motiv de recurs, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta a invocat faptul că decizia atacată este parțial nemotivată.

În susținerea acestei critici, arată că instanța de apel nu și-a motivat concluzia în sensul că "reține o culpă a pârâtului de 45% în pieirea bunului", iar, per a contrario, o culpă a reclamantei de 55% în producerea prejudiciului.

Cuantificarea gradului de vinovăție, în lipsa oricărui element obiectiv în raport cu care s-a realizat aprecierea instanței, este pur subiectivă și fără niciun temei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de apel atribuie un grad superior de vinovăție (55%) faptei singulare a reclamantei, constând în montarea bunurilor fără acordul pârâtului, față de fapta ilicită în formă continuă a acestuia, constând în utilizarea timp de 10 ani fără drept a bunurilor, căreia instanța îi atribuie un grad de vinovăție mai redus (45%).

Arată, de asemenea, că, din perspectiva lipsei menționării oricăror criterii avute în vedere la cuantificarea gradului de vinovăție, hotărârea este nemotivată.

ii. În ceea ce privește recursul pârâtului Sectorul 3 al Municipiului Bucureșt, prin primar:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, că instanțele de fond nu au analizat problemele de drept deduse judecății prin raportare la susținerile părților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză.

Arată că, potrivit motivării efectuate de către instanțele de judecată, acestea, pe de o parte, se contrazic, iar, pe de altă parte, nu precizează de ce s-au înlăturat susținerile pârâtului, precum și de ce instanța nu a luat în considerare faptul că, prin corespondența purtată între părți în perioada septembrie - noiembrie 2012 (respectiv adresele nr. x/06.09.2012, nr. y/03.10.2012, nr. z/11.10.2012, nr. w/12.10.2012 și nr. 419/01.11.2012 - emise de reclamantă și adresele de răspuns nr. x/19.09.2012 și nr. y/26.10.2012 ale Direcției Parcurilor Sector 3), cu privire la livrările contestate de către pârât, înscrisuri în legătură cu care precizează că nu s-au menționat motivele pentru care au fost înlăturate acestea.

Relevând cadrul factual, mai arată și că adresa nr. x/01.11.2012 emisă de reclamantă, depusă la dosar, nu face dovada că bunurile la care se face trimitere în cuprinsul său s-ar fi aflat în patrimoniul acesteia la momentul presupusei livrări, în lipsa unui inventar întocmit cu această ocazie, precizând inclusiv că recepționarea bunurilor nu este însușită prin reprezentanții săi.

Referindu-se, de asemenea, la aspecte de temeinicie, precizează că reclamanta nu a indicat adresa Direcției Parcuri Sector 3 nr. 3096/08.10.2012, prin care se solicita, în vederea rezolvării amiabile a situației, depunerea documentelor pentru a se verifica exacitatea conținutului acestora.

Evidențiind situația de fapt, arată că recurenta-reclamantă nu a dat curs respectivei invitații, preferând în schimb să lase să treacă aproximativ 8 ani de când a procedat la notificarea recurentului-pârât în vederea restituirii bunurilor (notificarea nr. x/08.09.2020), instanțele luând în considerare doar aceste lucruri.

Arată și că din probatoriul administrat nu rezultă că bunurile a căror revendicare se solicită sunt identice cu cele aflate în parcurile aflate în administrarea sa, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare mobiliară.

Evocând și de această dată elemente de temeinicie, precizează că, deși a depus toate diligențele în vederea rezolvării pe cale amiabilă a acestui diferend, culpa îi revine în totalitate intimatei, deoarece nu a întreprins în toată această perioadă niciun demers.

Atât prima instanță, cât și cea de apel, raportat la probatoriul administrat, nu au menționat în ce constă culpa recurentul-pârât, fie cu privire la restituirea în natură, fie la suportarea contravalorii acestor bunuri, din moment ce nu a solicitat montarea unor astfel bunuri, contractul a încetat și, totodată, a procedat la invitarea reclamantei la sediul direcției sale, în vederea rezolvării diferendului, iar aceasta nu a dat curs.

