ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 31.03.2022 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea pârâtei de a-i plăti suma de 636.532,55 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere calculate în baza promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2017, de către notarul public C., precum și obligarea de a suporta cheltuielile de judecate generate de prezentul proces. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 și art. 1350 din C. civ. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 282/S/08.11.2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. A admis acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 636.532,55 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere calculate în baza promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2017, de către notarul public C.. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 18.295,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 366/Ap/11.03.2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței nr. 282/S/08.11.2022 a Tribunalului Brașov, secția I civilă. A schimbat în tot sentința în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile pretinse cu titlu de penalități în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, pentru perioada anterioară datei de 31.03.2019. A respins acțiunea având ca obiect despăgubiri, reprezentând penalități în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere - pentru perioada anterioară datei de 31.03.2019, ca fiind prescrisă, iar pentru perioada 31.03.2019 - 17.03.2022, ca neîntemeiată. A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță. A obligat intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 9.985 RON (4.985 RON + 5.000 RON) cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 3667Ap/11.03.2024 a Curții de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Într-o primă critică, recurentul a arătat că instanța de apel nu a analizat în mod corect excepția prescripției, în lumina prevederilor art. 2500 din C. civ. și a apreciat, în mod greșit, că termenul de prescripție se calculează de la data la care părțile au convenit asupra predării imobilului, respectiv 28.09.2018. Potrivit art. 4 lit. a) alin. (7) din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, în cazul în care promitenta vânzătoare depășește termenul, aceasta va achita penalități în cuantum de 0,15%zi de întârziere, procent raportat la suma achitată din preț de promitentul-cumpărător până la acea dată, până la data predării imobilului. Penalitățile încep să curgă din prima zi ce urmează termenului scadent de predare ce nu a fost respectat. Penalitățile vor fi percepute până la data predării apartamentului, putând depăși cuantumul sumei la care se calculează. Având în vedere clauza inserată în contract conform căreia penalitățile vor fi percepute până la data predării apartamentului, precum și prevederile art. 2500 conform cărora dreptul la acțiune reprezintă dreptul de a constrânge o persoană să execute o anumită prestație etc, apare ca evident faptul că recurentul nu putea formula cererea de solicitare a penalităților, decât ulterior momentului în care ar fi fost clar termenul până la care acestea puteau fi calculate. În caz contrar, ar fi fost imposibilă stabilirea prejudiciului, calculul taxei de timbru raportat la valoarea prejudiciului etc. Art. 4 din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.09.2017 nu face referire la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci reține că în situația în care promitenta-vânzătoare depășește termenul stabilit prin contract, aceasta se obligă să achite penalități până la data predării imobilului. Printr-o a doua critică, recurentul a învederat că la termenul din 16.06.2023 s-a reținut că reprezentantul intimatei-apelante a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriu pentru a dovedi faptul că, încă din cursul anului 2018, recurentul a primit posesia în fapt a apartamentului. De asemenea, instanța a reținut că prin proba testimonială se urmărește predarea folosinței ca și împrejurare de fapt, teza probatorie pentru care a fost încuviințată proba testimonială fiind data preluării folosinței posesiei asupra imobilului. Din încheierea de ședință rezultă în mod clar că proba cu interogatoriu și proba testimonială au fost încuviințate pentru a se lămuri momentul preluării posesiei, întrucât în legătură cu această chestiune urma a se clarifica aspectele cu privire la clauza care cuprinde penalitățile de întârziere. Recurentul arată că instanța de apel nu a avut în vedere, în momentul încuviințării și administrării probelor cu interogatoriu și martori, prevederile art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-a zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4). Totodată, înscrisul autentic se bucură de o prezumție de autenticitate și validitate, astfel încât cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenindu-i celui care îl contestă. Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost contestat în niciun moment, prin urmare administrarea de probe cu privire la conținutul acestuia apare ca inadmisibilă. Așadar, teza probatorie în baza căreia au fost admise și administrate aceste probe viza predarea folosinței imobilului, deși în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.03.2022 de Biroul Individual Notarial C. la Cap. VII, pagina 9 din contract, este menționat faptul că predarea bunului imobil, adică punerea sa la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei, se face necondiționat azi, data autentificării prezentului înscris. În ceea ce privește proba cu interogatoriu, în hotărâre se reține faptul că recurentul ar fi primit un rând de chei în anul 2018, ceea ce nu poate reprezenta o dovadă a faptului că acesta a și locuit în apartament, după cum nici facturile achitate nu indică acest lucru și nici măcar emailul în care arată că locuiește de mai bine de un an în apartament, referindu-se însă la faptul că 1-a mobilat și dorind să grăbească încheierea contractului și așa tergiversată prea mult de către intimată. De asemenea, nu a fost avut în vedere nici faptul că în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare se arată că predarea-primirea se va face în baza unui proces-verbal, proces-verbal care nu s-a încheiat niciodată, întrucât, în realitate, predarea s-a făcut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În opinia recurentului, analiza instanței de apel și soluția pronunțată de aceasta se situează în afara prevederilor legale, câtă vreme contractele încheiate între părți fac deplină dovadă asupra modalității în care s-au derulat evenimentele și asupra obligațiilor pe care fiecare dintre ele și le-a asumat și le-a respectat. Câtă vreme nu numai că nu s-a introdus nicio acțiune în anularea actului, dar nu a fost contestat de partea adversă în niciun moment și prin nicio modalitate, nici măcar verbal, administrarea probelor dincolo de aceste înscrisuri apare ca nelegală, făcând ca prezentul recurs să fie admisibil.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. La 18.03.2025, intimata-pârâtă a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului și judecata în lipsă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul reclamantului este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de casare incident atunci când hotărârea contestată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat motivului de recurs invocat, recurentul supune controlului de legalitate două critici, respectiv faptul că instanța de apel nu ar fi analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune și din perspectiva dispozițiilor art. 2500 din C. civ., precum și încălcarea, de către instanța de apel a dispozițiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., dat fiind faptul că a admis proba cu martori și interogatoriu cu privire la momentul predării posesiei apartamentului în litigiu, deși acest aspect era stipulat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind o eventuală interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material incidente, critica privind încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât vizează o normă de drept procesual, este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motiv de casare incident în situația când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, în ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., respectiv modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2500 din C. civ., despre care recurentul pretinde că nu a fost avut în vedere de către instanța de apel, "(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz." În susținerea motivului de recurs, recurentul a învederat că instanța de apel a apreciat în mod eronat, că data de la care se calculează termenul de prescripție este data de 28.09.2018, întrucât momentul de la care curge termenul de prescripție este cel la care a fost îndeplinită obligația de predare a imobilului, respectiv data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform mențiunilor din contract (17.03.2022). Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că textul legal despre care recurentul pretinde că nu ar fi fost avut în vedere de către instanța de apel conține o reglementare de ordin general privind stingerea prin prescripție a unui drept material la acțiune, care nu a fost exercitat în termenul legal, fără a distinge cu privire la durata acestui termen și cum se calculează, respectiv o definiție, de asemenea, generică, cu privire la semnificația noțiunii de drept material la acțiune, lipsită de relevanță în contextul criticii de nelegalitate deduse judecății, care vizează, în mod punctual, momentul de la care curge termenul de prescripție. Totodată, este de observat că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. se referă la o interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material, iar nu la omisiunea instanței de a analiza un anumit text de lege, astfel cum reclamă recurentul. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, în analiza acestui moment, instanța de apel a avut în vedere deopotrivă dispozițiile art. .2500 din C. civ., cât și normele consacrate în art. 2517 din C. civ., pe care le-a interpretat și aplicat, în mod corect, în cauză. Înalta Curte constată că situația de fapt necontestată de părți și asupra căreia nu se mai poate reveni în calea extraordinară de atac este cea stabilită de instanțele devolutive, însă apreciază că pentru evaluarea motivului de casare, este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata penalităților de întârziere calculate în baza promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2017, în sumă de 636.532,55 RON. Prin această promisiune de vânzare-cumpărare, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. s-a obligat să transmită recurentului-reclamant A., până cel mai târziu la 30.04.2018, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x, situat la etajul 1, al imobilului din municipiul București, strada x, nr. 8A. Conform art. 4 lit. A) paragraful 7 din antecontract, promitenta vânzătoare s-a obligat să predea reclamantului apartamentul cu finisajele și dotările menționate în anexa 2, până cel mai târziu la 30.04.2018, cu posibilitatea prelungirii acestui termen, prin acordul părților, dar nu mai mult de 90 de zile, urmând ca, în situația în care depășește acest termen, să achite penalități în cuantum de 0,15%, pentru fiecare zi de întârziere, procent ce va fi aplicat la suma achitată din preț, de către beneficiarul-cumpărător, până la acea dată, precizându-se că aceste penalități vor curge până la data îndeplinirii obligației de predare a bunului și că ele pot depăși cuantumul sumei de bani la care sunt aplicate. Conform art. 4 lit. A) paragraful 13 din același antecontract, părțile au stabilit că transmiterea proprietății, cu toate atributele sale, asupra imobilului cu destinația de apartament mai sus identificat, va avea loc la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, dată la care se vor preda și toate titlurile de proprietate asupra imobilului, iar predarea imobilului cu tot ceea ce este necesar pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei, va avea loc în termen de 15 zile de la data autentificării contractului de vânzare. Prin actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/18.05.2018, s-a stabilit că prețul vânzării este de 335.193,55 RON (echivalentul sumei de 72.450 euro), preț care a fost achitat integral de către recurentul-reclamant cu acel prilej, termenul de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică prelungindu-se până la data de 28.09.2018. Contractul de vânzare-cumpărare referitor la imobilul care a făcut obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a fost încheiat de părți la data de 17.03.2022, fiind autentificat de către BIN C., sub numărul x, din aceeași dată. Unul din aspectele de nelegalitate învederate de către recurentul-reclamant este reprezentat de modalitatea în care instanța de apel a stabilit momentul de la care curge termenul de prescripție, respectiv de la data predării folosinței imobilului (așa cum a reținut instanța de apel) sau de la data încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare (astfel cum susține recurentu-reclamant). Analizând conținutul promisiunii de vânzare-cumpărare din perspectiva relevanței asupra momentului de la care curge prescripția, instanța de apel a reținut că una dintre clauzele inserate în aceasta se referă la predarea folosinței imobilului, ca atribut al dreptului de proprietate, părțile inserând în cuprinsul respectivei promisiunii o clauză referitoare la plata unor penalități de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, în cazul neîndeplinirii obligației de predare a folosinței imobilului la termenul stabilit, astfel după cum acesta putea fi prelungit prin acordul părților (clauza de la art. 4, lit. A), paragraful 7), iar o altă clauză se referă la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, cu toate atributele sale, fără a fi stabilită vreo clauză referitoare la penalități în situația îndeplinirii cu întârziere a acestei obligații (clauza de la art. 4, lit. A), paragraful 13). Raportând conținutul acestor clauze contractuale la obiectul cererii de chemare în judecată, în mod corect instanța de apel a constatat că pretențiile recurentului-reclamant s-au întemeiat pe clauza inserată la art. 4, lit. A), paragraful 7 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, față de nerespectarea termenului convenit pentru predarea bunului cu privire la care părțile au contractat, prin activarea clauzei penale a penalităților de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere. Având în vedere izvorul pretențiilor deduse judecății astfel cum a fost menționat anterior, a rezultat că regimul juridic al prescripției este reglementat de dispozițiile art. 2524 alin. (1) din C. civ. (privind dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face), text legal a cărui incidență a fost constatată în mod corect de către instanța de apel, potrivit căruia "dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute". Astfel, în ce privește clauza penală prevăzută la art. 4, lit. A), pragraful 7 din promisiunea de vânzare cumpărare, data de la care curge termenul de prescripție, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, este data la care părțile au convenit asupra predării imobilului, și anume 28.09.2018, așa cum rezultă din Actul adițional la promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/18.05.2018, iar nu data de 