ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2715/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată sub nr. x/2023, la data de 21.06.2023, pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă, reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Municipal A. Roșiorii de Vede, să se dispună obligarea acestuia la plata integrală și imediată a creanței certe, lichide și exigibile în cuantum total de 5.572.813,67 RON (5.022.556 RON debit principal, reprezentând contravaloarea sumelor acordate nelegal cu titlu de spor, suma de 366.838,45 RON - contravaloare dobândă și suma de 183.419,22 RON - penalități de întârziere); dobânzi și penalități legale de la data de 05.10.2022 și până la restituirea integrală a acestora către Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman, conform prevederilor art. 73 1 din Legea 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, de la data fiecărei plăți nedatorate și până la data restituirii lor efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 366/07.12.2023, Tribunalul Teleorman, secția civilă a respins acțiunea formulată de către reclamata Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Municipal A. Roșiorii de Vede, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 408A din 10 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus următoarele: A admis apelul formulat de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 366/07.12.2023, pronunțată de Tribunalul Teleorman, A schimbat în tot sentința apelată și, rejudecând, a admis cererea. În consecință, a dispus obligarea pârâtului Spitalul Municipal A. - Roșiori de Vede la plata către reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman a sumei de 5.572.813,67 RON, din care 5.022.556 RON debit principal, 366.838,45 RON dobândă și 183.419,22 RON penalități de întârziere și la plata în continuare a dobânzii și penalităților de întârziere aferente debitului principal de la 05.10.2022 până la data plății efective.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că au fost aplicate greșit prevederile legale în materia răspunderii civile delictuale și cele incidente în cauză din perioada pandemică. În dezvoltarea criticilor de recurs, în esență, recurentul-pârât arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1357 C. civ., precum și dispozițiile legale incidente din perioada pandemică, precum Legea nr. 153/2017, H.G. nr. 1035/2020, Legea nr. 136/2020, H.G. nr. 698/2022, Legea nr. 55/2020. În acest sens, consideră că în cauză, asupra existenței faptei ilicite, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, curtea de apel a considerat în mod greșit că poate fi reținută o faptă ilicită a pârâtului care a acordat sporuri de muncă periculoasă și personalului non-medical. Instanța de apel a reținut în mod nelegal că în cauză nu s-ar aplica dispozițiile Ordinul nr. 1070/94/2087/2020 privind stabilirea categoriilor de personal și mărimea concretă a sporului pentru condiții de pericol deosebit acordat în baza prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 pentru recunoașterea meritelor personalului medical participant la acțiuni medicale împotriva COVID 19, invocând faptul că acest act normativ nu ar fi stabilit sporul de 85% și că se referea la alte sporuri. Subliniază faptul că acest ordin de ministru a stabilit categoria de personal din aceeași clasă ocupațională care primea stimulentele în perioada pandemică, respectiv tot personalul din cadrul spitalelor care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I și în faza a II-a, precum și din spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv sau suspecți cu virusul SARS-CoV-2, reglementate prin Ordinul ministrului sănătății nr. 555/2020 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID 19, a Listei spitalelor care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I și în faza a II-a și a Listei cu spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv sau suspecți cu virusul SARS-CoV-2 cu modificările și completările ulterioare. Modificările legislative ulterioare nu au exclus această categorie de personal din aceeași clasa ocupațională de sănătate, ci au majorat sporurile, au identificat și alte categorii de personal, tocmai pentru a atrage personalul angajat în munca împotriva COVID. Prin urmare, unitatea spitalicească nu a încălcat vreo dispoziție legală în acest context faptic și legislativ, motiv pentru care nu se poate reține în sarcina sa vreo faptă ilicită. Cu privire la prejudiciu și întinderea acestuia, Curtea de Apel București, cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, inclusiv art. 1381 și 1385 C. civ., a considerat că prejudiciul este cert și că existența sa neîndoielnică ar fi rezultat din probatoriul administrat. Din înscrisurile depuse de reclamantă nu reiese care sunt persoanele care ar fi beneficiat de acest spor de 85%, nu rezultă funcția și locul de muncă