Nici prima instanță și nici instanța de apel nu au arătat, în mod clar, motivele care au fundamentat soluțiile pronunțate, respectiv restituirea ori plata contravalorii acestora.

În speță, deși bunurile se presupune că au fost expertizate, nu rezultă de ce fie nu pot fi preluate de către reclamantă, în integralitatea lor, în cazul în care se impune acest lucru sau de ce trebuie achitată contravaloarea lor, în situația în care nu s-a solicitat de către recurentul-pârât montarea bunurilor care se presupune că aparțin reclamantei.

Mai mult, instanțele nu au luat în considerație nici diligențele depuse de recurentul-pârât, în sensul solicitării reclamantei, încă din anul 2012, potrivit adresei Direcției Parcuri Sector 3 nr. 3096/08.10.2012, de a rezolva pe cale amiabilă situația ivită, nemotivând în niciun fel.

Solicită ca, pe calea controlului judiciar, instanța să reanalizeze probele administrate, susținerile sale, cât și obiecțiunile formulate cu privire la expertiza efectuată în cauză.

Ulterior redării istoricului raporturilor contractuale dintre părți, recurentul-pârât a precizat că, în data de 06.06.2012, Direcția Parcurilor Sector 3 a transmis notificarea nr. 1883, prin care a notificat reclamanta cu privire la faptul că, în temeiul art. 6.2, alin. (2) și art. 11.4 din contract, s-a decis rezilierea unilaterală a contractului, și începând cu data de 06.06.2012, Direcția Parcurilor Sector 3 nu a mai efectuat nicio comandă scrisă pentru livrarea și montarea de echipamente.

Rezilierea contractului a avut loc ca urmare a aprobării Referatului nr. x/01.06.2012 de către Directorul General al Direcției Parcurilor Sector 3, prin care s-a solicitat încetarea fumizării echipamentelor de joacă și a terenurilor de sport, întrucât serviciile de specialitate din cadrul Direcției Parcurilor (așa cum era organizată la momentul derulării contractului) au constatat că pentru suprafețele alocate pentru montarea de echipamente de joacă și terenuri de sport, produsele achiziționate până la acel moment, asigură necesarul din teren.

Obligațiile financiare născute în baza contractului, ca urmare a comenzilor scrise efectuate pentru dotarea cu echipamente a terenurilor de joacă din parcuri, anterior rezilierii contractului, au fost achitate integral.

Cu toate acestea, reprezentanții reclamantei au încercat prin diverse mijloace (adrese, notificări) prelungirea valabilității contractului, cu scopul emiterii de noi comenzi.

Precizează că începând cu data rezilierii, 06.06.2012, între cele două părți nu a mai existat niciun raport contractual care să dea naștere la obligații.

Montarea echipamentelor, dacă într-adevăr a fost efectuată, a fost realizată de către reclamantă fără acordul Direcției Parcurilor Sector 3 și fără a exista o notă de comandă în acest sens.

Mai mult, în cauză nu există nicio factură emisă de reclamantă și acceptată la plată de către pârâți, în vederea achitării presupusului debit aferent montării echipamentelor menționate de către reclamantă.

Precizează că majoritatea facturilor depuse de către reclamantă pentru achiziționarea mobilierului, în dovedirea acțiunii, sunt emise în anul 2011, lunile mai, iunie, noiembrie și decembrie, deci anterior încheierii contractului de furnizare, ce poartă data de 14.03.2012, și, deși se susține că s-a efectuat montarea echipamentelor, precizează faptul că nu s-a făcut dovada în acest sens.

În speță, din materialul probator administrat, anexat cererii de chemare în judecată, respectiv diferite note de recepție întocmite chiar de reclamantă, facturi de la diverși operatori, precum și celelalte înscrisuri atașate cererii, considerăm că nu rezultă cu exactitate că bunurile revendicate rezultă din documentele anterior menționate.

Mai mult decât atât, nu reiese că bunurile livrate de către terțe persoane reclamantei se identifică întocmai cu cele presupus a fi fost montate.

