ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3860/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit la data de 7.12.2015 Curtea de Apel București cu o acțiune formulată în contradictoriu cu pârâtele Casa Natională de Asigurări De Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală având ca obiect anularea comunicării CNAS primită de A. prin e-mail în data de 30 aprilie 2015, a adresei nr. x/29.04.2015 emisă de către CNAS, a adresei de răspuns a CNAS nr. P5495/05.06.2015 referitoare la contestația depusă de A. împotriva Notificărilor, completată cu Adresa CNAS nr. x/24.07.2015 și obligarea ANAF la restituirea sumei plătită cu titlu de contribuție clawback aferentă Trimestrului I 2015, în temeiul Notificărilor contestate, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1010 din 15.03.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal a anulat în parte adresa transmisă reclamantei de către pârâta CNAS în data de 30.04.2015, în ceea ce privește situația medicamentului Detralex, cod CIM W 116150001, în limita sumei de 206.336,63 RON și a medicamentului Eurespal cod CIM W03117002, în limita sumei de 30.703,10 RON; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această parte ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a majorat onorariului expertului B. cu suma de 1.425 RON; a obligat reclamanta la plata către expert a diferenței de onorariu în suma de 1.425 RON; a obligat pârâta CNAS la plata către reclamantă a sumelor de 10.000 RON, reprezentând onorariu avocat redus proporțional cu capetele de cerere admise, la care se adaugă suma de 2.232 RON, reprezentând onorariu expert corespunzător capetelor de cerere anulate, reprezentând suma finală de 12.232 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 610 din 2 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate de S.C. A. S.R.L. și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 1010/2019 din 15 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual

Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 209 din 27 octombrie 2022, Curtea de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de restituire a taxei plătite cu titlu de contribuție clawback, excepție procesuală invocată de pârâta ANAF.

A respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de restituire formulate de terța C. S.A..

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Casa Natională de Asigurări de Sănătate, Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

A respins, ca neîntemeiată, cererea terței C. S.A..

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea următoarelor acte administrative: comunicarea CNAS primită de A. prin e-mail în data de 30 aprilie 2015, a adresei nr. x/29.04.2015 emisă de către CNAS, a adresei de răspuns a CNAS nr. P5495/05.06.2015 referitoare la contestația depusă de A. împotriva Notificărilor, completată cu Adresa CNAS nr. x/24.07.2015 și obligarea ANAF la restituirea sumei plătită cu titlu de contribuție clawback aferentă Trimestrului I 2015, în temeiul Notificărilor contestate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța în rejudecare după casare a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că nu a dat curs instrucțiunilor obligatorii ale instanței de recurs, respectiv nu a analizat în integralitate aspectele și motivele invocate de reclamantă în cuprinsul cererii introductive și concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea a susținut faptul că în mod eronat prima instanță nu a ținut seama de:

(i) incorectitudinea datelor comunicate (ii) necomunicarea de către CNAS a consumului de medicamente pentru Trimestrul I 2015;

(iii) încălcarea principiului predictibilității și certitudinii sarcinii fiscale.

Referitor la datele menționate în notificări, recurenta a arătat că acestea nu au fost calculate în conformitate cu legea, după cum ar fi reieșit în opinia sa și din concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, cu evidențierea existenței unor diferențe semnificative la nivelul fiecărei case județene pentru care au fost primite informații, precum și cu privire la datele provenind de la furnizori.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a susținut, în esență, că menționarea unor medicamente în lista trimestrială depusă de către A. la CNAS, atâta vreme cât acestea nu se află pe lista medicamentelor compensate, nu dovedește per se faptul că medicamentele respective au fost suportate din FNUASS și/sau din bugetul Ministerului Sănătății în Trimestrul I 2015. În acest sens, a afirmat că revine exclusiv CNAS obligația dovedirii faptului că sumele au fost suportate efectiv de la bugetul public, neputându-se reține că sarcina probei pentru dovedirea erorii din cuprinsul datelor comunicate de CNAS revenea societății.

