Decizia nr. 2173/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 733/2023 a Tribunalului București

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 01 februarie 2023, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (CREDIDAM) a solicitat instanței să oblige pârâta A. S.R.L. la plata sumei de 14.529 RON, reprezentând triplul remunerațiilor datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.02.2020 - 31.03.2023. A solicitat de asemenea, încheierea autorizațiilor/licențelor neexclusive necesare pentru utilizarea viitoare a acestor opere. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, precum și Metodologiile emise de ORDA conform deciziilor nr. 266/2011 și nr. 198/2012, argumentând că pârâta a folosit operele protejate fără a deține licențele corespunzătoare și fără a efectua plățile necesare.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 733 din 27.06.2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2023, a admis în parte cererea formulată de reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (CREDIDAM), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.529 RON, reprezentând triplul remunerațiilor legal datorate, corespunzătoare comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spațiile deținute de pârâtă în perioada 01.02.2020 - 31.03.2020 și respectiv, 01.06.2020 - 31.03.2023, pentru unitățile Camere de închiriat B. clasificat 3 stele - Huși, str. x, jud. Vaslui și Restaurantul de la aceeași adresă. A respins cererea reclamantei de acordare a TVA. A obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1.170 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru. Împotriva sentinței civile nr. 733/27.06.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă a formulat apel pârâta A. S.R.L.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1667 din data de 11 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 733 din 27.06.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, ca nefondat. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 1667 din 01 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 29 februarie 2024, fiind repartizat completului de judecată nr. 9.

Calea de atac exercitată în cauză Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și a solicitat: admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei criticate și pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. Totodată, acesta a subliniat că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în mod eronat situația de fapt și de drept, întrucât intimata-reclamantă nu a emis facturi fiscale conform dispozițiilor art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Prin urmare, recurenta a evidențiat faptul că nu s-a născut obligația de plată sau răspunderea delictuală în sarcina sa. De asemenea, recurenta a invocat prevederile art. 112 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute de art. 168, coroborat cu art. 162 lit. t) din aceeași lege, care impune obligativitatea emiterii facturilor fiscale către utilizatori și transmiterea acestora prin sistemul național RO e-Factura. Astfel, recurenta a precizat că lipsa emiterii facturii fiscale exonerează de drept obligația de plată, conform art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Mai mult, recurenta a subliniat că instanța de apel a reținut că aceste dispoziții legale au fost introduse prin Legea nr. 69/2022, în vigoare de la 04.04.2022. În acest context, recurenta a evidențiat că, începând cu data menționată și până la 31.03.2023, intimata reclamantă avea obligația de a emite facturi fiscale lunare, conform dispozițiilor legale aplicabile. În susținerea argumentației sale, recurenta a menționat și prevederile Legii nr. 82/1991 a contabilității, precum și dispozițiile art. 319 din Codul fiscal, care impun obligativitatea emiterii facturii fiscale. Pe de altă parte, recurenta a evidențiat faptul că instanța de apel a reținut că răspunderea sa este de natură contractuală. Cu toate acestea, a arătat că obligația de plată nu poate exista în lipsa unui contract valabil încheiat. În acest sens, a subliniat că, în măsura în care nu a fost emisă o factură fiscală, obligația de plată nu s-a născut și în consecință, nu pot curge penalități de întârziere. În continuare, recurenta a expus că obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 17.289,51 RON (cu TVA inclus) sau 14.529 RON (la care se adaugă TVA) pentru perioada 01.02.2020 - 31.03.2020 și 01.06.2020 - 31.03.2023, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, este neîntemeiată. A precizat că o astfel de obligație ar conduce inevitabil la suportarea unei plăți incert stabilite și percepute. Totodată, recurenta a indicat că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și culpa, astfel încât nu poate fi atrasă răspunderea sa. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată. De asemenea, aceasta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri. Partea inferioară a formularului