Menționăm că reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumție legală ce operează în favoarea recurentului-pârât conform art. 935 C. civ.

Precizează că reclamanta s-a adresat mai întâi instanței de judecată pentru atragerea răspunderii sale contractuale, cu privire la aceleași bunuri, acțiune care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, cerere respinsă prin sentința nr. 4234/24.06.2016 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal (definitivă prin decizia nr. 4189/12.07.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal).

Deși reclamanta, prin actele depuse la dosarul cauzei, afirmă că ar fi achiziționat bunurile ce fac obiectul prezentei acțiuni în revendicare, încearcă să determine instanța cum că ar fi livrat bunurile menționate anterior, dar reclamanta nu face dovada că bunurile menționate în aceste înscrisuri sunt același cu bunurile ce fac obiectul prezentului litigiu.

În ceea ce privește probatoriul administrat cu privire la expertiză, menționează că acesta nu este concludent față de criticile aduse.

Referitor la expertiza efectuată în prezenta cauză, apreciază că aceasta nu respectă cerințele dispozițiilor legale în vigoare, cu toate că împotriva acesteia a formulat obiecțiuni, instanța trecând peste acestea, deși în cauză se impunea anularea raportului de expertiză, astfel cum a fost completat, ori încuviințarea obiecțiunilor, astfel cum au fost formulate și refacerea acestuia, în funcție de obiecțiunile formulate.

Referindu-se, de asemenea, la raportul de expertiză întocmit în cauză, precizează că acesta nu răspunde obiectivelor stabilite de către instanța de judecată, întrucât expertul nu a procedat la identificarea bunurilor menționate în cererea de chemare în judecată cu indicarea faptului dacă aceste bunuri sunt cele menționate în anexa Contractului de furnizare nr. x/14.03.2012 și a locației unde aceste bunuri au fost identificate, deși acest lucru a fost solicitat imperativ de către instanță.

La identificarea bunurilor, expertul trebuia să aibă în vedere și indicarea modalității de livrare a acestora, la solicitarea cui, în baza cărui temei legal, actele doveditoare în acest sens, amplasamentul acestora, respectiv să prezinte toate operațiunile economice, contabile cât și de livrare, montare a bunurilor, lucru care nu s-a efectuat.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a invocat excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor formulate în motive de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea excepției invocate, recurenta-reclamantă a arătat că, în cuprinsul cererii de recurs a pârâtului, nu pot fi identificate veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

În argumentarea criticilor sale, recurentul-pârât invocă aspecte referitoare la derularea raporturilor contractuale dintre părți (care, oricum, exced obiectului dedus judecății), respectiv este criticată maniera de valorificare a probațiunii de către instanța de apel, chestiuni care vizează strict netemeinicia soluției atacate.

Pe fondul recursului, a menționat că, raportat la criticile pârâtului, instanța de apel a răspuns pertinent, concis și fără echivoc problemelor deduse judecății.

De asemenea, în ceea ce privește invocarea art. 935 C. civ., privitoare la prezumția de titlu de proprietate în privința bunurilor mobile, arată că ipoteza de la care pornește analiza pârâtului este eronată, bunurile în discuție fiind mobile prin anticipație, conform reglementării art. 540 C. civ.

Așadar, raportat la situația actuală a bunurilor, imobile prin încorporarea lor fondului de care sunt prinse, în speță sunt aplicabile dispozițiile acțiunii în revendicare prevăzute de art. 563 C. civ.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac formulate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

i. În ceea ce privește recursul reclamantei A. S.R.L., analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Prin susținerile deduse judecății prin cel dintâi set de critici, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă afirmă atât existența unei motivări contradictorii în privința soluției de acordare a despăgubirilor, cât și a unei greșite interpretări a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Fără a indica, în concret, argumentele pretins ireconciliabile pe care se sprijină hotărârea atacată, recurenta-reclamanta precizează, în esență, că nu se poate reține atât existența unei acțiuni în despăgubire (ca efect al imposibilității de restituire în natură a bunurilor revendicate, conform art. 566 alin. (1) C. civ.), cât și lipsa incidenței dispozițiilor art. 1.349, art. 1.385 alin. (1) și art. 1.386 alin. (1) C. civ., care stabilesc modalitatea de reparare, prin echivalent, a prejudiciilor cauzate.

