ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2068/2024

Ședința publică din data de 08 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună obligarea pârâtei de a înceta importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea și orice act de folosință în activitatea comercială, precum și retragerea imediată de pe piață a tuturor produselor purtând fără drept semne identice cu următoarele mărci: marca comunitară verbală "C." nr. x/27.06.1996; marca comunitară combinată "PRIMA" nr. x/14.11.2014; marca comunitară figurativă nr. x/25.06.2012, produse provenind din afara spațiului comunitar și care nu au fost puse în comerț în Uniunea Europeană cu acordul titularului de marcă.

Prin încheierea din 08 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2016, cauzele urmând a fi soluționate sub acest număr.

La data de 12 mai 2021, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că pentru faptele pârâtei D., în baza raportului de expertiză întocmit de expert E., a solicitat cu titlu de prejudiciu beneficiul injust obținut de pârâtă: în principal, prejudiciul material în valoare de 465.343,78 RON și prejudiciul moral în valoare de 465.343,78 RON; în subsidiar, prejudiciul material în valoare de 238.606,57 RON și prejudiciul moral în valoare de 238.606,57 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1164 din 23 iulie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, așa cum a fost precizată, a obligat pe pârâtele B. S.R.L. și D. S.R.L. să înceteze importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea și orice act de folosință în activitatea comercială, precum și retragerea imediată de pe piață a tuturor produselor purtând fără drept semne identice cu marca comunitară, verbală "C." nr. x/27.06.1996; marca comunitară, combinată, având element verbal "PRIMA" nr. x/14.11.2014; marca comunitară, figurativă nr. x/25.06.2012, produse provenind din afara spațiului comunitar și care nu au fost puse în comerț în Uniunea Europeană cu acordul titularului de marcă; a obligat pe pârâta D. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 238.606,57 RON cu titlu de daune materiale; a respins capetele de cerere având ca obiect daune morale, ca neîntemeiată; a obligat pe pârâta D. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 48.835,375 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, suma de 300 RON taxa timbru și suma de 2.000 RON cu titlul de onorariu de expert; a respins cererea expertului de majorare a onorariului, ca neîntemeiată; a dat în debit pe reclamantă cu suma de 5.877,13 RON, taxă timbru; a obligat pe pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 797.003 RON cu titlu de daune materiale; a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, ca neîntemeiată; a obligat pe pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 19.994,375 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și suma de 1.417 RON taxa timbru; a dat în debit reclamanta cu suma de 10.458,03 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 784A din 19 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. a respins, ca nefondate, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. și apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței menționate; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.R.L. și de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâta D. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 164.339 RON despăgubiri materiale; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins, ca neîntemeiate, cererile apelantei-reclamante și ale apelantei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel; a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte D. S.R.L. suma de 18.889,81 RON onorariu avocațial și suma de 150 RON taxă judiciară de timbru cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâtele B. S.R.L. și D. S.R.L., după cum urmează:

Recursul declarat de pârâta B. S.R.L.

Recurenta-pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului formulat și a respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că prin hotărârea atacată, instanța de apel nu a analizat nici unul dintre motivele pentru care a formulat apelul, limitându-se în a reține că, în temeiul art. 17 din Regulamentul nr. 1001/2017 și al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în mod legal, a obligat prima instanță pe cele două pârâte la plata prejudiciului cauzat reclamantei, conform regulilor aplicabile contrafacerii de marca, aceasta existând, în sens legal, și în cazul importului paralel neautorizat al unor produse originale, puse de titularul dreptului la marcă ori cu consimțământul acestuia în circulație pe piețe extracomunitare.

Or, textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt și în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de anulare, rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției si pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, si fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului] această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific si explicit la mijloacele decisive pentru solutionareaprocedurii în cauză (cauza Albina c. României, hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Qrigore Vasilescu c. României, hotărârea din 8.06.2006).

Obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenție instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existenta unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, par. 81; Hotărârea Van der Hurk, par. 61; Hotărârea Ruiz Torija, par. 29; Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, cererea nr. 40.490/98), întinderea acestei obligații de motivare poate varia după natura deciziei și nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor fiecărei spete. (decizia Driemond Bauw BV c. Olanda, 2.02.1999).

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluționarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu s-ar regăsi literal toate susținerile invocate de părți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivelor de apel cercetate.

Doctrina stabilește unanim că principaliile vicii de care poate suferi motivarea unei hotărâri judecătorești sunt reprezentate de inexistența și insuficiența motivăriim, instanța având posibilitatea și obligația să verifice, în cadrul dezbaterilor în fond, toate împrejurările de fapt și de drept susținute de părți, iar în ipoteza în care sunt înlăturate, trebuie precizat motivul pentru care nu au fost reținute.

