ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2025

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 18.01.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar cu sultă, autentificat sub nr. x/24.08.2018 de către Biroul Individual Notarial D., și, în subsidiar, anularea/desființarea acestuia pentru lipsa mandatului și a consimțământului reclamantului la încheierea actului de partaj voluntar, lipsa sultei, încheierea de către o persoană ce nu avea capacitatea de a contracta, obiectul ilicit, cauza ilicită și imorală, fraudarea legii la încheierea acestuia, încheierea contractului cu sine însuși și conflictul de interese. Totodată, a solicitat instanței să constate nulitatea/nevalabilitatea pentru lipsa supralegalizării, nevalabilitatea prin expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 2015 C. civ., revocarea procurii prin divorț și neînțelegerile grave între părți, procură ce a stat la baza încheierii actului de partaj. De asemenea, a invocat traducerea falsă sau greșită a procurii din limba persană având în vedere că procura nu a fost acordată pentru încheierea partajului, precum și încetarea mandatului, atât tacit cât și expres, prin notificarea nr. x/08.03.2016, precum și din toate situațiile litigioase dintre părți.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 2720 din 14.10.2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei C. și a constatat nulitatea absolută a actului de partaj voluntar cu sultă autentificat prin încheierea de autentificare nr. x din 24.08.2018 a Notar Public D..

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 330 A din 01 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 2720/14.10.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2019, a anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 330 A din 01 martie 2022, pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., din perspectiva în care instanța de apel a nesocotit art. 6 din C. proc. civ., art. 6 din CEDO, art. 2637, art. 2638 din C. civ. art. 9 din C. proc. civ., a încălcat rolul activ și a făcut o greșită aplicare a prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a învederat următoarele: În mod nelegal, instanța de control judiciar a admis apelul pârâtei C., apreciind întemeiate criticile acesteia în sensul în care instanța de fond nu ar fi procedat la stabilirea legii aplicabile procurii, stabilind ca fiind incidentă legea iraniană. Prin decizia recurată, instanța de apel reține, în mod nelegal, că în rejudecare nu s-ar mai putea analiza și celelalte capete de cerere ale formulate de către reclamant privitoare la lipsa consimțământului acestuia la încheierea actului, lipsa sultei, obiectul ilicit, cauza ilicită și imorală, fraudarea legii și conflictul de interese, pe motiv că acestea nu au fost analizate de prima instanță, iar reclamantul nu a înțeles să critice această chestiune prin formularea unui apel incident. Soluția instanței de apel încalcă liberul acces la justiție al reclamantului, cenzurându-i acestuia pretențiile din cererea de chemare în judecată, fără a fi analizate de către o instanță, ceea ce are drept consecință încălcarea dreptului la un proces echitabil. Motivarea instanței de control judiciar se raportează la argumentele trunchiate ale reclamantului, ceea ce echivalează cu nemotivarea. Instanța de apel stabilește, în mod arbitrar, aplicarea legii iraniene în ceea ce privește procura încheiată la Ambasada Iraniană din București, printr-o interpretare proprie și fără a pune în discuția părților acele legături pe care le-a apreciat ca fiind cele mai strânse cu dreptul iranian. În mod nelegal, curtea de apel reține apărările formulate de pârâtă- prin întâmpinare, fără a face o analiză a susținerilor reclamantului prin care învedera că în fața instanței de fond, pârâta nu a invocat aplicarea legii iraniene. De altfel, cu ocazia finalizării cercetării judecătorești, instanța de fond a constatat că părțile nu au cereri noi de formulat sau excepții de invocat, astfel încât, în mod corect, constatând închise dezbaterile, a reținut cauza în pronunțare cu privire la chestiunile cu care fusese legal învestită. În condițiile în care instanța de apel a fost învestită cu soluționarea apelului prin