Ca atare, raportat la aspectele de care se prevalează recurenta-reclamantă în susținerea criticii formulate, ce țin strict de fondul întinderii dreptului la despăgubire al părții, precum și la considerentele deciziei atacate, se constată că, prin invocarea acestui motiv de recurs, în realitate, se contestă raționamentul juridic al instanței de apel, iar nu un viciu efectiv de motivare, fiind, în consecință, subsumabile doar motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica nu poate fi, însă, primită.

Astfel, analizând susținerile formulate, în limitele anterior stabilite, se observă că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea părții adverse, în principal, să restituie în natură echipamentele pentru parcuri și terenuri de joacă enumerate, ce au fost livrate și montate în luna iunie a anului 2012 în Parcul Pantelimon, aflat în administrarea pârâtului, iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea bunurilor nu poate avea loc în natură, obligarea acestuia la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea echipamentelor de joacă, în conformitate cu prevederile art. 566 alin. (1) C. civ.

Potrivit dispoziției legale menționate, care dă expresie efectelor admiterii acțiunii în revendicare - prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia - "despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii".

Procedând la verificarea criticilor deduse judecății de către reclamantă prin apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, prin care a fost admis petitul principal, precum și a încheierilor din 25 noiembrie 2021 și din 28 aprilie 2022 ale aceleiași instanțe, curtea de apel a reținut, cu ocazia devoluțiunii depline a cauzei, că bunurile revendicate sunt unele mobile prin anticipație (aspect ce prezintă relevanță juridică pe planul analizei ipotezei normative stabilite de art. 566 alin. (1) C. civ., a pieirii acestora, constatată, în speță, ca urmând a interveni la momentul desprinderii lor de fond, în acord cu probatoriul administrat).

Constatând, așadar, că acțiunea în revendicare s-a transformat, date fiind circumstanțele particulare ale speței, într-una în despăgubiri pentru pieirea bunurilor, conform prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ., ce constituie fundamentul în drept al pretenției subsecvente deduse judecății, conform celor arătate anterior, instanța devolutivă de control judiciar a stabilit că "despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii", reținând, în mod judicios, în determinarea întinderii efective a despăgubirilor cuvenite reclamantei, că valoarea acestora trebuie stabilită în funcție de starea în care se găseau bunurile la momentul pieirii (când a devenit imposibilă restituirea lor în natură) și de valoarea de piață a bunurilor, raportat la acea stare, la data acordării lor.

În argumentarea raționamentului juridic realizat, curtea de apel a constatat în mod corect similitudinile demersului judiciar pendinte (ce tinde la obținerea de despăgubiri ca efect al imposibilității restituirii bunului, cum s-a arătat) cu cele al acțiunii în revendicare propriu-zise (ipoteză în care restituirea are loc în starea în care se află bunul), prilej cu care a reținut că, pentru obținerea diferenței între valoarea bunului la momentul intrării acestuia în posesia pârâtului și cea de la momentul restituirii lui, reclamanta are la dispoziție o acțiune distinctă.

Tocmai de aceea, afirmând, doar sub aparența aplicării eronate a prevederilor art. 1.349, art. 1.385 alin. (1) și art. 1.386 alin. (1) C. civ., că este "pusă în situația de suporta deprecierea bunului, pricinuită de posesorul neproprietar", recurenta tinde, în realitate, a nesocoti limitele învestirii instanței prin cererea introductivă de instanță, susținerile fiind, așadar, unele străine de cadrul obiectiv fixat chiar de către reclamantă prin acțiunea formulată.