Or, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a arătat motivele de fapt și de drept pentru care nu a reținut susținerile pârâtei cu privire la faptul că a achiziționat produse mărcile "C." și "Prima" în baza unor relații comerciale cu societatea F. din Polonia, o societate din Uniunea Europeană, astfel că achiziționarea acestor produse s-a făcut din interiorul spațiului comunitar.

De asemenea, instanța de apel nu a constat că între apelanta-reclamantă A. și autorul principal al introducerii spre comercializare în interiorul spațiului comunitar a mărcilor "C." și "Prima", societatea F. din Polonia, a existat corespondența/notificări cu privire la soluționarea pe cale amiabilă a litigiului generat de către societatea F. din Polonia de încalcare a mărcilor C. și Prima, discuții care s-au finalizat în anul 2018 cu încheierea unei tranzacții între A. și societatea F. din Polonia, prin care F. din Polonia se obliga să plătească către A. daune în valoare de 15.000 euro și să nu mai comercializeze mărcile C. și Prima în interiorul spațiului comunitar.

A menționat că prin tranzacția încheiată în anul 2018 cu societatea F. din Polonia, apelanta-reclamantă A., a recunoscut/acceptat ca produsele care poartă mărcile "C." și "Prima" au fost comercializate de către aceasta, în perioada 2015-2018, în interiorul spațiului comunitar, astfel că A. și-a dat acceptul ca societatea F. din Polonia să comercializeze în interiorul spațiului comunitar produse cu mărcile C. și Prima.

A precizat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să înterzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piața în comunitate sub aceasta marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său"; apelanta-reclamantă A., la termenul din 22 februarie 2023, a recunoscut că nu a solicitat expertiza contabilă și în raport cu recurenta-pârâtă, deoarece aceasta a calculat prejudiciul astfel cum rezultă din calculul depus la dosar la termenele din data de 15 iunie 2017 și din data de 12 mai 2021, situație neadmisă de lege ca modalitate de omologare a unui calcul al prejudiciului.

A arătat că raportul de expertiză contabilă omologat de către instanța de fond o privește doar pe apelanta-pârâtă D. S.R.L., așa încât în ceea ce privește modalitatea de calcul stabilită în art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu este respectată în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, calculul depus la dosar de către apelanta- reclamantă fiind nelegal.

A menționat că în raport cu principiul ce guvernează procesul civil, respectiv principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 C. proc. civ., expertiza extrajudiciară trebuie să aibă aceeași forță probantă ca și expertiza judiciară, dacă nu există impedimente care să conducă la neprimirea sa ca atare, fie pentru nulitatea raportului de expertiză, la neutilitatea probei, la neconcludența sau nepertinența acesteia ori alte excepții de neprimire argumentate în fapt și în drept, (decizia nr. 130/19.02.2008 pronunțată de Curtea Constitițională, conferă expertizelor extrajudiciare valoare probantă egală cu a expertizelor judiciare, cu condiția efectuării acestora de către experți autorizați de Ministerul Justiției).

Astfel, în măsura în care instanța de apel a apreciat că a cauzat un prejudiciu apelantei-reclamante acesta nu putea fi mai mare decât beneficiul realizat de către recurentă, respectiv suma de 68.735 RON, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabila extrajudiciară depus la dosarul cauzei.

Or, instanța de apel a înlăturat motivele de fapt și de drept invocate de recurentă cu privire la aceste aspecte fără nici o motivare, fiind vorba de critici distincte, de probleme de drept invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Instanța de apel nu a analizat și nici nu a înlăturat susținerile recurentei și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Or, în condițiile în care, prezenta cauză nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor decizorii, și răspunsul său la apărările și argumentele principale ale pârâtelor, a considerat că hotărârea recurată nu este motivată, conform dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., motiv pentru care se impune anularea acesteia.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea art. 22 C. proc. civ., a deciziei nr. 130/19.02.2008 a Curții Constituțională, publicată în M. Of. nr. 172/06.03.2008, a art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009, art. 44 din Legea nr. 84/1998, a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, a art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 și a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005.

Raportându-se la considerentele hotărârii atacate, a reiterat faptul că a achiziționat produse mărcile C. și Prima în baza unor relații comerciale cu societatea F. din Polonia, o societate din Uniunea Europeană, astfel încât achiziționarea produselor mărcilor "C." și "Prima" au fost făcute din interiorul spațiului comunitar.

A menționat că în anul 2015 a încheiat cu societatea F. din Polonia un contract prin care a achiziționat mai multe produse de la această societate, printre care și produse mărcile "C." și "Prima", conform facturi, avize de însoțire a mărfii, CMR-uri, note de intrare recepție, etc.