ocupat în unitatea sanitară, fapt ce demonstrează ca pretențiile reclamantei sunt la nivel general și nu particular pe fiecare angajat în parte. Din acest motiv, nu s-a putut proba nici cuantumul prejudiciului, fiind depuse doar înscrisuri care emană de la aceasta, fără valoare probantă. Fiind pe tărâmul răspunderii civile delictuale era necesar ca reclamanta să dovedească pretențiile sale, reprezentând prejudiciul înregistrat de aceasta ca urmare a faptei ilicite. Prin urmare, reclamanta trebuia să dovedească existența și întinderea prejudiciului solicitat. Reclamanta avea obligația de a dovedi existența unui prejudiciu sigur (cert), care este consecința directă a faptei ilicite. Judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție) că daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta medicului. Prejudiciul trebuie să fie cert și nu prezumat. Prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură. Condiția caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia. În cauză, reclamanta nu a dovedit prejudiciul, listele depuse de aceasta nu permit un calcul al prejudiciului înregistrat pe fiecare categorie de personal angajat, iar raportul de control al Compartimentului de Control al CAS Teleorman nu poate confirma sumele pretinse. Raționamentul instanței de apel este eronat, întrucât acest raport nu poate avea vreo valoare probantă în cauză, chiar dacă are un regim specific, întrucât vizează doar legătura cu Casa de asigurări de sănătate, și nu cu unitatea spitalicească, iar pasivitatea Casei de asigurări de sănătate de a contesta un raport de control nu se poate imputa instituției medicale (pentru a fi satisfăcută cerința probei contrare). În concluzie, în prezenta cauză nu este îndeplinită nici condiția prejudiciului pentru atragerea răspunderii civile delictuale, întrucât acesta nu este cert. Față de cele arătate, solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate de părți Intimata-reclamantă Casa de Asigurări de Sănătate Teleorman a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății, nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1357 și urm. C. civ., în condițiile în care instanța de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, a instituției răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză și de normele legale incidente în materie. Preliminar, Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceste motive, în ansamblul lor, relevă existența unor situații de încălcare a unor norme de drept procesual, respectiv de drept material, nefiind de natură a deschide accesul la o nouă instanță de fond, care ar fi aptă să reexamineze deopotrivă stabilirea situației de fapt și aplicarea legii, într-o manieră similară celei reglementate în ipoteza apelului, calea ordinară de atac (cf. în acest sens art. 479 alin. (1) C. proc. civ.). Din cele ce preced rezultă că stabilirea situației de fapt pe temeiul probelor administrate constituie o operațiune lăsată la aprecierea suverană a instanțelor devolutive (de fond), fiind astfel de instanțe prima instanță și cea de apel (în speță, tribunalul și curtea de apel). Desigur, instanțele devolutive sunt datoare să motiveze reținerea situației de fapt cu referire la probele administrate, pe care sunt datoare să le examineze în condițiile art. 264 C. proc. civ., pentru a-și forma intima convingere cu privire la valoarea diferitelor probe și cu privire la situația de fapt ce trebuie reținută pe temeiul acestora. Din această perspectivă, se observă, printr-un considerent comun, că diferite motive de recurs invocate în cauză tind la a critica maniera în care ultima instanță devolutivă a apreciat probatoriul, solicitând cenzurarea acestor aprecieri și reținerea, în esență, a altei valori probatorii a unor probe în detrimentul altora și, prin aceasta, stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele de fond. Chiar în măsura în care aceste critici sunt formulate, din perspectivă formală, ca niște critici de nelegalitate (invocându-se bunăoară că nu ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1.357 și art. 1.357 C. civ. sau că prejudiciul nu este cert și întinderea acestui prejudiciu este calculată eronat, în raport cu înscrisurile de la dosar), ele constituie în realitate motive de netemeinicie care nu pot fi primite în calea extraordinară a recursului în fața Curții de Casație, care privește doar chestiuni de nelegalitate. Ca urmare, trebui reținut cu valoare de principiu că în calea extraordinară a recursului în fața Curții de Casație nu este posibilă reevaluarea situației de fapt stabilite de instanțele de fond, ci doar verificarea aplicării corecte a legii situației de fapt stabilite. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita interpretare ori aplicare a dreptului substanțial, apte a fi încadrate principial în cadrul motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a reținut pe larg următoarele aspecte de fapt: În prezenta cauză, fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului a constat în nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare - respectiv Legea nr. 153/2017, H.G. nr. 153/2018, H.G. nr. 1035/20200, H.G. nr. 698/25.05.2022, la emiterea Deciziilor nr. 130/29.07.2020 și nr. 159/23.09.2020 de către managerul Spitalului Municipal "A." Roșiori de Vede, care a condus la plata unui spor de 85% din salariul de bază pentru întreg personalul Spitalului pe perioada 01.04.2020-31.07.2020 . Prin Decizia nr. 130/29.07.2020 managerul interimar al Spitalului Municipal A. a decis că, "în perioada 01.04.2020-14.08.2020 se acordă un spor în cuantum de 85% la salariile de bază din anul 2018 la care se calculează sporurile actuale ca diferențe dintre valoarea sporurilor actuale și valoarea sporului de 85% întregului personal contractual". Prin Decizia nr. 159/23.09.2020 a managerului interimar al Spitalului Municipal A. s-a decis că "pentru perioada cât timp Spitalul Municipal A. este desemnat prin OMS 555/2020 ca fiind spital suport Covid, se acordă un spor în cuantum de 85% la salariile de bază din anul 2018 la care se calculează sporurile actuale ca diferențe dintre valoarea sporurilor actuale și valoarea sporului de 85% întregului personal contractual". Analizând în continuare dispozițiile legale aplicabile cu privire la acordarea sporului de 85% în toată perioada de aplicare a acestor decizii, respectiv 01.04.2020-31.07.2022, Înalta Curte reține că în mod judicios instanța de apel a stabilit că pentru perioada de referință, sporul de 85% a fost acordat în mod nelegal întregului personal contractual al Spitalului Municipal A. și nu doar categoriilor de personal vizate expres de legiuitor, fiind reținută în mod în mod corect legislația aplicabilă în cauză și modul de interpretare a acesteia în raport de situația de fapt. Astfel, s-a reținut că "Acordarea sporurilor în sistemul sanitar se face potrivit procedurii și reglementarilor cuprinse în H.G. nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-Cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a condițiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Sănătate și asistență socială". Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 a fost modificată prin H.G. nr. 589/2018 (în vigoare din 8 august 2018), prin H.G. nr. 1035/2020 (în vigoare din 4 decembrie 2020), prin O.U.G. nr. 209/2020 (în vigoare din 7 decembrie 2020) și H.G. nr. 698/2022(în vigoare din 27.05.2022). H.G. nr. 153/2018, în forma în vigoare la 29.07.2020 și 23.09.2020, când s-au emis deciziile nr. 130/2020 și 159/2020 ale managerului Spitalului Municipal A., prevedea la art. 3, lit. b), că) locurile de muncă, categoriile de personal și mărimea concretă a sporului pentru condiții deosebit de periculoase sunt prevăzute în anexele nr. 2 din regulament-cadru: "b) anexa nr. 2, pentru condiții deosebit de periculoase, conform prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare;" Art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 la care face trimitere art. 3, lit. b) din H.G. nr. 153/2018 prevede că sporul pentru condiții deosebit de periculoase poate fi acordat în raport de condițiile în care își desfășoară activitatea, enumerate în concret la lit. b). Prin Anexa II, articol unic, lit. A), pct. 9 din H.G. nr. 153/2018 s-a reglementat mărimea sporului pentru condiții deosebit de periculoase pentru "personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unitățile sanitare care participă efectiv în aplicarea măsurilor de limitare a unor epidemii deosebit de grave și altele asemenea stabilite de Ministerul Sănătății și declarate prin ordin", ca fiind spor de la 55% până la 85% din salariul de bază. Potrivit art. 4, alin. (1) din H.G. nr. 153/2018 - "Sporurile prevăzute în anexele nr. 1 - 6 și 8 nu pot fi acordate cumulat aceleiași persoane." De asemenea, potrivit art. 5 din H.G. nr. 153/2018, sporul pentru condiții deosebit de periculoase, condiții periculoase și condiții periculoase sau vătămătoare de muncă se acordă în baza buletinelor de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), criterii care nu trebuie să fie îndeplinite cumulativ, fiind suficient să fie îndeplinit cel puțin un criteriu (alin. (5) și (6). Așa cum corect a reținut instanța de apel, din dispozițiile redate mai sus rezultă că, pentru a putea fi acordat sporul pentru condiții deosebit de periculoase trebuiau îndeplinite următoarele condiții: - să facă parte din personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unitățile sanitare și unitățile medico-sociale; - să își desfășoare activitatea în condițiile enumerate în concret la art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unitățile sanitare să participe efectiv în aplicarea măsurilor de limitare a unor epidemii deosebit de grave și altele asemenea stabilite de Ministerul Sănătății și declarate prin ordin; - să existe un ordin emis de Ministerul Sănătății prin care să fie declarată epidemie deosebit de gravă în România; - să existe buletine de determinare sau, după caz, expertizare a locurilor de muncă emise de către autoritățile abilitate în acest sens; - conform art. 8, alin. (1) din H.G. nr. 153/2018, sporurile pentru condiții de muncă se acordă corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă prevăzute în regulamentul-cadru - această condiție vizează întinderea dreptului, nefiind o condiție pentru acordarea sporului; - sporurile prevăzute în anexele nr. 1 - 6 și 8 din H.G. nr. 153/2018 nu pot fi acordate cumulat aceleiași persoane. Prin urmare, ori de câte ori nu sunt îndeplinite condițiile expuse mai sus, sporul pentru condiții deosebit de periculoase nu poate fi acordat. În acord cu motivarea instanței de apel, Înalta Curte reține că în perioada 01.04.2020-04.12.2020, sporul de 85% s-a acordat în mod nelegal întregului personal contractual, respectiv și personalului non-medical, în condițiile în care trebuia acordat doar personalului de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar care participa efectiv la aplicarea măsurilor de limitare a pandemiei. Împrejurarea că la data de 07.04.2020 a fost emis Ordinul Ministrului Sănătății nr. 555/2020 prin care Spitalul Municipal A. a fost declarat spital suport Covid, nu conducea la concluzia îndeplinirii cerințelor mai sus reținute, aceasta fiind doar una dintre condițiile pentru acordarea sporului de 85%, însă nu singura. De asemenea, pentru perioada ulterioară datei de 04.12.2020, de la 04.12.2020 până 25.05.2022 (data apariției H.G. nr. 698/2022) condițiile prevăzute de H.G. nr. 1035/2020 (ce a completat pct. 9 din anexa 2 la H.G. nr. 153/2018 prin adăugarea unei reglementări privind modalitatea de acordare a sporului pentru condiții deosebit de periculoase în situația de risc epidemiologic determinată de răspândirea virusului SARS-CoV-2 pe teritoriul României, fiind în vigoare din 4 decembrie 2020), pentru acordarea sporului de 85% erau ca personalul să fie de specialitate medico-sanitară sau auxiliar sanitar și să fie implicat direct în echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților diagnosticați cu Covid-19, în cauză acesta fiind acordat întregului personal contractual al Spitalului Municipal A., în condițiile în care dispozițiile normative prevedeau acordarea lui doar unei anumite categorii de personal (de specialitate medico-sanitar sau auxiliar sanitar implicat direct în echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentului pacienților diagnosticați cu Covid-19). Pentru perioada ulterioară datei de 27.05.2022, conform H.G. nr. 698/2022, ce a modificat pct. 9 din Anexa II lit. A) din H.G. nr. 153/2018, sporul de 85% putea fi acordat doar personalului de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar implicat direct în transportul, recoltarea probelor biologice/testarea rapidă, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților suspecți și confirmați cu COVID-19, în cauză acesta fiind acordat întregului personal contractual al Spitalului Municipal A., în condițiile în care dispozițiile normative prevedeau acordarea lui doar unei anumite categorii de personal. În raport de aceste dispoziții, în mod legal a reținut instanța de apel că, doar începând cu data intrării în vigoare a dispozițiilor ce reglementează sporul pentru situația de risc epidemiologic determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, acest spor poate fi acordat salariaților care îndeplinesc condițiile de acordare impuse de textul normativ. Prin urmare, susținerile recurentului în sensul că modificările legislative ulterioare nu au exclus categoriile de personal non-medical din aceeași clasă ocupațională de sănătate, ci au majorat sporurile și au identificat și alte categorii de personal nu au relevanța propusă de acesta, în condițiile care actele normative la care face referire recurentul prevăd în mod expres categoriile de personal cărora le pot fi acordate sporul de 85% din litigiu. De altfel, recurentul nu combate raționamentul instanței de apel ce a reținut că raportat la hotărârile de guvern antemenționate, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de aceste acte normative pentru acordarea sporului de 85%, ci doar pretinde ambiguitatea acestora, în condițiile în care aceste acte normativ își produc efectele juridice, nefiind contestată legalitatea acestora. Nici susținerile referitoare că temei al acordării sporului de 85% întregului personal ar fi Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1070/94/2087/2020 privind stabilirea categoriilor de personal și mărimea concretă a sporului pentru condiții de pericol deosebit acordat în baza prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/2020 nu pot fi primite, recurentul făcând abstracție de faptul că instanța de apel a reținut, în mod judicios, faptul că acest ordin se referă la un alt spor, de până la 30%, care se acordă în alte condiții, pentru recunoașterea meritelor personalului medical participant la acțiunile medicale împotriva Covid-19. Pe de altă parte, printr-un ordin al Ministrului Sănătății, act juridic inferior ca forță normativă față de hotărâri de guvern și lege, nu se poate extinde aria situațiilor juridice prevăzute în acte normative cu forță juridică superioară, cum susține recurentul, acesta fiind un act normativ dat în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului care se emite în limitele și potrivit normelor care le ordonă, Legea nr. 56/2020, în baza căruia a fost emis, neavând ca obiect de reglementare sporul de 85% acordat în litigiu, cum de altfel nici Legea nr. 43/2020 nu are ca obiect de reglementarea sporul acordat în prezentul litigiu. În acest context, Înalta Curte constată că situația de fapt din litigiul pendinte nu se circumscrie ipotezelor prevăzute expres de dispozițiile Legii nr. 153/2017, H.G. nr. 153/2018, H.G. nr. 1035/20200 și H.G. nr. 698/25.05.2022 și că prin emiterea Deciziilor nr. 130/2020 și 159/2020 de către managerul Spitalului Municipal A. Roșiori de Vede și plata sporului de 85% întregului personal contractual al spitalului în perioada 01.04.2020-31.07.2022, au fost încălcate aceste acte normative, faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a recurentului, aspect de altfel bine reținut de instanța de apel. Printr-un alt motiv de recurs, subsumat tot ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1381 și art. 1385 C. civ., pretinzând că instanța de apel a considerat, în mod greșit, ca fiind cert prejudiciul și întinderea acestuia. Astfel, după cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentelor considerente, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Or, prin criticile invocate vizând neîndeplinirea existența prejudiciului și întinderea acestuia, recurentul pretinde instanței de recurs să procedeze la o reevaluare a probatoriului administrat, făcând referire în mod expres la înscrisurile de la dosar, cu consecința schimbării situației de fapt stabilită de instanțele fondului. Argumentele în discuție nu vădesc o altă valență decât aceea de reapreciere asupra unor elemente de fapt ale cauzei, având în vedere că acestea nu sunt susținute de indicarea unei reguli de drept aplicate greșit de instanța de apel. Întrucât recursul nu este o cale devolutivă de atac, în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent. Ca atare, instanța de recurs nu poate exercita atribuții ce dau conținut competenței materiale funcționale a instanțelor de fond (respectiv prima instanță și instanța de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei și nici nu se poate schimba situația de fapt a pricinii. Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentul-pârât pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică care nu poate fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Oricum, Înalta Curte are a observa că statuarea de către curtea de apel asupra îndeplinirii condițiilor legale pentru existența și întinderea prejudiciului reprezintă concluzia neechivocă a întregului proces de apreciere a probatoriului dosarului, expus de instanța de apel într-o motivare detaliată, clară, logică și convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost evaluate, demonstrându-se neîndoielnic faptul că prejudiciul este cert, deoarece din situația de fapt reținută și din materialul probatoriu administrat a rezultat existența sa neîndoielnică, respectiv sporul de 85% plătit personalului nemedical și personalului medical care și-a desfășurat activitatea în secții care care nu au tratat pacienți Covid. În ceea ce privește determinarea exactă a persoanelor care au primit acest spor nelegal și a cuantumului prejudiciului, instanța de apel a reținut că la dosar au fost depuse tabele nominale, care emană chiar de la recurentul-pârât, în care se detaliază numele persoanelor, precum și valoarea sporului de 85% acordat nelegal, astfel încât prejudiciul, pe lângă caracterul cert, a fost și determinat prin acte emise chiar de către recurentul-pârât, reclamanta fiind prejudiciată cu suma de 5.022.556 RON, prejudiciul constând în sporul de 85% acordat nelegal personalului nemedical (personal tehnic administrativ, personal de deservire și pază, muncitori întreținere clădiri și instalații, șoferi, bloc alimentar, dietetică, managementul calității, statistică) și personalului medical care nu a fost implicat direct în evaluarea, diagnosticarea, tratamentul, transportul pacienților Covid. Prin urmare, niciuna din criticile formulate de recurentul-pârât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursuldeclarat de pârâtul Spitalul Municipal A. Roșiorii de Vede împotriva deciziei civile nr. 408A din 10 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.