Astfel, prevalându-se de obligația de reparare integrală a prejudiciului, pentru a obține suplimentarea despăgubirii stabilite, recurenta-reclamantă omite faptul că instanțele sunt ținute, conform art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., a se pronunța în limitele învestirii lor de către părți, în virtutea principiului disponibilității, consacrat expres prin art. 9 C. proc. civ.

Or, în condițiile în care reclamanta, a solicitat, în subsidiar și alternativ, ca obiectul revendicării să fie convertit în despăgubiri, în situația în care se va constata că restituirea în natură nu este posibilă, justificându-și demersul judiciar în mod expres pe dispozițiile art. 563 și art. 566 alin. (1) C. civ. (fără, deci, a formula, în cadrul acestui litigiu, și un capăt de cerere prin care să solicite alte forme de indemnizare), în mod judicios a respectat instanța de prim control judiciar cadrul procesual configurat prin acțiune.

De altfel, susținerea omite aspectul că însăși reclamanta a formulat pe cale separată, prin intermediul unei cereri de chemare în judecată ulterioare (înregistrate în 17 ianuarie 2022), noi pretenții în legătură cu situația litigioasă dedusă judecății în prezenta cauză (solicitând inclusiv obligarea acelorași pârâți cu cei împotriva cărora s-a îndreptat prin acțiunea din prezenta pricină la plata "diferenței dintre valoarea bunurilor de la momentul livrării lor și valoarea de piață actuală - prejudiciu evaluat provizoriu la suma de 116.582,32 euro, stabilită în baza expertizei efectuate în dosarul nr. x/2020 -, iar în subsidiar la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea echipamentelor de joacă de la data montării, actualizată la data restituirii efective, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor pentru perioada 17.01.2018-17.01.2022"), pricină suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a prezentului dosar, prin încheierea din 15 decembrie 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

În atare circumstanțe, față de ceea s-a dedus judecății prin acțiunea formulată în prezenta cauză, nu se poate reține o încălcare a normelor de drept substanțial invocate, solicitarea de dezdăunare în privința valorii de depreciere a bunului, cum chiar recurenta-reclamantă afirmă, aducând în discuție, nepermis procedural, o pretenție aflată în afara elementelor cererii introductive de instanță.

Tot astfel, pretinzând că i se cuvin despăgubiri reprezentând "valoarea de piață actuală (2023) a bunului (de nou)" (stare în care acesta se găsea la momentul montării propriu-zise a acestuia, în iunie 2012, conform celor arătate prin acțiune), recurenta-reclamantă tinde a deplasa momentul în funcție de care trebuie determinat cuantumul despăgubirilor anterior celui prevăzut de norma de drept analizată (și la care ar interveni, prin ipoteză, pieirea bunului), pentru a obține o valoare a dezdăunării mai mare.

Însă, fundamentul juridic unic al acțiunii pendinte, cum s-a arătat, are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acțiuni), întrucât, în situația imposibilității restituirii în natură, trebuie asigurată echivalența valorică, prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeași dată, aspect care, date fiind limitele învestirii instanței, nu poate fi disociat de starea sa curentă, similar ipotezei în care bunul, în materialitatea sa, s-ar fi reîntors fizic în posesia reclamantei (cum judicios reține instanța devolutivă de atac), fiind expresia unei subrogații reale cu titlu particular, în care bunul, având o anumită valoare patrimonială, este înlocuit exact cu aceasta, iar nu in genere, cum tinde recurenta-reclamantă atunci când solicită valoarea de înlocuire a unor bunuri noi.

Formulată în acești termeni, critica tinde inclusiv la înlăturarea, inadecvat procedural, a aspectelor de temeinicie referitoare la determinrea întinderii culpei proprii a recurentei-reclamante, de 55%, în pieirea bunurilor.