Recurenta critică omisiunea primei instanțe de a aplica în cauză principiul in dubio contra fiscum, consacrat în jurisprudența CEDO, dar și la nivelul legislației fiscale prin art. 13 alin. (5) din Codul de procedură fiscală.

Partea arată că reprezentanții CNAS au recunoscut, în repetate rânduri, existența mai multor erori în legătură cu consumul de medicamente înregistrat de entitățile relevante din sistemul de asigurări medicale din România.

Or, erorile de consum nu pot fi explicate prin stocuri precedente existente pe lanț sau decalaje de consum, argument pur teoretic folosit de CNAS în fața primei instanțe pentru a justifica propria incapacitate de a verifica și corecta datele deținute, nefiind astfel negată obligația legală de a achita contribuția clawback, ci doar cuantumul acesteia în raport de discrepanțele dintre valoarea vânzărilor, așa cum rezultă din evidențele interne și externe pe care le deține societatea și valoarea vânzărilor care rezultă din consumurile raportate de CNAS.

Interpretarea normei fiscale se face cu respectarea principiul in dubio contra fiscum, potrivit căruia, în caz de dubiu, sensul legii va fi cel favorabil contribuabilului. Ca atare, dacă legea nu prevede expres posibilitatea includerii adaosurilor de pe lanțul de distribuție înseamnă că interpretarea regimului juridic fiscal al acestei plăți nu poate fi decât în sensul inadmisibilității includerii acestora în baza de calcul a contribuției clawback.

Recurenta susține că prima instanță a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 3 lit. b) din Codul fiscal, care consacră principiul predictibilității și certitudinii sarcinii fiscale.

În opinia sa, având în vedere că datele comunicate de CNAS prin notificări sunt generate de un sistem de raportare ce nu este accesibil contribuabilului -imposibilitatea expertului de verificare a datelor în cadrul expertizei confirmând, în mod expres, opacitatea și lipsa transparenței modului de determinare a bazei de calcul - nu se poate reține respectarea certitudinii impunerii.

În baza prevederilor art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, recurenta a solicitat sesizarea CJUE cu următoarea întrebare preliminară: "Principiile de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporționalitatea și efectivitatea legii, principiul securității juridice și principiul in dubio contra fiscum se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care se impune în sarcina contribuabilului obligația plății contribuției clawback, pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritate și aflate exclusiv sub controlul acesteia, conform unui mecanism ce nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii valorilor ce constituie baza de calcul, precum și a modalității de calcul și a cuantumului obligației fiscale stabilite în sarcina sa de către autoritatea fiscală?"

Intimatele au formulat note scrise în care au solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE ca inadmisibilă, pentru argumentele arătate la dosar.

De asemenea, intimatele au formulat puncte de vedere cu privire la excepția de neconvenționalitate, în care au cerut respingerea acesteia, în principal, ca tardiv formulată și, în subsidiar, ca neîntemeiată .

Totodată, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta societatea A. S.R.L., Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, CJUE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 TFUE dă, înainte de a pronunța hotărârea într-un litigiu aflat pe rolul acestora, instanțelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrebări ce vizează interpretarea sau validitatea normei comunitare.

Alin. (2) al articolului anterior arătat prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza CJUE dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar, potrivit alin. (3), în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În conformitate cu jurisprudența consacrată (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1978 Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991 Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, este de competența instanței naționale (care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente) să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-283/81, S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătății, Curtea de Justiție din Luxemburg a arătat:

«9. (…) trebuie să se sublinieze în primul rând că articolul 177 nu constituie o cale de atac deschisă părților dintr-un litigiu pendinte la o instanță națională. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul implică o problemă de interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanța națională respectivă să fie obligată să considere că este vorba despre o întrebare adresată în sensul articolului 177. În schimb, dacă este cazul, instanța națională respectivă poate sesiza Curtea de Justiție din oficiu.

Înalta Curte observă că întrebarea pe care partea recurenta solicită a fi adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene vizează, în esență, aplicarea principiilor de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporționalitatea și efectivitatea legii, principiul securității juridice și principiul in dubio contra fiscum în materia impunerii în sarcina contribuabilului, prin legislația națională, a obligației plății contribuției clawback.

Instanța de control judiciar apreciază că, prin modul în care a formulat solicitarea, recurenta tinde, în realitate, să obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională.

Or, după cum s-a arătat anterior, o astfel de cerere de sesizare se poate face numai în situația în care, în cursul unui litigiu pendinte, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Cu alte cuvinte, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și hotărăște dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Instanța de recurs apreciază că are la dispoziție elementele necesare pentru a proceda la interpretarea și aplicarea corectă a normelor comunitare ce fac obiectul cererii de sesizare, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și jurisprudența CJUE în materie.

În consecință, Înalta Curte consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Înalta Curte apreciază că nu este investită să se pronunțe asupra unei veritabile excepții procesuale, în realitate, fiind vorba despre apărări de fond ce vizează aplicarea cu prioritate a reglementărilor europene, în contextul în care incidența prevederilor art. 3 și art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011 ar aduce atingere "dreptului său la un bun", astfel cum este acest drept este garantat de articolul 1 al Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de intimate, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este tardiv, iar recursul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte arată că recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este tardiv prin raportarea la dispozițiile art. 474 potrivit cărora recursul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la recursul principal. În speță, Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinarea, respectiv recursul incident la data de 16 februarie 2023, recursul fiindu-i comunicat la data de 13 ianuarie 2023, dosar fond, deci cu depășirea termenului legal imperativ de 30 zile, care s-a împlinit la data de 13.02.2023.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este nefondat.

Recurenta a susținut că instanța în rejudecare, după casare, a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că nu a dat curs instrucțiunilor obligatorii ale instanței de recurs, respectiv nu a analizat în integralitate aspectele și motivele invocate de reclamantă în cuprinsul cererii introductive și concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Reține Înalta Curte că prin decizia de casare instanța de trimitere a stabilit ca instanța de fond în rejudecare să se pronunțe asupra tuturor motivelor de nelegalitate ale actelor administrative deduse judecății, asupra tuturor petitelor din acțiunea introductivă, prin raportare la apărările formulate de partea adversă, la cadrul normativ incident și la probatoriul administrativ.

Raportat la motivele invocate de recurentă, Înalta Curte constată că nu există neregularități de ordin procedural care să fie sancționate cu nulitatea.

Faptul că instanța a apreciat sau nu utilitatea unor probe nu poate fi în niciun caz imputat acesteia față de dispoziții art. 264 C. proc. civ. potrivit cărora "În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.".

Sarcina aprecierii probelor revine instanței, care va trebui să analizeze toate probele administrate, atât în mod individual, cât și în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanța va putea înlătura anumite probe în funcție de utilitatea lor, de convingerea pe care acestea i-o creează, de conduita părților, manifestată cu privire la proba în cauză, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului.

Totodată, astfel cum s-a pronunțat și practica judiciară în materie, probele aflate la dosar se vor aprecia ținându-se seama și de refuzul nejustificat al unei părți de a prezenta probele scrise certe, a căror administrare nu poate avea loc decât cu acordul ei.

Este însă important de reținut și că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea o nemulțumesc pe recurenta-reclamantă, pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a examinat în mod efectiv și concret toate apărările formulate de părțile din dosar, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia, inclusiv a celor la care face referire recurenta-reclamantă.

În concluzie, se constată că judecătorul a examinat efectiv cererile și susținerile părților și a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la soluția adoptată.

Astfel, este de necontestat că singura obligație a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate față de deținătorii de autorizații de punere pe piață a medicamentelor este aceea de comunicare a datelor prevăzute de lege, respectiv a procentului "p" și a consumului de medicamente înregistrat în Platforma informatică a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, pe baza situației centralizate a valorilor comunicate de casele de asigurări de sănătate, prin raportare la lista de medicamente depusă chiar de titularul obligației la sediul acesteia.

În acest sens, în mod legal instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările și completările ulterioare, care fac referire la valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente prevăzut la art. 5 alin. (7), acesta fiind elementul prevăzut de lege ca prezentând relevanță la calculul contribuției, iar nu cantitatea de medicamente cum eronat susține recurenta- reclamantă.

Așadar, atâta timp cât consumul se raportează la o valoare suportată din Fond, tot astfel și contribuția datorată de parte are în vedere o valoare aferentă consumului medicamentelor puse de aceasta pe piață (conform listei întocmite chiar de contribuabil), iar nu la o anumită cantitate a acestora.

În orice caz, se reține că proba cu expertiză și cea cu înscrisurile suplimentare, au fost propuse având în vedere pretinsa incorectitudine a datelor transmise prin notificarea contestată și erorile de raportare, apreciindu-se necesară părerea unui expert care să verifice aceste date prin analiza temeinică și detaliată a tuturor documentelor justificative începând cu momentul 0 - raportarea de către furnizori.

Întrucât problema incorectitudinii datelor comunicate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate pentru calcularea contribuției clawback pe trimestrul I 2015 a fost invocată ca motiv de nelegalitate a notificării ce face obiectul prezentului litigiu, considerentele ce vor fi expuse de Înalta Curte sub aspectul criticilor recurentei care vizează nereținerea de către prima instanță a acestui motiv de nelegalitate constituie argumente valabile și în ceea ce privește respingerea criticii referitoare la probatoriul încuviințat de instanță.

În consecință, instanța de recurs reține că atât motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat, recurenta-reclamantă nefiind vătămată în drepturile sale procesuale raportat la admiterea și administrarea probatoriului, cât și cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că nu au fost aplicate sau interpretate greșit prevederile legale referitoare la competența instanței de fond de a hotărî asupra admisibilității unei probe în funcție de pertinența și concludența sa, aceasta fiind un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre legală și temeinică.

Critica recurentei în legătură cu faptul că datele menționate în notificare privind medicamentele suportate de FNUASS și/sau din bugetul Ministerului Sănătății sunt eronate

În concret, societatea recurentă face referire la incorectitudinea includerii în datele comunicate a medicamentelor având codul CIM W08547001 și CIM W52785004. Cu titlu de exemplu, mai face referire recurenta la: Valdoxan 25 mg, Prestance 10mg/10mg, Prestance 10mg/5mg Prestance 5mg/10mg Prestance 5mg/5mg. În opinia sa, atâta vreme cât acestea nu se află pe lista medicamentelor compensate, nu dovedește per se faptul că medicamentele respective au fost suportate din FNUASS și/sau din bugetul Ministerului Sănătății în trimestrul I 2015. În acest sens, a afirmat că revine exclusiv CNAS obligația dovedirii faptului că sumele au fost suportate efectiv de la bugetul public, fără a se putea reține că sarcina probei pentru dovedirea erorii din cuprinsul datelor comunicate de CNAS revenea societății.

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) și (2

1

) din O.U.G. nr. 77/2011, aprobată prin Legea nr. 184/2015, cu modificările și completările ulterioare, lista depusă de către deținătorul APP trebuie să includă doar medicamentele pentru care se datorează contribuția trimestrială. Cum această listă trebuie depusă până la data de 15 a lunii următoare încheierii trimestrului pentru care se datorează contribuția, este evident că medicamentele declarate trebuie să fie cele comercializate în trimestrul respectiv. În atare situație, lista depusă pentru trimestrul I 2015 creează prezumția că medicamentele cuprinse în aceasta au fost efectiv comercializate de recurentă, cel puțin în trimestrul menționat.

Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar apreciază că responsabilitatea depunerii trimestriale, dar și a corectitudinii listei medicamentelor pentru care se datorează contribuția clawback aparține deținătorului APP, respectiv recurentei, aceasta din urmă având obligația depunerii unei declarații corespunzătoare realității. Omisiunea depunerii trimestriale a listei menționate și existența unor elemente factuale incorecte în cuprinsul acesteia (de pildă, menționarea unor medicamente care nu au fost vândute în trimestrul respectiv) sunt împrejurări datorate culpei deținătorului APP și, ca urmare, nu pot fi invocate de către acesta în favoarea sa.

În lipsa unor dovezi de netăgăduit ale imposibilității absolute a consumului medicamentelor în trimestrul aferent actelor atacate, lista depusă de deținătorul APP face dovada comercializării medicamentelor menționate în cuprinsul acesteia.

În mod justificat, instanța de fond a apreciat faptul că relevantă pentru stabilirea elementelor ce stau la baza calculului contribuției clawback este data consumului de medicamente (data eliberării efective către pacienți), iar nu data comercializării lor în lanțul de distribuție (distribuitori/farmacii).

Totodată, Înalta Curte reține că nu există dispoziții legale care să susțină teza recurentei potrivit căreia contribuția clawback se datorează numai pentru medicamentele vândute de DAPP în trimestrul respectiv. Dimpotrivă, din interpretarea logică a dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011 rezultă calculul contribuției în raport cu consumul trimestrial de medicamente, fiind evident faptul că între data achiziționării unui medicament de la DAPP și data consumului său de către pacient există, de cele mai multe ori, un decalaj temporal semnificativ, medicamentele consumate într-un trimestru putând proveni din stocuri constituite în trimestrele anterioare. Altfel spus, consumul de medicamente a cărui valoare stă la baza modului de calcul al contribuției trimestriale este consumul aferent vânzărilor fiecărui deținător al APP, după cum impun prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011. Textul normativ anterior arătat nu impune condiția ca vânzările plătitorului contribuției să fie realizate în același trimestru cu decontările. Ca atare, legea nu distinge după cum consumul de medicamente s-a realizat din stocurile trimestrului curent sau din cele ale trimestrelor anterioare.

În fine, este de observat și faptul că instanța de fond a avut în vedere la fundamentarea soluției pronunțate în legătură cu această critică de nelegalitate a notificării deduse judecății dezvoltată de recurentă și concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză care a analizat documentația existentă la dosar și a concluzionat în sensul că între consumul de medicamente raportat și cel decontat, în privința medicamentelor nominalizate de recurentă, există diferențe nesemnificative.

În ceea ce privește critica adusă de reclamanta cu privire la încălcarea principiului predictibilității fiscale la emiterea actelor administrative contestate, se arată că hotărârea a fost pronunțată prin interpretarea și aplicarea greșită a art. 3 (b) din Codul fiscal, având în vedere că datele comunicate de CNAS prin Notificări sunt generate de un sistem de raportare ce nu este accesibil contribuabilului, însăși instanța confirmând în cuprinsul sentinței, în mod expres, opacitatea și lipsa transparenței modului de determinare a bazei de calcul.

Înalta Curte constată că implicit prin criticile aduse se pune în discuție ca atare chiar mecanismul de stabilire a contribuției, ceea ce în sine reprezintă o critică de neconstituționalitate sau de lipsă de oportunitate a legii, critici ce nu pot intra în sfera de verificare a instanței de contencios administrativ. Or, câtă vreme normele juridice amintite nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, dat fiind că art. 124 din Constituția România prevede că "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.".

Cât timp intimata-pârâtă a comunicat informațiile impuse de prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, iar la baza acestora rezultă că stau date concrete existente în sistemul anume nominalizat de norma juridică incidentă, nu se poate reține insuficienta motivare a actului administrativ atacat.

Aspectele invocate de recurentă legate de necesitatea asigurării posibilității verificării corectitudinii datelor comunicate de intimata-pârâtă prin notificarea atacată sunt juste, dar cât timp chiar baza concretă a legislației a fost supusă mecanismului verificării constituționale, orice critică care atinge acest aspect atacă implicit natura constituțională a normelor.

Statelor le-a fost recunoscut dreptul de a percepe impozite sau alte contribuții, dispunând în materie fiscală de o mare marjă de acțiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, aparținând autorităților naționale competența să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuții, potrivit aprecierii necesităților politice, economice și sociale. Statele trebuie să dispună de o amplă latitudine privitoare la măsurile pe care le adoptă în domeniile economice și sociale deoarece, datorită cunoașterii directe a societății și a nevoilor sale autoritățile naționale se găsesc, în principiu, în situația de a aprecia mult mai adecvat decât judecătorul internațional ce înseamnă, în asemenea materii, imperativele de utilitate publică, afară dacă aprecierea lor ar fi lipsită de orice bază rezonabilă (a se vedea CEDO, cauza Stec și alții c. Regatul Unit, 12 aprilie 2006, §51).

Or, în cauza de față, nu se poate considera că ar exista o apreciere a autorității statale lipsită de orice justificare obiectivă și rezonabilă sub aspectul contribuției în discuție, din moment ce reglementarea își găsește rațiunea în necesitatea asigurării unui acces neîntrerupt al populației la medicamentele cu și fără contribuție personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naționale de sănătate, precum și în unitățile sanitare cu paturi, pe fondul nevoii implementării unui sistem de contribuție sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanțare a sistemului public de sănătate în vederea asigurării asistenței medicale a populației, după cum se arată în expunerea de motive a O.U.G. nr. 77/2011.

Recurenta susține fără temei că lipsa unei asemenea obligații echivalează cu o lipsă a unui control efectiv de legalitate și temeinicie al actului administrativ (care ar contraveni Legii nr. 554/2004). În contenciosul administrativ se analizează motivele de nelegalitate expuse prin cererea de chemare în judecată la adresa actului administrativ, iar reclamanta nu a indicat în mod expres care sunt elementele legale obligatorii ale notificării care lipsesc în concret și pe care reclamanta le contestă ca atare și care au pus-o în imposibilitatea de a cunoaște voința manifestată de CNAS în cuprinsul actului administrativ și, respectiv, de a-si formula apărarea corespunzătoare. Din cuprinsul notificării contestate rezultă că CNAS a comunicat reclamantei acele elemente de fapt și de drept prevăzute de lege, respectiv valoarea procentului "p" și valoarea consumului de medicamente aferent trimestrului în litigiu, conform anexei la notificare.

Înalta Curte reține că formula de calcul a taxei clawback conține și alte variabile, prin raportare la fiecare reglementare legală în parte (procentul "p", indicatorii CTt, BAt, Vit, Vitr, VTt, VTtr etc.) ce conduc la concluzia că taxa aplicată este una globală, și nu individuală, raportată la un bun anume, care ar fi supus impozitării atât la momentul punerii în vânzare, cât și la momentul consumului.

În Deciziile nr. 344/2013, nr. 668/2014 și nr. 144/2015, Curtea Constituțională a statuat că "taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituție, în virtutea cărora «Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege». Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare".

Principiul dublei impuneri se prezumă a fi fost respectat de legiuitor prin însăși formula de calcul și prin definirea fiecărui indicator pe baza cărora se determină taxa aplicată în mod global.

Temeiul procesual al soluției date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 209 din 27 octombrie 2022 a Curții de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat și recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Respinge excepția de neconvenționalitate invocată de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Respinge recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 209 din 27 octombrie 2022 a Curții de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 209 din 27 octombrie 2022 a Curții de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.