17.03.2022, care reprezintă momentul încheierii efective a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum eronat susține recurentul-reclamant. Întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 31.03.2022, în mod evident pretențiile recurentului-reclamant situate în afara termenului de prescripție de 3 ani, adică anterioare datei de 31.03.2019, sunt supuse prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, respectiv art. 2500 alin. (1), art. 2517 care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel și art. 2526 teza I din C. civ., potrivit căruia "când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă". Față de cele arătate, critica de nelegalitate va fi respinsă, ca nefondată. În ce privește critica, potrivit căreia proba cu martori și interogatoriu pentru dovedirea momentului predării posesiei apartamentului în litigiu nu poate fi administrată în contra clauzelor contractuale, care au stipulat acest moment, Înalta Curte constată că art. 309 din C. proc. civ. statuează următoarele: "(1)Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. (2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. (3)În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: 1.partea s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; 2.există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; 3.partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră; 4.părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5.actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; 6.se cere lămurirea clauzelor actului juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4)." Invocând încălcarea acestui text legal, recurentul pretinde că instanța de apel nu putea, pe baza interogatoriului și a declarației de martor, să dovedească momentul la care apartamentul în litigiu a intrat în posesia sa, câtă vreme un asemenea moment era prevăzut prin clauzele contractuale, iar în această ipoteză proba cu interogatoriu și proba testimonială erau prohibite de lege. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că probele respective nu au fost administrate în contra clauzelor contractuale, astfel cum au fost stabilite de către părți, pentru a se aprecia că au fost încălcate dispozițiile art. 309 din C. proc. civ., cum greșit afirmă recurentul, ci pentru dovedirea faptului juridic constând în predarea folosinței imobilului, obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare ca împrejurare de fapt. Faptul juridic al predării imobilului a fost în mod corect probat prin înscrisurile existente în dosarul primei instanțe, din care a rezultat că pentru apartamentul recurentului-reclamant, începând cu 01.04.2019, au fost emise facturi pentru consum utilități, cheltuieli comune și chirie loc de parcare, ceea ce a presupus că predarea posesiei și folosinței apartamentului identificat în promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare, a avut loc undeva la sfârșitul anului 2018 începutul anului 2019, deci, la un alt moment decât cel avut în vedere de părți inițial. De altfel, prin încheierea de ședință din data de 16.06.2023, termen la care în condiții de publicitate și oralitate au fost dezbătute cererile de probatorii ale părților, în justificarea încuviințării probei cu interogatoriu și cu martor, instanța a reținut, în mod corect, că "prin proba testimonială nu se urmărește a se dovedi contra clauzei înscrise în contractul de vânzare-cumpărare referitor la predarea imobilului, în sensul dreptului de proprietate, ci predarea folosinței ca și împrejurare de fapt, aspect ce poate fi probat prin proba testimonială". Proba testimonială și proba cu interogatoriu nu au fost administrate pentru "a se pune la îndoială mențiunile unui înscris autentic", așa cum susține recurentul prin memoriul de recurs, ci pentru a se lămuri aspecte de fapt dovedibile cu orice mijloc de probă, astfel încât valorificarea lor de către instanța de apel este una conformă legii. Argumentele pe care recurentul le expune în combaterea acestor probatorii- data predării imobilului, dovedirea folosinței efective a imobilului, obiect al promisiunii de vânzare și relevanța predării cheilor, înainte de încheierea actului translativ de proprietate- reprezintă elemente care configurează situația de fapt calificată juridică, care este atributul exclusiv al instanței devolutive. Toate aceste alegații ale recurentului, din cuprinsul motivelor de recurs se întemeiază exclusiv pe aprecierile și interpretările subiective date de recurent elementelor de fapt ale cauzei și probelor administrate, fără a releva veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate. Sub acest aspect, instanța supremă subliniază că situația de fapt este apanajul instanțele devolutive și excede analizei instanței de recurs, întrucât aserțiunii recurentului au drept scop reevaluarea probatoriilor administrate reprezentând aspecte de netemeinicie care excedează configurației juridice a căii extraordinare de atac. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 309 din C. proc. civ. nu au fost încălcate, iar critica nu poate fi primită. Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 366/Ap din 11 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.