Or, fără a antama aspecte relative la modalitatea de valorificare, în prezenta cauză, a efectului pozitiv al lucrului judecat constând în neimputabilitatea, în sarcina autorității publice, a faptului furnizării produselor în absența emiterii unei comenzi scrise din partea achizitorului, în condițiile denunțării unilaterale a contractului de către acesta, stabilit prin decizia nr. 4189 din 12 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, purtat anterior între părți - pe baza căruia instanța devolutivă de control judiciar a concluzionat că "faptul că echipamentele au ajuns să fie montate în Parcul Pantelimon (și să fie astfel supuse deteriorării) se datorează reclamantei -, prin solicitarea contravalorii unui bun echivalent nou, cu titlu de despăgubire, recurenta-reclamantă urmărește, în realitate, o nouă evaluare a fondului pretențiilor și a materialului probator, motiv care face, în egală măsură, ca susținerile să nu poată fi primite în prezenta fază procesuală.

- Se înscriu în afara controlului de legalitate al instanței de recurs și susținerile referitoare la maniera pretins eronată de realizare a algoritmului de calcul folosit pentru determinarea concretă a valorii despăgubirii, întemeiate doar formal pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, se observă că, în susținerea criticii formulate, recurenta-reclamantă face referire la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluare bunuri, administrat în cauză, citând parte din aspectele reținute de către curtea de apel, astfel cum au fost ele preluate din cuprinsul respectivului mijloc de probă, pentru ca ulterior să precizeze că instanța anterioară, în cadrul algoritmului de determinare a despăgubirilor, "a confundat/utilizat greșit valoarea uzurii la 2012, de 118.570,99 euro, cu valoarea de utilitate la 2012, de 255.648,87 euro".

Se constată, astfel, că partea nu a procedat la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivul de casare invocat, ci, mai degrabă, își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând, totodată, modalitatea în care au fost avute în vedere, de către instanța de apel, concluziile expertului.

Or, asemenea considerații, nu reflectă o situație dintre cele subsumabile controlului în casație, ce presupune verificarea hotărârii din perspectiva regulilor de drept incidente, iar nu a manierii de calcul al despăgubirilor raportat la particularitățile faptice ale speței, în prezenta cale extraordinară de atac neputând fi cenzurată modalitatea concretă pe baza căreia a fost stabilită întinderea despăgubirilor.

Ca atare, referirea formală la dispozițiile art. 566 alin. (1), art. 1.349 și art. 1.385 alin. (1) C. civ., în lipsa unei argumentații juridice propriu-zise, nu poate declanșa controlul de legalitate al deciziei atacate, susținerile formulate vizând strict aspecte factuale, ce scapă examenului instanței de recurs.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la încălcarea dispozițiilor de drept procedural ca urmare a reținerii, de către curtea de apel, a unei culpe a reclamantei de 55% în producerea prejudiciului, "fără a pune acest element în discuția părților și fără a fi fost învestită cu o cerere reconvențională, prin care recurentul-pârât să fi invocat culpa reclamantei în producerea prejudiciului".

S-a arătat, în acest sens, că, pe de o parte, instanța de apel ar fi nesocotit principiile dreptului la apărare și contradictorialității (art. 13 și art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.), ca efect al nepunerii în prealabil a culpei concurente în dezbaterea părților, iar, pe de altă parte, că instanța a încălcat principiul tantum devolutum quantum iudicam (art. 478 C. proc. civ.), întrucât reținerea acestei împrejurări ar fi presupus formularea unei pretenții proprii a pârâtului, pe cale incidentală.

Contrar susținerii părții, în speță nu a avut loc încălcarea normelor legale de care se prevalează aceasta, față de contextul în care s-a desfășurat judecata și de poziția procesuală exprimată efectiv de către pârât cu privire la pretențiile îndreptate împotriva sa.

Astfel cum s-a arătat și în cele ce preced, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat, în subsidiar petitului în revendicarea bunurilor și restituirii lor în natură, obligarea părții adverse la plata unor despăgubiri, reprezentând contravaloarea acestora, în conformitate cu prevederile art. 566 alin. (1) C. civ., care statuează că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat (ceea ce presupunea, în mod necesar, o analiză a culpei părților raportului juridic).

