ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2709/2024

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 15.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul A. - PFA, prin care, în temeiul art. 1350 din C. civ., art. 192, art. 194 și urm. din C. proc. civ., a solicitat, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 13952/11.10.2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2021 s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, s-a declinat cauza privind reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâtul A. - PFA spre competentă soluționare Tribunalului București.

La data de 25.11.2021 cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea de ședință din 25.03.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâtul A. PFA în favoarea Secțiilor civile ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 27.06.2022 sub nr. de dosar x/2021

Prin sentința civilă nr. 1857/05.12.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului A. PFA și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosință.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 61A din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus următoarele:

A admis apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1857/05.12.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatul - pârât A. PFA.

A anulat sentința civilă apelată și, evocând fondul:

A respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului, ca nefondată.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost aplicate greșit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripție și întreruperea acestuia.

În dezvoltarea criticilor de recurs, a învederat că între părți a fost încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, contractul fiind aprobat prin H.G. nr. 527/2006.

Ca urmare a unei acțiuni de control întreprinse de Curtea de Conturi în scopul verificării modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților, recurenta a arătat că prin decizia nr. 10/VI/2013/2022 a fost prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la 31 decembrie 2022, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în raportul nr. x din 26 aprilie 2013.

Recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 2537 C. proc. civ., susținând că termenul de prescripție a fost întrerupt prin raportare la decizia nr. 10/VI/2013/2022 a Curții de Conturi, respectiv prin acțiunea de control desfășurată de această autoritate.

A invocat regula potrivit căreia prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze (contra non valentem agere non currit praescriptio) și a arătat că, în sistemul C. civ., atunci când forța majoră nu constituie o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestui principiu, în jurisprudență s-a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, aceasta poate constitui un caz de suspendare.

A enunțat dispoziții din Titlul VII din Legea nr. 247/205 cu privire la standardele internaționale de evaluare (art. 10 alin. (6) și (7), art. 11 alin. (5) și (6), respectiv art. 19 alin. (2), menționând că verificările efectuate de Curtea de Conturi în anul 2013 au vizat perioada cuprinsă între 1 iulie 2007 și 31 decembrie 2011, inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009.

Ținând cont de deciziile Curții de Conturi, precum și de sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația sa și menținute măsurile dispuse, recurenta a menționat că, în anul 2014, a transmis solicitări către diverse instituții (C., D. ș.a.) pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanță, constând în verificarea unui raport de evaluare.

Recurenta a precizat că, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007 în dosarul de despăgubire nr. x, pârâta a evaluat imobilul situat în București, str. x, stabilind valoarea de piață a acestuia la suma de 2.631.931 RON.

Referitor la această sumă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 5044 din 30.06.2009 în favoarea persoanei îndreptățite la despăgubiri, B., iar recurenta a eliberat titlul de plată nr. x din 17.09.2009, precum și titlul de conversie aferent.

Ca urmare a reevaluării imobilului de către S.C. E. S.R.L., valoarea bunului a fost stabilită la suma de 1.310.954 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Față de cele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Intimatul-pârât A. PFA nu a depus întâmpinare.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra fondului recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări de către instanța de apel a normelor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripție în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimat, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaționale de evaluare.

Deși prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanța de apel, ci a invocat generic, în susținerea recursului, dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greșita aplicare a normelor de drept material în materia prescripției - "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În cauză, se constată că părțile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către intimatul-pârât A. PFA, în calitate de prestator, a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În temeiul acestui contract, intimata a întocmit și înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x (construcții în suprafață de 308,6 mp și teren în suprafață de 234 mp), situat în București, str. x, pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarei B., titlul de conversie nr. 1016/17.09.2009 în valoare de 1.065.956,50 RON, precum și titlul de plată nr. x/17.09.2009, în cuantum de 250.000 RON.

Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatului-pârât la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților numitei B., a fost inițiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalității de evaluare a proprietăților imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestației formulate împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x nu a fost determinată conform standardelor internaționale de evaluare.

În analiza prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că reclamanta a invocat expres cauza acțiunii pendinte ca fiind executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de pârât prin contractul de prestări servicii încheiat la nivelul anului 2007, astfel că a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) și a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripția a început să curgă (data întocmirii și predării raportului de expertiză din 30.01.2009), care se situează în anul 2009, când era în vigoare Decretul nr. 167/1958.

Evocând dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut că nu există vreun termen special incident în speță, prescripția începând să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, în privința acestui moment arătând că, față de obiectul cauzei - acțiune în răspundere civilă contractuală - prescripția acțiunii în pretenții, ce decurge din pretinsa executare necorespunzătoare, este guvernată de legea în vigoare la momentul nașterii obligației, reprezentată de Decretul nr. 167/1958, cu precizarea că aceasta (legea) coincide cu cea în vigoare la momentul executării defectuoase a obligației contractuale, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 8 din decret, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Cu privire la momentul de la care prescripția a început să curgă, curtea a menționat că, în lumina prevederilor legale deja enunțate și raportat la temeiul juridic al cauzei, acesta se identifică drept momentul la care s-a realizat raportul de expertiză, în privința căruia s-a constatat ulterior că a fost defectuos întocmit, prin supraevaluarea imobilului (pentru care se impunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent), cu precizarea că din acel moment instituția apelantă avea obligația și posibilitatea concretă să verifice modul de îndeplinire de către expert a obligației asumate contractual.

Curtea nu a îmbrățișat concepția potrivit căreia termenul de prescripție ar trebui considerat că a început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv deficiențele de evaluare a imobilului, concretizate în stabilirea unei valori nejustificat mai mari față de valoarea din raportul de reevaluare, întocmit în anul 2020, deoarece reclamanta este o instituție publică, căreia îi incumbă obligația de verificare, la un interval rezonabil de timp, a modului în care s-a desfășurat întreaga procedură de evaluare a imobilului, în temeiul prevederilor legii nr. 247/2005. Faptul că reclamanta a stat în pasivitate de la momentul efectuării primului raport de expertiză, de la nivelul anului 2009, neregularitățile de evaluare, din perspectiva exigențelor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, fiind identificate pentru dată de către Curtea de Conturi în cadrul controlului efectuat în anul 2013 și situația fiind clarificată integral abia în anul 2020, când s-a realizat raportul de reevaluare a imobilului, denotă faptul că instituția reclamantă nu a dat dovadă de diligența necesară, raportat și la faptul că plata despăgubirilor pentru imobilele neretrocedabile implică fonduri publice.

Prin urmare, instanța de apel a considerat că promovarea prezentei acțiuni în anul 2021 reliefează indubitabil că reclamanta a acționat cu neobservarea termenului rezonabil de verificare riguroasă a activității de evaluare pe care o superviză, ceea ce a condus în final la inițierea demersului judiciar în afara termenului de prescripție.

În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat concluzia instanței de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripție și a învederat că acesta a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit de către intimatul-pârât în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit.

Contrar susținerilor recurentei, nu ar putea fi reținut ca punct de început al cursului prescripției momentul când aceasta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă acestuia, precum și deciziei nr. 10/VI/2022, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi.

Dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatului exista și putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare, în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi și dobândind caracter cert ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestația recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea și reevaluarea unor imobile conform standardelor internaționale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat și recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților).

În aceste condiții, nu poate fi reținută critica potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de verificările efectuate asupra raportului întocmit de către intimatul-pârât. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoașterii întinderii și existenței pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune, recurenta intenționează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripție pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia.

Or, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimatul-pârât, prin care a fost încunoștințată despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite și cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaționale de evaluare, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți să îi dea posibilitatea să repună în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept.

Așadar, se impune în acest cadru procesual menținerea statuării instanței de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă cel mai târziu la momentul efectuării primului raport de expertiză, de la nivelul anului 2009, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă de reparație a intimatului-pârât.

În raport de această împrejurare, precum și de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (15.06.2021) se constată că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al recurentei era împlinit.

Pe cale de consecință, recurenta nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripției prin raportare la acțiunea de control a Curții de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs și nu unora împlinite, cum este cazul în speță.

De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas definitivă, precum și executorie, potrivit Legii nr. 554/204.

Acțiunea de control a Curții de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menționat.

Chiar dacă momentul de început al cursului prescripției s-ar raporta la acțiunea de control a Curții de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituție, acțiunea ar fi prescrisă, față de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței judecătorești (15.06.2021).

Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. E. S.R.L. la 30.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuție, stabilindu-se o valoare mai mică față de cea menționată în lucrarea de specialitate a intimatului-pârât, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripție sau modificarea momentului la care obligația asumată de către partea pârâtă trebuia îndeplinită în mod corespunzător.

Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripția extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greșit, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 61A din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.