A precizat că în preambulul contractului încheiat cu societatea F. din Polonia se arată că recurenta este o societate care activează pe piața de desfacere din România, având sediul în România, iar în contractul încheiat cu societatea F. din Polonia se specifică faptul că vânzătorul se obligă să vândă bunurile, care sunt vămuite și în circulație libera U.E.

De asemenea, între apelanta-reclamantă A. și autorul principal al introducerii spre comercializare în interiorul spațiului comunitar a mărcilor "C." și "Prima", societatea F. din Polonia, a existat corespondența/notificări cu privire la soluționarea pe cale amiabilă a litigiului generat de către societatea F. din Polonia de încălcare a mărcilor "C." și "Prima", discuții care s-au finalizat în anul 2018 cu încheierea unei tranzacții între A. și societatea F. din Polonia, prin care F. din Polonia se obligă să plătească către A. daune în valoare de 15.000 euro și să nu mai comercializeze mărcile "C." și "Prima" în interiorul spațiului comunitar.

Prin tranzacția încheiată în anul 2018 cu societatea F. din Polonia, A. a recunoscut/acceptat ca produsele cu mărcile "C." și "Prima" au fost comercializate de către aceasta, în perioada 2015-2018, în interiorul spațiului comunitar.

Așadar, societatea F. din Polonia a comercializat pentru prima dată în interiorul spațiului comunitar produse cu mărcile"C." și "Prima", aceasta neaducând la cunoștința recurentei faptul că aceste mărci nu se pot comercializă în spațiul comunitar, iar recurenta, față de prevederile contractuale referitoare la faptul că vânzătorul se obligă să vândă bunurile, care sunt vămuite și circulație și circulație liberă U.E., nu a avut cunoștință de această situație.

Însă, având în vedere încheierea în anul 2018 a tranzacției dintre A. și societatea F. din Polonia, a considerat că A. și-a dat acceptul ca societatea F. din Polonia să comercializeze în interiorul spațiului comunitar produse cu mărcile "C." și "Prima".

În România, epuizarea dreptului la marcă urmează a produce efecte numai dacă prima vânzare a avut loc într-una din țările din Uniunea Europeană, iar atâta timp cât mărfurile comercializate au fost introduse în interiorul spațiului european de către societatea F. din Polonia, o societate din Uniunea Europeană, iar importul acestor mărfuri s-a făcut dintr-o țară a Uniunii Europene, respectiv polonia, A. nu se poate opune dreptului de comercializare a acestor mărfuri de către recurentă pe teritoriul României, fiind aplicabile dispozițiile art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară.

În legislația română, teoria epuizării dreptului la marcă este preluată la art. 44 din Legea nr. 84/1998, conform căruia:

"Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub acesta marcă de titluarul însuși\sau cu consimțământul său".

Din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene reiese, de asemenea, că în anumite cazuri, epuizarea acestui drept exclusiv are loc atunci când comercializarea produselor este efectuată de o persoană legată economic de titularul mărcii. Acesta este cazul în special al unui licențiat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger, C-9/93, Rec, pct. 34).

Prin hotărârea Consten și Grundig (cauzele conexate C-56/64 și C-58/64), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat dispozițiile de drept european referitoare la epuizarea dreptului la marcă în sensul că titularul mărcii nu are dreptul de a interzice terților liberul comerț cu produsele comercializate sub marca sa, după punerea acestora pe piața Uniunii Europene, pentru a-și proteja proprii distribuitori agreați, oficiali său exclusivi, cu consecința limitării concurenței între terții care comercializează produsele sub marcă pe piața europeană.

A precizat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că produsele comercializate de către recurentă sunt produse originale, fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Mai mult decât atât, având în vedere și prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 privind unele masuri pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, importurile paralele de produse originale, cum sunt și scutecele pentru bebeluși mărcile " C.", importate de către recurentă de la furnizorul din Polonia, care la rândul său le-a achiziționat din Turcia, sunt legale și permise.

Cu trimitere la art. 39 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată, a susținut că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât mărfurile "C." și "Prima" comercializate de către recurentă sunt autentice, context în care devin lipsite de aplicabilitate dispozițiile legale reținute în mod greșit de către instanța de apel.

Având în vedere situația de fapt care a dus la comercializarea de către recurentă a scutecelor pentru bebeluși mărcile, instanța de apel trebuia să rețină că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, nu dispozițiile art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, în condițiile în care A. și-a dat acceptul ca societatea F. din Polonia să comercializeze în interiorul spațiului comunitar produse cu mărcile "C." și "Prima" în perioada 2015-2018 primind suma de 15.000 euro.

A menționat că prejudiciul în cuantum de 797.003 RON stabilit în sarcina recurentei este netemeinic și nelegal, cât timp instanța de apel nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale în domeniul specializat al respectării drepturilor de proprietate intelectuală, reglementată de O.U.G. nr. 100/2005, care presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția sub forma intenției a autorului faptei ilicite. Neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile anterior enunțate conducând la neangajarea răspunderii persoanei reclamate.

Beneficiul nerealizat prevăzut de către dispozițiile speciale nu va putea fi interpretat în sensul strict al lucrum-ului cessans din dreptul comun, ci are în vedere doar satisfacerea funcției reparatorii a daunei efectiv înregistrate referindu-se la factorii potențiali ce vor trebui luați în considerare numai în raport de modul în care au influențat paguba efectivă.

La stabilirea pagubei efective, se vor putea lua în calcul numai urmările generate de confuzia propriu zisă, astfel cum se răsfrâng în profitul companiei, ca fiind diferența (scăderea) dintre profitului efectiv realizat din vânzarea produse "C." și "Prima" la momentul intrării pe piață și profitului efectiv realizat din vânzarea acestor produse la momentul pronunțării hotărârii de interzicere a comercializării produsului "C." și "Prima", însă numai în situația dovedirii că scăderea acestui venit s-ar datora numai confuziei consumatorilor care ar fi cumpărat un produs care nu ar fi fost original.

În domeniul specializat al proprietății intelectuale, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale și mai ales în stabilirea prejudiciului ca element esențial, o importanță deosebită o prezintă calificarea "faptei ilicite" ca fiind un act de contrafacere sau un act de încălcare.

Instanța de apel nu a făcut o distincție intre actele de contrafacere și actele de încălcare marcă, nu a reținut faptul că riscul de confuzie nu este generator de prejudicii, ci numai impactul/confuzia în rândul consumatorilor este generator de prejudicii, însă în cauza nu a existat o astfel de confuzie câtă vreeme mărcile comercializate de către recurentă nu sunt contrafăcute, sunt autentice.

În situația contrafacerii titularul mărcii poate recurge la oricare dintre modalitățile de evaluare a prejudiciului prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, dar nu cumulativ, în situația încălcării, este imperios a se dovedi gradul de încălcare.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată și pe tot parcursul judecății cauzei, în fond și apel, A. eludează în mod voit a face vorbire de "impact", "confuzie", elemente absolut necesar a fi dovedite pe calea unei acțiuni în pretenții atât sub aspectul existenței sale, dar mai ales privind proporționalitatea acestora.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că instanțele europene și legislația în vigoare în domeniul specializat al proprietății intelectuale prevăd principiul proporționalității acordării despăgubirilor urmare stabilirii prejudiciului efectiv ce va trebui a fi dovedit în concret prin mijloace de probă pertinente.

Așadar, existența riscului de confuzie este o situație de drept negeneratoare de prejudicii, iar pentru a ne afla în situația unui prejudiciu cert, trebuie dovedită confuzia (impactul) în rândul consumatorilor cu privire la cele două produse purtând denumirile conflictuale, aspect care nu a fost dovedit de către A. și, pe cale de consecință, fapta ilicită nu există, iar în măsura în care instanța de apel considera că a cauzat un prejudiciu apelantei-reclamante acesta nu putea fi mai mare decât beneficiul realizat de către recurentă, respectiv suma de 68.735 RON, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară.

Instanța de apel nu a avut în vedere lipsa vinovăției recurentei sub forma intenției, ca și condiție a răspunderii civile delictuale în domeniul proprietății intelectuale, cât timp nu au fost găsite elemente care să conducă la concluzia că a avut intenția de a se folosi de renumele mărcii în scopul obținerii unui profit ilicit, de atragere a clientelei A. sau de prejudiciere în vreun fel a intereselor legitime ale acesteia.

Având în vedere că fapta de comercializare a unor produse autentice dintr-un stat al Uniunii Europene nu este una ilicită, recurenta achiziționând în mod legal produsele de la furnizorul din Polonia, reiese că nu se poate reține o formă de vinovăție în sarcina acesteia pentru simplul fapt că a achiziționat produsele "C." și "Prima" pe bază de facturi și declarație de conformitate, furnizorul declarând că produsele livrate sunt originale și conforme directivelor comunității aplicabile.

Necesitatea existenței raportului de cauzalitate este dată de împrejurarea că "prin ea a fost încălcată norma dreptului obiectiv și a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane". Prin această condiție se garantează că remediile ce se vor a fi obținute au caracter recuperator și nu punitiv, astfel încât daunele interese nu se pot referi decât la profitul obținut de subscrisa sau beneficiul nerealizat de A., numai în proporția ce poate fi determinată direct ca urmare a confuziei în rândul consumatorilor cu privire la produsele cumpărate.

Deci, față de cele învederate cu privire la îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuală și făcând aplicarea principiilor proporționalității și efectivității acordării daunelor-interese, instanța de apel trebuia să aprecieze asupra netemeiniciei cererii A. atât în ceea ce privește cumulul sumelor solicitate, cât și asupra fiecărei sume în parte.

Instanța de apel nu a avut în vedere că sub aspectul profitulului realizat de recurentă, acesta nu a fost obținut ca urmare a confuziei realizate de consumatori, așadar nu ca urmare a substituirii produselor "C." și "Prima", reiterând aspectele ce țin de probatoriul administrat în cauză.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a solicitat diminuarea acestora, arătând că instanța de apel a constatat faptul că aceste cheltuieli sunt considerabil de mari, totuși le-a admis fără a ține seama că pentru stabilirea cuantumului onorariului de avocat trebuie să aibă în vedere criteriile prevăzute în Statutul profesiei de avocat și anume de dificultatea, amploarea sau durata cazului, timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului, avantajele și rezultatele obținute pentru]profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat, situația financiară a clientului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca suma solicitată de parte cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat să nu fie excesivă în raport de obiectul litigiului și munca prestată de avocat.

Recursul declarat de pârâta D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește obligarea la plata sumei de 164.339 RON cu titlul de despăgubiri materiale, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare; admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii civile atacate în ceea ce privește menținerea dispozițiilor sentinței nr. 1164/23.07.2021 a Tribunalului București, referitoare la obligarea la plata sumei de 48.835,375 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, conform dispozițiilor prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce privește cuantumul daunelor-materiale a susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care a înlăturat apărările privind neincluderea în calculul beneficiului obținut, a costurilor de transport, astfel cum se menționează în lucrarea expertului, în răspunsurile la obiecțiuni, și implicit reținerea variantei de calcul a beneficiului în cuantum de 126.740 RON.

Ca o consecința a nemotivarii hotărârii, instanța a reținut, în mod greșit, că beneficiul efectiv realizat de recurentă a fost de 164.339 RON, încălcând astfel normele de drept material privind modalitatea de stabilire a daunelor-interese, întrucât nu au fost incluse cheltuieli pe care le-a suportat cu ocazia comercializării produselor.

Recurenta a fost obligată la plata unei sume cu titlul de daune interese, mai mare decât beneficiul efectiv realizat, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, hotărârea atacată necuprinzând motivele pe care se întemeiază și determină o aplicare greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, limitându-se la o analiză superficială a documentelor depuse la dosarul cauzei, întrucât neincluderea în valoarea de achiziție a tuturor costurilor de transport suportate de recurentă conduce la o greșită aplicare a art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

De asemenea, lipsa scăderii costurilor de transport din cuantumul despăgubirilor este argumentată prin faptul că acestea au fost deja incluse în contul contabil de marfă al recurentei, necontestat de aceasta, însă instanța de apel a omis să motiveze lipsa scăderii costurilor de transport incluse în contul de servicii de transport al recurentei.

În concret, în baza dispozițiilor prevederilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, instanța trebuia să aibă în vedere, pentru fixarea daunelor materiale cuvenite intimatei, "beneficiile realizate în mod injust" de către recurenta-pârâtă, însă acestea din urmă trebuie să fie apreciate ținându-se cont de valoarea totală de achiziție a produselor C., care vor fi scăzute din valoarea totală de vânzare a acestora.

Astfel, prin raportul de expertiză contabilă judiciară, depus la termenul din data de 16.05.2019, expertul a evidențiat două de variante de calcul. Varianta inițială din raportul de expertiză demonstrează valoarea de achiziție a produselor C., ținând cont de valoarea produselor achiziționate de la furnizori și de costurile de transport suportate de recurenta pârâtă, astfel cum acestea reies din analiza contului contabil de marfă (371).

În urma identificării modalității neunitare de înregistrare a costurilor de transport, utilizate de recurenta pârâtă, expertul a redactat o variantă alternativă de calcul.

Aceasta reține, la fel ca și prima variantă, valoarea de achiziție a produselor vizate, însă adaugă, pe lângă costurile de transport înregistrate de D. S.R.L. în contul de marfă, și cele înregistrate pe contul de servicii de transport (624).

Aceste costuri totale de transport, astfel cum menționează chiar raportul de expertiză, reies chiar din facturile emise de furnizorii societății pârâte.

Prima variantă de calcul determină prejudiciul material la valoarea de 164.339 RON, iar cea de-a doua variantă la valoarea de 126.740 RON; din lămuririle expertului din data de 15 aprilie 2021, se reține faptul că varianta alternativă de calcul ar fi "corectă din punct de vedere contabil", însă că aceasta este "aplicabilă unui studiu de caz, întrucât evidența contabilă a societății D. S.R.L. nu se va schimba".

Or, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, legea nu urmărește respectarea unor reglementări contabile sau de înregistrare, ci stabilirea "în mod real" a prejudiciului, respectiv a beneficiului efectiv "realizat" prin încălcarea dreptului de marcă.

Astfel, în scopul determinării beneficiului real al recurentei pârâtei, rezultat în urma comercializării produselor C., este irelevantă modalitatea de introducere a costurile de transport în contabilitate pentru stabilirea valorii de achiziție.

Mai mult decât atât, instanța de apel s-a limitat la analiza valorii beneficiilor prin prisma raportului de expertiză contabilă din data de 16 mai 2019, fără a ține cont de documentele depuse ulterior la dosarul cauzei și esențiale pentru stabilirea beneficiului realizat de recurenta pârâtă, respectiv pentru aplicarea corectă a dispozițiilor legale.

Așa fiind, instanța, prin hotărârea atacată, nu a inclus nici costurile de transport suportate de recurentă, aferente produselor achiziționate de la furnizorul G., în cuantum de 15.714,10 RON, astfel cum rezultă din răspunsul la cererea de lămurire din data de 15 aprilie 2021.

Este irelevantă împrejurarea că nu au fost identificate costuri de transport rezultate din achiziționarea produselor C. de la alți furnizori, atâta timp cât costurile menționate anterior au fost probate și fac dovada beneficiului real al recurentei. Cheltuielile de transport la care se face referire nu au fost deja avute în vedere, astfel cum motivează instanța de apel, acestea nefiind incluse în contul contabil de marfă, ci în contul de servicii de transport.

Motivarea superficială a hotărârii, cu o simplă trimitere la probatoriul administrat în cauză sau la dispozițiile legale, echivalează cu lipsa motivării și se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Consecința acestei motivări nelegale este aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește stabilirea beneficiului efectiv realizat de D. S.R.L., astfel cum prevede art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G nr. 100/2005, încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea hotărârii atacate a fost invocată și prin prisma cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel, cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd stabilirea măsurii în care fiecare dintre părți este obligată la plata cheltuielilor proporțional cu partea din cerere care a fost admisă, acordând integral cheltuielile de judecată reclamantei, deși cererea a fost admisă numai în parte.

În același timp instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul și temeiul de drept invocat, respectiv art. 453 alin. (2) C. proc. civ., încălcând astfel art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind principiul disponibilității, critici ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere că instanța de fond a admis doar în parte cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă, în cauză, erau incidente dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cât timp a solicitat, conform notelor scrise depuse în data de 22 februarie 2023, reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată cu pretențiile acordate reclamantei.

Prin această omisiune, instanța de apel a încălcat regula de procedură ce vizează principiul disponibilității, prevăzut la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a cărui nerespectare atrage sancțiunea nulității; cheltuielile de judecată se acordă în funcție de partea care se află în culpă procesuală.

Astfel, culpa procesuală aparține reclamantului în măsura în care cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte.

În aceeași manieră, în cazul admiterii în parte a cererii, cuantumul cheltuielilor de judecată se stabilește raportat la culpa procesuală a pârâtului, în funcție de proporția pretențiilor acordate reclamantului.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 30 octombrie 2023, prin poștă, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulată de pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii decizie atacate, ca legală și temeinică, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în faza procesuală a recursului.

La aceeași dată, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta D. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, pentru lipsa calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu consecința menținerii deciziei atacate cu privire la despăgubirilor materiale acordate, precum și a cheltuielilor de judecată, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 27 noiembrie 2023, recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin administrator judiciar H., a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., prin care a solicitat respingerea apărărilor, ca neîntemeiate, și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

Prin adresa depusă la data de 06 decembrie 2023, prin poștă electronică, H.., în calitate de administrator judiciar al D. S.R.L., a arătat că își însușește recursul formulat de D. S.R.L., înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 08 august 2023.

La data de 13 decembrie 2023, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., prin care a solicitat respingerea apărărilor, ca neîntemeiate, și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

IV. Procedura de filtrare a recursului

Raportul întocmit în cauză, la data de 04 ianuarie 2024, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților, iar la data de 05 februarie 2023, prin poștă electronică, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că motivele expuse în cadrul cererii de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., dezvoltând această concluzie pe larg în argumentele învederate.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin încheierea de ședință din 09 aprilie 2024, instanța a admis în principiu recursurile declarate în cauză și a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește recursul pârâtei B. S.R.L., se constată următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia de apel nu este motivată în conformitate cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 (2) din Convenția pentru drepturile omului, deoarece instanța de apel nu a analizat aspecte relevante invocate de către recurenta-pârâtă, nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susținerile sale și nici nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția adoptată.

În același timp, prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost criticat modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material cu referire la aspectele vizate de primul motiv de recurs, reiterând susținerile pretins ignorate prin decizia recurată.

Dată fiind strânsa legătură dintre motivele astfel formulate, Înalta Curte constată că se impune o analiză comună a acestora.

Criticile sunt nefondate.

Apărarea esențială a pârâtelor în combaterea cererii privind încălcarea dreptului reclamantei A. asupra mărcilor de dreptul UE a fost reprezentată de epuizarea dreptului la marcă, întrucât produsele purtând mărcile C. și PRIMA au fost comercializate pe teritoriul Uniunii Europene cu acordul titularului mărcilor, astfel încât reclamanta nu poate interzice folosirea mărcilor de către terți.

Instanța de apel, confirmând respingerea de către prima instanță a acestei apărări de fond, a apreciat că nu a intervenit epuizarea dreptului la marcă, nefiind, astfel, întrunită situația de excepție de la exclusivitatea dreptului la marcă, ce permite titularului unei mărci să împiedice pe terți să utilizeze în cadrul comerțului, fără consimțământul său, un semn identic sau similar mărcii, pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca este înregistrată.

Este de precizat sub acest aspect că aplicabil ratione temporis este Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară, în raport de data săvârșirii faptelor de contrafacere din cauză, respectiv în anul 2015, iar această reglementare a fost înlocuită cu Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene abia la 30.09.2017.

Pe de altă parte, însă, art. 13 privind epuizarea dreptului conferit de marca Uniunii Europene coincide în conținut cu art. 15 din noul regulament, prevăzând că "Dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său." Astfel, este lipsit de relevanță, pentru fundamentarea soluției pronunțate, faptul că prin decizia recurată s-a făcut referire la norma actuală, din moment ce este incidentă, în mod necontestat, reglementarea de drept al Uniunii Europene (potrivit art. 101 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009, "Instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare aplică dispozițiile prezentului regulament"), iar modalitatea de aplicare a normelor echivalente este aceeași.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că nu este întrunită situația de excepție reținând în fapt probarea de către titularul mărcilor a punerii pe piață a produselor purtând mărcile, cu consimțământul său, în afara Uniunii Europene, respectiv în Turcia, astfel încât revenea pârâtelor, care au comercializat produsele în Uniune, sarcina dovedirii acordului titularului pentru introducerea acestora pe piața UE, iar această dovadă nu a fost făcută în cauză, nefiind suficient că produsele au fost cumpărate de către pârâte de la o societate situată într-un stat membru UE și fără a fi relevant faptul că este vorba despre produse originale.

Din considerentele expuse anterior, regăsite în decizia recurată, reiese că a fost analizată chestiunea esențială invocată prin apărarea de fond a pârâtelor, reiterată prin motivele de apel, fiind expuse argumentele pentru care acestea au fost respinse, cu referire la mijloacele de probă administrate și evaluate de către instanță, în vederea stabilirii situației de fapt.

Cât privește tranzacția încheiată în anul 2018 între reclamanta A. și furnizorul polonez al pârâtelor, indicată de către recurenta-pârâtă B. S.R.L. în susținerea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se observă că prin motivele de apel ale acestei pârâte nu s-a făcut referire la acest înscris și nici nu au fost evocate ca atare efectele tranzacției, în maniera în care acestea au fost expuse în motivele de recurs, în sensul că titularul mărcilor și-a dat acordul cu privire la comercializarea în spațiul Uniunii Europene, de către societatea poloneză F., a produselor pe care sunt aplicate mărcile. Abia prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor în apel a fost dezvoltată o asemenea argumentație, cu referire la acea tranzacție.

Este adevărat, pe de altă parte, că înscrisul, doar în limba engleză, se regăsește printre cele depuse la dosar de către B. S.R.L. pentru termenul de judecată din 16.11.2022, iar la termenul din 22.02.2023, instanța de apel a încuviințat administrarea probei cu acele înscrisuri, precizând că va aprecia relevanța acestora în ansamblul probatoriu, la momentul soluționării apelului.

Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de apel neanalizarea unei susțineri sau apărări a pârâtei formulate în cursul procesului, pentru a fi incidente prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la conținutul oricărei hotărâri judecătorești. Partea este nemulțumită, în realitate, de neluarea în considerare a unui mijloc de probă, afirmațiile sale fiind legate, astfel, de examinarea probelor, ce exprimă libertatea judecătorului de apreciere, potrivit convingerii sale, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ.. Or, acest aspect interesează temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia, motiv pentru care nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs.

În același timp, se poate observa că, în măsura în care instanța de apel ar fi cercetat efectele tranzacției invocate, tot nu ar fi putut constata consimțământul titularului mărcilor la comercializarea produselor în spațiul Uniunii Europene de către societatea poloneză și, consecutiv, de către pârâtă, care le-a cumpărat de la furnizorul din Polonia.

Chiar recurenta-pârâtă a arătat că prin respectiva tranzacție a fost stins un litigiu cu reclamanta, în legătură cu încălcarea mărcilor C. și Prima, prin importul din Turcia a unor produse care nu erau destinate pieței comunitare și introducerea subsecventă pe această piață, iar prin intermediul său "F. din Polonia se obliga să plătească către A. daune în valoare de 15.000 euro și să nu mai comercializeze mărcile C. și Prima în interiorul spațiului comunitar".

Reiese din susținerile recurentei că reclamanta A. nu și-a exprimat acordul pentru comercializarea de produse purtând cele două mărci în Uniunea Europeană, ci, dimpotrivă, s-a opus explicit la o asemenea utilizare a mărcilor, din moment ce societatea poloneză a recunoscut încălcarea dreptului la marcă și și-a asumat obligația de reparare a prejudiciului - așadar, pentru faptele anterioare ce au condus la încheierea tranzacției - și de a nu mai comercializa în viitor asemenea produse în UE. Recurenta nu a menționat nicio clauză din tranzacție din cuprinsul căreia s-ar putea înțelege contrariul.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă nu a demonstrat legătura dintre tranzacție și pretențiile reclamantei împotriva sa din prezentul litigiu -și nici măcar nu a dezvoltat vreo susținere pe acest aspect -, în sensul că produsele vizate de litigiul de față s-ar regăsi printre cele pentru care a fost încheiată convenția în discuție. Or, după cum reiese din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în chestiunea epuizării dreptului la marcă, existența consimțământului titularului mărcii trebuie dovedită pentru fiecare exemplar al produsului în legătură cu care se invocă epuizarea dreptului, iar pentru exemplarele aceluiași produs care nu au fost puse în comerț în spațiul UE cu acordul său, titularul poate interzice folosirea mărcii, pe temeiul dreptului exclusiv conferit de înregistrarea mărcii. În caz contrar, protecția conferită titularului ar fi golită de substanță dacă ar fi suficient, pentru epuizarea dreptului, ca titularul să fi consimțit la punerea pe piața Uniunii Europene a unor produse identice sau similare cu cele pentru care este invocată epuizarea dreptului la marcă (a doua dezlegare din hotărârea din data de 1.07.1999 pronunțată în cauza C-173/98 Sebago și considerentele de la pct. 19 și 21).

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport de susținerile recurentei pe aspectul încălcării dreptului la marcă, însă nici motivul prevăzut la pct. 8 al aceleiași norme, în condițiile în care consimțământul titularului mărcii la comercializarea în spațiul UE a produselor purtând marca nu poate fi prezumat, iar pârâta nu a dovedit existența unui asemenea acord, deși îi revenea sarcina probării (hotărârea din data de 20.11.2001 în cauzele conexe C-414/99, C-415/99 și C-416/99 Zino Davidoff ș.a., pct. 54).

Situația de fapt stabilită în acest sens prin decizia recurată nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât prerogativele instanței de control judiciar sunt circumscrise verificării legalității, iar nu și a temeiniciei deciziei recurate, prin reaprecierea probelor administrate. Pentru acest motiv, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte referitoare la lipsa intenției, ca formă de vinovăție, în săvârșirea faptei de încălcare a dreptului la marcă, acest aspect de fapt neputând fi reapreciat în calea de atac de față.

Singura chestiune de drept invocată prin cererea de recurs ce poate fi cercetată în această cale de atac privește relevanța caracterului original sau contrafăcut al produselor pe care sunt aplicate mărcile și care au fost comercializate de către pârâtă pe teritoriul Uniunii Europene.

Din acest punct de vedere, trebuie precizat că apărarea privind epuizarea dreptului la marcă este admisibilă doar în cazul unor produse originale, pe care însuși titularul mărcii le-a pus în comerț și se ridică problema de a ști dacă acesta a consimțit la eventuala comercializare în spațiul UE. În cazul unor produse contrafăcute, atare apărare nu poate fi primită, cât timp nu poate fi vorba despre produse în privința cărora titularul și-a exprimat acordul la comercializare, fie în Uniunea Europeană, fie în afara acesteia.

Pe de altă parte, dacă nu se probează consimțământul titularului pentru comercializarea p