Prin raportare la pretențiile formulate în maniera expusă anterior, se observă că apărările recurentului-pârât invocate prin întâmpinare în fața primei instanțe au vizat și cel de-al doilea capăt de cerere, în legătură cu care a afirmat, în esență, că "nu este admisibil, câtă vreme, în calitate de achizitor, nu a formulat o notă de comandă și nu a recepționat, potrivit dispozițiilor contractuale, echipamentele de joacă", făcând trimitere, totodată, la puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015, soluționat definitiv, prin respingerea pretențiilor reclamantei.

Corelativ, prin apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, pârâtul a indicat, printre altele, că "începând cu data rezilierii, respectiv 06.06.2012, între cele două părți nu a mai existat un raport contractual care să dea naștere la obligații. Montarea echipamentelor, dacă într-adevăr a fost efectuată, a fost realizată de către recurentă fără acordul Direcției Parcurilor Sector 3 și fără a exista o notă de comandă în acest sens."

Reiese, așadar, că, prin apărările formulate pe parcursul procesului, recurentul-pârât a invocat existența unei culpe a reclamantei în legătură cu montarea bunurilor ce constituie obiectul revendicării în parcurile aflate în administrarea sa, corelativ pretinderii lipsei propriei culpe, urmărind, astfel, respingerea acțiunii.

Contrar susținerilor recurentei, pentru reținerea, de către instanță, a unei culpe a reclamantei în legătură cu producerea prejudiciului nu era necesară formularea unei cereri reconvenționale de către pârât, de vreme ce aspectele învederate de către acesta (ce tindeau la respingerea acțiunii în tot, ca efect al culpei exclusive a acesteia) nu reprezentau pretenții proprii în raport cu reclamanta, fiind deduse judecății, în mod corespunzător, pe cale de apărare de fond, astfel cum s-a arătat.

Or, chiar și atunci când pârâtul nu înțelege să își valorifice un drept propriu pe calea unei cereri incidentale, acestuia nu îi poate fi negat dreptul la apărare, fiindu-i recunoscută posibilitatea de a combate pretențiile ce îi sunt opuse, cu consecința, după caz, a diminuării sau a înlăturării răspunderii sale.

Astfel fiind, prevalându-se doar formal de nesocotirea limitelor devoluțiunii, recurenta-reclamantă ignoră faptul că instanța este obligată să se pronunțe și asupra apărărilor formulate de pârât, în acord cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Așadar, susținerea recurentei-reclamante, conform căreia existența unei culpe proprii a acesteia ar fi putut fi invocată doar pe calea unei cereri reconvenționale este una care limitează în mod greșit judecata instanței numai la pretenții formulate pe cale incidentală, fără posibilitatea analizei apărărilor pârâtului.

Dată fiind formularea pe cale de apărare de fond a susținerilor ce vizau culpa reclamantei, nu pot fi primite nici afirmațiile vizând încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, ca efect al pretinsei nepuneri în dezbaterea părților a acestui aspect.

Astfel, nu se poate omite, în acest context, că recurenta-reclamantă a avut posibilitatea combaterii susținerilor recurentului-pârât, din moment ce a luat cunoștință de apărările acestuia și a dezbătut, în condiții depline de contradictorialitate, probatoriul propus în dovedirea pretențiilor afirmate, neputându-se reține existența unei vătămări procesuale a părții, din perspectiva aplicării în cauza de față a normelor de procedură care consacră principiile procesului civil puse în discuție.

Mai mult, recurenta-reclamantă nu poate invoca, în mod valabil, încălcarea dreptului său la apărare, cât timp stabilirea culpei sale, de către instanța devolutivă de control judiciar, a avut ca fundament reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al statuărilor cuprinse în decizia nr. 4189 din 12 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, judecată în care nu doar că a participat, ci pe care chiar ea a declanșat-o.

- Corelativ, pretinzând greșita stabilire, în speță, a unei culpe comune, recurenta-reclamantă nesocotește dezlegările cu valoare obligatorie și înzestrate, ca atare, cu autoritate de lucru judecat din conținutul deciziei anterior amintite, care au tranșat asupra vinovăției reclamantei în privința montării echipamentelor în parcul aflat în administrarea recurentului-pârât.