care a fost criticată soluția primei instanței din perspectiva neanalizării susținerii pârâtei privitoare la legea aplicabilă, instanța de apel și-a depășit atribuțiile prin stabilirea legii incidente, în condițiile în care instanța de control judiciar trebuia să se pronunțe doar pe motivul de apel invocat, referitor la legea incidentă procurii, iar nu să stabilească și legea aplicabilă. Instanța de apel se face vinovată și de nesocotirea principiului rolului activ, reglementat de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. din perspectiva în care deși nu era pe deplin lămurită, putea și trebuia să pună în discuția părților aspectele pe care le-a reținut în hotărârea atacată și să administreze probatorii, împrejurare care a condus și la încălcarea dreptului la apărare al părților. Astfel, prin soluția pronunțată, instanța a adus atingere principiilor fundamentale, obligatorii ale procesului civil și pe care în temeiul art. 22 C. proc. civ. judecătorul avea obligația de a le respectata. Hotărârea recurată este lovită de nulitate din perspectiva în care nu a oferit o motivare corespunzătoare soluției pronunțate, cu nesocotirea dispozițiilor art. 5 C. proc. civ. și, implicit, a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. si art. 6 CEDO, încălcând principiul legalității procesului civil. Soluția de admitere a apelului pârâtei, și de trimitere a cauzei instanței de fond cu mențiunea că, în rejudecare, nu se mai pot analiza și celelalte capete de cerere ale reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, având în vedere că deși acestea nu au primit o dezlegare, soluția nu a fost contestată de reclamant, încălca dreptul la liberul acces la justiție, prevăzut și garantat de art. 6 din CEDO și Constituția României. Instanța de apel, în pronunțarea soluției recurate, a nesocotit prevederile art. 6 din CEDO și art. 6 C. proc. civ., privind dreptul la un proces echitabil, al dreptului la acces liber la justiție, art. 2637 și art. 2638 C. civ., dar principiul disponibilității procesului civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ. Aprecierea instanței de apel privitoare la obligația instanței de fond de a pune în discuția părților legea aplicabilă procurii, ignoră, în mod nepermis, împrejurarea că la finalizarea cercetării judecătorești, pârâta nu a avut alte cereri ori excepții de invocat. În fața instanței de fond, pârâta nu a înțeles să mai invoce aceste împrejurări și ca atare, acestea nu mai pot fi invocate direct în apel, cu nesocotirea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzice, în apel modificarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată. Tribunalul nu a încălcat principiul rolului activ, neavând niciun motiv pentru a supune, din oficiu, în discuție legea aplicabilă procurii încheiate în 2006, în condițiile în care obiectul dosarului este reprezentat de constatarea nulității actului de partaj, act supus legislației române, încheiat în limba română, autentificat de un notar din România, cu privire la părți cetățeni români, actele ce au stat la baza încheierii actului de partaj fiind, de asemenea, acte supuse legislației din România. Dispozițiile H.G. nr. 780/2019 nu prevăd că procura încheiată la Ambasada iraniană este supusă dreptului iranian, pe de o parte, iar pe de altă parte, Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară nu era în vigoare la momentul încheierii procurii, 18.05.2006. Indicarea unor texte de lege suplimentare de către judecătorul fondului nu echivalează cu soluționarea a ceea ce nu s-ar fi cerut întrucât instanța a analizat întocmai cererea dedusă judecății, prin prisma tuturor aspectelor invocate de reclamant. Procura în baza căreia s-a încheiat actul notarial este o procură generală, revocată începând cu data pronunțării divorțului în 2015, hotărârea de divorț fiind recunoscută la 10.06.2015 pe teritoriul României prin sentința civilă nr. 1659/10.06.2015 pronunțată de către tribunalul Ilfov, precum și prin acte și fapte ulterioare. Prin urmare, procura în cauză nu este o procură specială, actul de partaj fiind act translativ de proprietate, și nu exprimă consimțământul reclamantului privind partajarea bunurilor din Actul de partaj nr. 3752/24.08.2018. Analizând conținutul Procurii generale emisă la 18.05.2006, se constată că, în realitate, acest înscris nu este o procură, ci reprezintă o legalizare de semnătură, la rubrica de certificare a înscrisului, se găsește următoarea mențiune: Ambasada Republicii Islamice Iran-București, certifică autenticitatea semnăturii domnului A., de pe această pagină, marcată cu (x) fără a lua în considerare conținutul lui. Or, în atare situație, este evident că, pârâta a folosit un înscris prin care, practic, se legaliza semnătura reclamantului, fără a avea puterea de a produce efectele unei procuri legal întocmite, având în vedere că nu există o încheiere de autentificare a înscrisului. Mai mult decât atât, prezentarea spre autentificare a conținutului acestui înscris, apostilarea sau supralegalizarea acestuia, erau acte pe care numai reclamantul le putea efectua sau solicita. În ceea ce privește susținerea pârâtei C., în sensul că, înscrisul intitulat "procură generală" reprezintă o procură iraniană, dreptul aplicabil acestei procuri fiind dreptul Iranian, iar nu dreptul român, nu are fundament, având în vedere că, un act/înscris pentru a fi folosit și a produce efecte pe teritoriul României, întocmirea acestuia trebuie să se supună/să se efectueze potrivit legislației din România și nu legislației statului ce derivă, în speță, din modalitatea încheierii din punct de vedere al limbii utilizate/folosite la întocmirea acestui act.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. deoarece din conținutul acestuia nu rezultă critici care să poată fi circumscris cazului de casare menționat. În ceea ce privește fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (18 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 05 februarie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Într-un prim aspect de critică, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat încălcarea de către instanța de apel a limitelor învestirii, tranșând, cu nerespectarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și rolului activ reglementat de art. 22 din C. proc. civ., asupra legii aplicabile actului juridic, în condițiile în care prin motivele de apel, apelanta pârâtă a afirmat că o asemenea chestiune nu a fost dezlegată de către instanța de fond, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare. Într-un atare registru, recurentul reclamant a mai afirmat că instanța de apel era obligată să pună în discuție aspectele reținute în cuprinsul deciziei civile pronunțate și să administreze probatorii care să reflecte și poziția sa procesuală referitoare la legea aplicabilă actului juridic, după cum nu s-au analizat apărările formulate pe parcursul judecății, în sensul că intimata pârâtă nu a invocat legea iraniană ca fiind aplicabilă în cauză. Totodată, recurentul reclamant a invocat stabilirea, cu încălcarea dreptului de acces la instanță, de prevederi obligatorii pentru instanța de fond, în sensul în care în rejudecare nu s-ar mai putea analiza și motivele de nulitate a actului de partaj, invocate de către reclamant respectiv, lipsa consimțământului reclamantului la încheierea actului, lipsa sultei, obiectul ilicit, cauza ilicită și imorală, fraudarea legii și conflictul de interese. Verificând criticile formulate, Înalta Curte le reține întemeiate, determinat de următorul raționament juridic: Prin demersul judiciar formulat, recurentul reclamant a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/24.08.2018 de către Biroul Individual Notarial D., și, în subsidiar, să se dispună anularea actului juridic, invocându-se lipsa mandatului dat pârâtei pentru întocmirea actului, lipsa consimțământului reclamantului la încheierea actului, lipsa sultei, încheierea de către o persoană ce nu avea capacitatea de a contracta, obiectul ilicit, cauza ilicită și imorală, fraudarea legii, încheierea contractului cu sine însuși și conflictul de interese. De asemenea, recurentul reclamant a solicitat să se constate nulitatea/nevalabilitatea procurii ce a stat la baza încheierii actului de partaj pentru lipsa supralegalizării, nevalabilitatea prin expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 2015 C. civ., revocarea procurii prin divorț și neînțelegerile grave între părți, invocându-se și încetarea mandatului, atât tacit cât și expres prin notificarea nr. x/08.03.2016. Intimata pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care și-a expus poziția procesuală cu privire la acțiunea formulată, afirmând că procura era valabilă la momentul încheierii actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/24.08.2018 de către Notar Public D., act ce îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru valabilitate. Mai mult decât atât, a specificat că această procură este o procură iraniană, dreptul aplicabil acestei procuri fiind dreptul iranian, iar nu dreptul român . Prin răspunsul la întâmpinare formulat recurentul reclamant a considerat că apărarea intimatei relativ la legea aplicabilă procurii ce a stat la baza încheierii actului de partaj este lipsită de fundament, având în vedere că un act juridic pentru a produce efecte pe teritoriul României, trebuie să fie întocmit potrivit legislației naționale și nu legislației statului a cărui limbă a fost utilizată de către părți. După administrarea probatoriului apreciat ca fiind necesar lămuririi situației de fapt, instanța de fond a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 24.08.2018 a Notar Public D.. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut ca argumente decizorii următoarele: actul de partaj voluntar a fost încheiat la 24.08.2018, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ. fiind supus dispozițiilor acestuia, respectiv art. 1301, semnarea actului de partaj voluntar în numele reclamantului a fost făcută de pârâtă în baza unei procuri generale din data de 18.05.2006, care nu respectă prevederile art. 2013 alin. (2) și art. 2106 alin. (2) C. civ., fiind expirată la momentul încheierii actului, în raport de art. 2015 C. civ.. A concluzionat instanța de fond că actul de partaj voluntar a fost încheiat de pârâta mandatară pentru reclamantul mandant în baza unei procuri nule, motiv pentru care a admis acțiunea formulată. Criticând raționamentul juridic al instanței de fond, apelanta - pârâtă a solicitat, în principal, admiterea apelului, anularea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, invocând ca prim aspect analiza eronată a legalității și efectelor procurii întocmite la Ambasada Republicii Iran din București în data de 18.05.2006 prin raportare, în principal, la legea română și subsecvent la noul C. civ. Instanța de apel a apreciat fondată această critică, reținând că, deși a fost învestită cu o cauză având ca obiect, în principal, constatare nulitatea absolută act de partaj, iar în subsidiar, anularea actului de partaj invocate fiind mai multe motive, subsumate apărării de fond referitoare la nevalabilitatea/lipsa procurii, prima instanță avea obligația, după dezbaterea contradictorie a părților, să stabilească legea aplicabilă acestui act, în baza căreia apelanta - pârâtă l-a reprezentat pe intimatul - reclamant în fața notarului public cu ocazia încheierii convenției de partaj. În continuarea raționamentului juridic, instanța de apel a procedat la o analiză proprie a situației factuale și a prevederilor legale în determinarea legii aplicabile actului juridic unilateral întocmit la Ambasada Republicii Islamice Iran la București, constatând că legea aplicabilă este legea iraniană, iar nu legea română. În urma acestui demers, a stabilit în sarcina primei instanțe obligația de a analiza susținerile reclamantului, respectiv dacă procura este autentică, generală sau specială, dacă mandatul a fost revocat sau nu, dacă a încetat tacit, expres sau prin expirarea unui termen, dacă mandatarul avea posibilitatea să încheie contractul cu sine însuși, dacă mandatarul a depășit limitele mandatului, precum și celelalte critici care privesc mandatul prin prisma dispozițiilor prevăzute de legea iraniană. Înalta Curte, contrar criticilor formulate de către recurentul reclamant, urmează a valida raționamentul juridic al instanței de apel relativ la nașterea divergenței cu privire la legea aplicabilă procurii întocmite la Ambasada Republicii Iran din București în data de 18.05.2006, în contextul în care reclamantul, prin acțiunea introductivă a afirmat că un atare act juridic este supus legislației aplicabile actului în vederea căruia a fost emis, în speță dreptul român, iar pârâta a contestat această afirmație prin întâmpinarea formulată, susținând că dreptul aplicabil acestei procuri este cel iranian. Reprezentând un element prioritar de divergență determinant în stabilirea ne/valabilității procurii ce a stat la baza încheierii actului juridic a cărui nulitate se solicită prin demersul formulat, prima instanță era obligată să îl rezolve, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, căci o soluționare deficitară/improprie a acestuia viciază întreg silogismul judiciar și pe cale de consecință soluția pronunțată. Instanța de apel a reținut corect că o atare obligație revenea instanței de fond, după o prealabilă dezbatere de către părți, concretizându-se în acest fel principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului. Însă, tranșând ea însăși premisa conflictuală direct în calea de atac a apelului, prin decizia pronunțată, a încălcat principiul contradictorialității și a dreptului la apărare, lipsind părțile litigante de posibilitatea de a propune probe în susținerea poziției procesuale și de a formula concluzii asupra acestui element determinant în soluționarea cauzei. De altfel, reprezentând premisa centrală a litigiului, pe baza căruia recurentul reclamant și-a construit întreaga poziție procesuală, avea așteptarea rezonabilă - în contextul în care soluția pronunțată de instanța de fond, deși nu clarifica un asemenea aspect, îi profita - de a beneficia de ambele grade de jurisdicție ordinare, care să îi ofere posibilitatea de a formula apărările și de a propune probele necesare. Totodată să permită instanței de judecată să stabilească legea aplicabilă actului juridic intitulat "procură" și subsecvent să analizeze apărările referitoare la nevalabilitatea/inexistența acestuia. Maniera în care a procedat instanța de apel nu doar că încalcă principiile fundamentale ale procesului civil, aspect subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar "dezleagă" definitiv elementul de pornire al dezbaterii juridice, cu încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., a căror aplicare a fost dispusă în cauză, la solicitarea expresă a apelantei pârâte, tocmai în considerarea necercetării fondului de către prima instanță. Într-un aspect secund de critică subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat existența unor motive contradictorii, care se traduc într-o imposibilitate de analiză a cauzei prin raportare la obiectul dedus judecății, la susținerile și apărările părților, dar și la efectul devolutiv al căii de atac concretizat într-o soluție de anulare și trimitere a cauzei spre rejudecare parțială a cauzei, cu înlăturarea unor motive de nulitate justificat de lipsa unui demers procedural propriu. Înalta Curte reține întemeiate criticile formulate, raționamentul juridic al instanței de apel, ce conține dispoziții obligatorii pentru prima instanță fiind afectat de existența unor contradicții între considerente, care anulează dreptul părții reclamante de a-și vedea cererea analizată, dar și posibilitatea de a soluționa speța prin raportare la motivele de nulitate invocate. Pe de o parte, instanța de apel a reținut că se solicită constatarea nulității absolute/anularea actului de partaj voluntar, invocându-se, printre altele și aspecte de nevalabilitate a procurii întocmite la Ambasada Republicii Iran din București în data de 18.05.2006, trasând în sarcina instanței de fond obligația de a analiza apărările reclamantului, respectiv dacă procura îndeplinește condițiile de fond și de formă pentru încheierea valabilă a actului de partaj, dacă procura reprezintă un înscris autentic sau sub semnătură privată, dacă prezintă un caracter general sau special, dacă mandatul a fost revocat sau nu, dacă a încetat tacit, expres sau prin expirarea unui termen, dacă mandatarul avea posibilitatea să încheie contractul cu sine însuși, dacă mandatarul a depășit limitele mandatului. Pe de altă parte, a apreciat fondată critica pârâtei constând în aceea că, în mod greșit, prima instanță a reținut în considerente nulitatea procurii, deși nu a fost învestită pe cale principală/de apărare cu o cerere de acest tip, argumentând că nerespectarea formei sau a conținutului mandatului pentru încheierea valabilă a actului juridic pentru care a fost dat nu atrage nulitatea mandatului, ci produce, eventual, consecințe cu privire la actul încheiat de mandatar. Referitor la acest aspect, Înalta Curte reține că mandatul reprezintă un contract prin care o persoană - mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele unei alte persoane - mandant, care îi dă împuternicire și pe care îl reprezintă. Această împuternicire, intitulată și procură, privită ca instrumentum probationis reprezintă o concretizare a încheierii acestui tip de contract, în care se enumeră actele juridice ce urmează a fi îndeplinite de către mandatar în numele mandantului, dar și pentru a da posibilitatea terților de a verifica puterile conferite mandatarului și limitele în care poate contracta. Determinat de obiectul specific al contractului de mandat, procura formează un tot indivizibil cu actul juridic în vederea căruia a fost dată, astfel că respectarea condițiilor de formă și de fond pentru încheierea valabilă a acestuia trebuie transpusă și în ceea ce privește procura întocmită, încălcarea acestora afectând validitatea ambelor acte juridice și nu doar a actului încheiat de mandatar, așa cum eronat a reținut instanța de apel. În atare situație, nevalabilitatea procurii, așa cum partea interesată a înțeles să o invoce în prezenta cauză, trebuie înțeleasă în sensul ei juridic, respectiv nulitatea ca sancțiune de drept civil, care, chiar și în absența invocării ei pe cale principală, poate fi afirmată, cu titlu de apărare principală, în susținerea nevalabilității actului de partaj. Din această perspectivă, considerentele instanței de apel relativ la neînvestirea pe cale principală/de apărare cu o cerere de constatare a nulității procurii sunt eronate, instanța de judecată, tocmai în considerarea analizării argumentelor din cuprinsul acțiunii introductive referitoare la acest aspect, urma a aprecia și asupra modalității de întocmire a actului de partaj, actele juridice fiind într-o relație de interdependență. Într-un ultim argument, Înalta Curte apreciază a fi fondate și criticile prin care recurentul reclamant a susținut limitarea eronată de către instanța de apel a cadrului procesual în care urma a se efectua judecata de către prima instanță, determinat de lipsa unei căi de atac proprii, care să tindă la o menținere a obligației în sarcina instanței de judecată de evaluare a tuturor motivelor de nulitate a actului de partaj. Împrejurarea că prima instanță a apreciat caracterul nul al actului de partaj determinat de nevalabilitatea procurii, soluția fiind astfel favorabilă părții reclamante, fără a genera un interes în declanșarea unei căi de atac incidente, nu atrage sancțiunea limitării cadrului procesual de analiză a cauzei, atâta timp cât s-a reținut că judecata fondului a fost viciată, prin nerespectarea unor principii fundamentale ale procesului civil, dar și prin nesoluționarea punctului de divergență ivit între părțile litigante, pe baza căruia s-ar fi construit întregul raționament juridic, cu stabilirea obiectivă a situației de fapt și aplicarea corectă a prevederilor legale. Evident că o atare soluție de "necercetare a fondului" nu putea atrage decât reluarea integrală a judecății, chiar și în absența unui apel incident, partea reclamantă neputând fi privată de analiza unor motive de nulitate, cât timp modul de soluționare a cauzei prezenta nereguli procedurale grave. Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu este posibilă verificarea legalității soluției date de instanța de apel cu privire la legea aplicabilă actului juridic intitulat "procură", reținându-se a fi întrunite cerințele cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. Determinat de considerentele expuse anterior, Înalta Curte reține că nici criticile expuse în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi analizate, maniera de soluționare a cauzei fiind afectată prin modul de aplicare eronată a normelor de drept procesual, chestiune care atrage sancțiunea nulității și reluarea judecării cererii de apel, cu respectarea tuturor garanțiilor impuse de dreptul la un proces echitabil, evidențiate prin considerentele expuse de anterior. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.