Apărările formulate în cauză Intimata, Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 1667/11.12.2023 ca fiind legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea întâmpinării, intimata a arătat că motivele de casare invocate de recurentă, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, întrucât obligația de plată a remunerației nu depinde de emiterea facturilor fiscale. Aceasta a precizat că același argument a fost invocat și în fazele anterioare ale procesului, fiind considerat nefondat de către instanțele de fond și de apel. De asemenea, intimata a susținut că răspunderea invocată este de natură delictuală și nu contractuală, astfel că neemiterea facturilor fiscale nu exonerează recurenta de la plata remunerației datorate. Mai mult, aceasta a subliniat că modificările legislative invocate de recurentă nu sunt aplicabile în speță, deoarece ele vizează exclusiv răspunderea contractuală, în timp ce cererea de chemare în judecată a avut ca scop recuperarea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți prin comunicarea publică a fonogramelor fără autorizație sau licență neexclusivă. Totodată, intimata a precizat că simpla dovadă a întrunirii condițiilor generale ale răspunderii delictuale este suficientă pentru acordarea despăgubirilor, astfel cum a fost corect stabilit de către instanțele anterioare. În concluzie, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, invocând dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și alte norme legale aplicabile. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din data de 6 martie 2024, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 15 octombrie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. La termenul de dezbatere a recursului, recurenta reclamantă a precizat că din eroare nu a menționat în cadrul cererii de recurs, că solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenta a susținut că neemiterea facturilor fiscale de către CREDIDAM exonerează pârâta de la plata remunerației, invocând art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 69/2022. Înalta Curte reține că aceste dispoziții se aplică doar contractelor, în timp ce în speță, răspunderea pârâtei este delictuală. În cadrul răspunderii civile delictuale, faptul că nu a fost emisă factura fiscală nu anulează obligația de plată. Aceasta deoarece în materia răspunderii civile delictuale, prejudiciul este determinat de o faptă ilicită și nu prin existența unui raport contractual preexistent. Faptul că pârâta a utilizat fonograme în cadrul activității sale comerciale, fără autorizarea corespunzătoare, reprezintă temeiul răspunderii sale delictuale, independent deci, de emiterea/neemiterea unei facturi fiscale. În cazul răspunderii civile delictuale, obligația de plată a remunerației nu este condiționată de emiterea unei facturi, ci de constatarea utilizării operelor protejate fără drept, iar metoda de calcul a despăgubirilor este prevăzută în mod expres de metodologia aplicabilă, adoptată în temeiul Legii nr. 8/1996. Argumentația recurentei este lipsită de fundament juridic, nefiind incidente dispozițiile referitoare la facturare specifice unui raport contractual, ci cele privind protecția drepturilor de autor și obligația utilizatorilor de a obține licențe pentru comunicarea publică a fonogramelor. Astfel, Înalta Curte constată că potrivit că art. 168 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Colectarea sumelor datorate de utilizatori sau de alți plătitori se face de organismul de gestiune colectivă al cărui repertoriu se utilizează, exclusiv în baza facturii fiscale emise aferente perioadei curente și transmise inclusiv prin sistemul național privind factura electronică RO e-Factura. Neemiterea facturii presupune exonerarea obligației de plată". Or, interpretarea și aplicarea acestui text legal trebuie să se realizeze prin aplicarea metodelor de interpretare sistematică, rațională și teleologică a normelor juridice. Astfel, verificând din această perspectivă atât prevederile situate topografic anterior în cadrul aceluiași act normativ, de exemplu art. 167 care vizează remunerațiile stabilite, cât și dispozițiile art. 188 din aceeași lege, rezultă cu evidență că textul legal invocat de recurenta pârâtă, art. 168 alin. (1), vizează situația utilizatorilor legitimi și determinați, adică a celor care au raporturi juridice contractuale încheiate cu organismul de gestiune. Art. 188 din lege, temei juridic care fundamentează în cauză pretențiile intimatei reclamante, vizează însă, așa cum reiese expres din conținutul său, premisa încălcării drepturilor recunoscute de lege, încălcare care se raportează din punct de vedere logic, la nerespectarea tocmai a prevederilor din lege în această direcție, precum ar fi exempli gratia, neformularea de cereri pentru obținerea de autorizații neexclusive. Dacă textul de lege ar fi interpretat în sensul indicat de recurenta - pârâtă, atunci ar însemna din punct de vedere logic, că acei ce utilizează în mod ilegal repertoriul protejat, necunoscuți și neidentificați, nu ar putea fi sancționați întrucât nu li s-a emis factură fiscală. Or, factura fiscală presupune existența unei creanțe certe, creanță care în cazul unor astfel de situații indezirabile precum în prezentul litigiu, în care utilizatorul identificat se opune, capătă acest caracter juridic de-abia în urma soluționării definitive a litigiului civil având ca obiect obligarea la plata prejudiciului cauzat. În același sens, al grefării pe preexistența unei relații juridice contractuale, trebuie interpretate și dispozițiile art. 112 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 și cele ale art. 162 lit. t) din Legea nr. 8/1996, ambele stabilind aceeași obligație de emitere de facturi fiscale anterior dezbătută. Așadar, toate aceste prevederi legale nu sunt aplicabile cauzei de față, cum corect a reținut instanța de apel, concluzia impunându-se chiar dacă o parte din perioada pentru care se solicită pretențiile pecuniare din prezentul dosar, este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 69/2022. Având în vedere că raporturile juridice (licite sau ilicite) dintre organismele de gestiune colectivă în materie și utilizatorii de repertoriu protejat, sunt reglementate prin Legea nr. 8/1996, act normativ cu caracter special față de Legea contabilității nr. 82/1991 și de Codul fiscal (art. 319) care reprezintă dispoziții cu caracter general, rezultă că nici invocarea acestora din urmă nu este una fondată în cauză, dat fiind principiul juridic specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală. Așadar, Înalta Curte reține că întreg ansamblul acestor critici sunt nefondate, ele neputând conduce la admiterea recursului, soluția instanțelor inferioare fiind corectă și conformă dispozițiilor legale aplicabile. Interpretarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul, presupune verificarea existenței unei încălcări evidente a normelor de drept material. Or, în speță, instanțele inferioare au reținut corect aplicabilitatea normelor din Legea nr. 8/1996 privind răspunderea civilă delictuală, fără a încălca dispozițiile legale incidente. Recurenta contestă de asemenea, obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 17.289,51 RON (cu TVA inclus)/14.529 RON (la care se adaugă TVA), pentru perioada 01.02.2020 - 31.03.2020 și 01.06.2020 - 31.03.2023, susținând că aplicarea triplului remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ar conduce la suportarea unei plăți incert stabilite. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că obligația de plată a triplului remunerației în cazul utilizării fără licență a fonogramelor nu este stabilită arbitrar, ci derivă tot din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, coroborată cu Deciziile ORDA privind metodologia de colectare a remunerațiilor datorate. Potrivit art. 188 din Legea nr. 8/1996, "1) Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. Când o acțiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat. (2) La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)". Așadar, aplicarea coeficientului de multiplicare de către curtea de apel nu a fost una discreționară, ci are un temei legal, reprezentând o sancțiune prevăzută expres de lege, având atât rol compensatoriu, cât și preventiv, pentru a descuraja utilizarea neautorizată a operelor protejate. De asemenea, Înalta Curte constată că și prin art. 3.12 din Decizia nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 privind stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, cu modificăriile ulterioare, se stipulează același coeficient de multiplicare în cazul comunicării publice fără autorizație, utilizatorul datorând triplul remunerației standard, ceea ce reflectă atât scopul compensatoriu, cât și pe cel punitiv al acestei măsuri. Contrar deci, susținerilor recurentei pârâte, cuantumul despăgubirilor nu a fost stabilit aleatoriu, ci în conformitate cu prevederile legale și metodologia ORDA. În jurisprudența sa, instanța europeană de contencios a drepturilor de autor a stabilit că aplicarea unor coeficienți de multiplicare în cazul utilizării neautorizate este justificată de necesitatea descurajării comportamentelor ilicite și asigurării unei protecții eficiente pentru titularii drepturilor conexe. Prin urmare, recurenta nu poate invoca nici o pretinsă incertitudine privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, întrucât acestea au fost determinate conform unor norme legale și metodologice în vigoare. În privința criticii finale a recurentei pârâte referitoare la faptul că în cauză nu ar fi întrunite cumulativ condițiile generale ale răspunderii (existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și culpa), se observă că recurenta pârâtă nu a indicat concret, în ce mod nu ar fi îndeplinite cumulativ și nici care anume element nu ar fi întrunit cumulativ, pentru ca instanța de recurs să poată proceda, evident în limitele controlului său exclusiv de legalitate, la verificare. De altfel, instanța de recurs constată că elementele expuse de recurentă (prejudiciu, faptă, raport de cauzalitate, vinovăție) reprezintă toate elemente arondate situației de fapt a cauzei, temeiniciei acesteia, astfel încât existența sau inexistența lor nu poate realiza obiect al cercetării în recurs, date fiind limitele jurisdicționale exclusiv de legalitate ale acestei căi de atac, astfel cum au fost ele configurate prin art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și va menține decizia nr. 1667A/2023 a Curții de Apel București, ca legală. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta - pârâtă către intimata - reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu avocat ales, dovada plății aflându-se la dosarul de recurs.