Aceasta întrucât un asemenea aspect litigios nu mai poate face obiectul unei analize proprii a instanței ulterior învestite, el impunându-se ca atare noii judecăți, fără posibilitatea pentru părți de a mai contrazice dezlegarea dată în procesul anterior sau pentru instanța de judecată de a realiza o altă evaluare a respectivei chestiuni.

Acest aspect, determinant în contextul de ansamblu al cauzei, a constituit și motivul pentru care instanța de apel a reținut, ținând cont și de probele administrate, doar o "contribuție" a recurentului-pârât la crearea prejudiciului (iar nu o culpă exclusivă a acestuia, astfel cum eronat pretinde reclamanta), premisa deteriorării ulterioare a echipamentelor constituind-o însăși fapta imputabilă a acesteia (astfel cum a fost reținută în cadrul pricinii anterioare).

Din acest motiv, ulterior stabilirii interdependenței elementelor (obiective) cauzale în producerea prejudiciului, imputabile ambelor părți, instanța devolutivă de control judiciar a procedat la determinarea procentului în care elementele subiective al raportului juridic obligațional se răsfrâng în privința întinderii răspunderii ce revine fiecăreia dintre părți.

Astfel fiind, cum raționamentul deductiv al curții de apel s-a circumscris acelor împrejurări reținute în complexul cauzal, care a configurat contribuția concurentă la producerea prejudiciului, este lipsită de fundament inclusiv critica referitoare la lipsa unei legături de cauzalitate între fapta reclamantei (impusă, ca atare, în prezenta judecată) și prejudiciul cert a se produce în ipoteza desprinderii de fond a echipamentelor revendicate.

De altfel, referindu-se la aspecte factuale, precum "bunurile nu au pierit cu ocazia montării lor", pentru a susține că prejudiciul constând în deteriorarea lor constituie rezultatul exclusiv al faptei pârâtului, recurenta-reclamantă readuce în discuție, inadecvat procedural, strict chestiuni ce țin de mijloacele de probă și de evaluare a acestora de către instanța de prim control judiciar, nesusceptibile de cenzură în recurs.

- Inclusiv criticile cu privire la greșita stabilire, de către curtea de apel, a gradului de vinovăție al fiecăreia dintre părți nu deduc judecății aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, fiind un element de fapt, evaluat, de asemenea, de către instanța anterioară, pe baza probatoriului administrat.

În consecință, ținând cont că și gravitatea culpei constituie o chestiune de apreciere a instanțelor devolutive, în raport cu circumstanțele concrete regăsite în pricină, ce nu poate face obiectul verificării jurisdicționale în prezenta cale extraordinară de atac, vor fi înlăturate și aceste susțineri ale recurentei-reclamante, care tind, în realitate, impropriu judecății din recurs, doar la reaprecierea situației de fapt determinate în calea de atac precedentă.

- Este lipsită de temei, de asemenea, și susținerea unei nemotivări a deciziei, întrucât instanța de apel nu ar fi "menționat criteriile avute în vedere la cuantificarea gradului de vinovăție".

Lipsa incidenței cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., rezultă, în egală măsură, din cele ce arătate în precedent, în condițiile în care conduita persoanei vătămate înseși poate concura la producerea prejudiciului, favorizând sau înlesnind rezultatul păgubitor, motivele care au determinat prejudiciul fiind o chestiune de fapt, analizată, ca atare, de către instanța de apel, care a expus în mod corespunzător considerentele pentru care a reținut culpa reclamantei alăturată celei a pârâtului.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în calea de atac anterioară.

Or, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu argumentele instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu un deficit de motivare și nu determină incidența motivului de casare invocat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1341A din data de 31 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

ii. În ceea ce privește recursul pârâtului Sectorul 3 al Municipiului București, prin primar:

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pârâtului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de recurenta-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

- Printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă atât existența unei motivări insuficiente a deciziei atacate, cât și o contrarietate a considerentelor acesteia.

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter