ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3517/2025

Circumstanțele cauzei. Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs 1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 11.07.2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Prim-Ministrul Guvernului României, punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și, în baza acestui titlu executoriu, având în vedere că pârâtul Guvernul României, debitorul obligației de a face, nu și-a îndeplinit de bună voie, până la data cererii de chemare în judecată, obligațiile trasate prin decizia menționată, a mai solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și fiscal, I. Aplicarea pârâtului Prim-Ministrul Guvernului României unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care urmează a se face venit la bugetul de stat, începând cu data de 09.06.2019 și până la executarea obligației stabilite prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, II. Obligarea pârâtului debitor Guvernul României la plata unor penalități în cuantum de 1000 de RON pe zi întârziere și, în consecință, acordarea către reclamanta creditoare a unor penalități în cuantum de 1000 de RON pe zi întârziere, în condițiile stabilite de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care fac trimitere la dispozițiile art. 906 din C. proc. civ., începând cu data de 09.06.2019 si până la îndeplinirea/executarea obligației stabilite prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 III. obligarea pârâților debitori la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de litigiu. 1.

Prin sentința civilă nr. 1853 din 26 octombrie 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită, excepția lipsei de obiect și excepția lipsei de interes, invocate de pârâți. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. După ce a prezentat situația de fapt, a susținut recurenta-reclamantă că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța reținând că ar fi fost învestită în temeiul art. 24 alin. (4) din aceeași lege. Instanța de executare, Curtea de Apel București, trebuia să verifice dacă intimatul Guvernul României a emis sau nu o hotărâre de guvern care să pună în mod corespunzător în aplicare dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997. Verificând dacă prin H.G. nr. 746/2022 s-ar fi îndeplinit obligațiile instituite prin titlul executoriu, instanța a reținut greșit îndeplinirea tuturor obligațiilor și inexistența unei neexecutări culpabile. Cadrul legal primar a stabilit vânzarea unei cote până la concurența limitei de 10% din capitalul social (O.U.G. nr. 49/1997), cotă care ulterior a fost stabilită la 8% (O.U.G. nr. 55/2003) din capitalul social, și prin faptul că nu a fost stabilită o cotă limită minimă nu se poate interpreta că Guvernul poate stabili arbitrar orice cotă, așa cum a stabilit cota de 1% prin H.G. nr. 746/2022, procentul de 1% fiind un procent derizoriu raportat la cota de 8% și care nu reflectă cadrul legal prin care a fost stabilită vânzarea de acțiuni a 8% din capitalul social. Prin stabilirea cotei derizorii de 1% și prin modificarea scadenței de executare din data de 09.06.2019 pentru o dată ulterioară (în termen de 180 de zile) înseamnă, de fapt, o neexecutare, caz în care trebuie să intervină controlul jurisdicțional care să echilibreze raporturile prin aplicarea corectă și justă a dispozițiilor legale și să stabilească dacă Guvernul României a acționat sau nu abuziv. Sintagma "până la limita a 8% la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare" nu poate fi interpretată decât în sensul de "nu mai mult de 8% și nici mai puțin decât 8%, adică exact 8% la același preț", neputându-se considera că procentul de 1% stabilit prin H.G. nr. 746/2022 ar putea fi considerat emis cu respectarea cadrului legal, libertatea de apreciere a administrației fiind una abuzivă. În continuarea alegațiilor sale, recurenta-reclamantă a prezentat o analiză comparativă a conținutului H.G. nr. 746/2022 față de obligațiile impuse în sarcina Guvernului României prin decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019, apreciind că Guvernul României nu a respectat nici măcar acum obligațiile impuse în sarcina sa prin titlul executoriu. Intimatul Guvernul României a emis o hotărâre prin care a menționat că se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, fără a specifica modalitatea de executare a acestor demersuri, fără a stabili procedurile și condițiile efectiv de realizare a acestei vânzări la cota de 1% care încalcă titlul executoriu, conform căruia cota trebuie să fie de 8% și cu specificarea unei date la care urma să fie stabilite procedurile (în termen de 180 de zile), ceea ce înseamnă neexecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu. A apreciat recurenta că nu se poate susține că, prin emiterea unei hotărâri de guvern de vânzare a unei cote de 1% din valoarea capitalului social al B. S.A., fără proceduri și fără condiții pentru vânzarea acțiunilor, intimatul Guvernul României ar fi respectat obligațiile impuse prin Decizia nr. 2370 din 8 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern în vederea vânzării de acțiuni ale B. până la limita a 8% din capitalul social la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, cota procentuală de vânzare fiind de 8%. Scadența obligației de executat, conform titlului executoriu, a fost data de 09.06.2019, pentru vânzarea acțiunilor în procent de 8%, obligația Guvernului României fiind de a organiza în concret aplicarea normelor juridice deja instituite, acesta având obligația de a pune în aplicare efectivă dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003. Astfel, este evidentă nerespectarea culpabilă de către intimatul Guvernul României a dispozițiilor titlului executoriu, care, prin art. 2 din H.G. nr. 746/2022, a modificat scadența obligației de executat, cu încălcarea dispozițiilor titlului executoriu, din data de 09.06.2019 pentru data de 15.02.2023, dată la care s-au împlinit cele 180 de zile de la data expirării interdicției de vânzare a acțiunilor. Nici pe data de 16.02.2023, Guvernul României nu a respectat această nouă scadență, pe care și-a conferit-o în mod abuziv, și nu a publicat procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor, iar, fără o sancțiune aplicată în mod concret, Guvernul României niciodată nu-și va respecta obligațiile.

Procedura derulată Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 28.02.2023. Prin încheierea de ședință din 22 iunie 2023, cauza a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel Ploiești, având ca obiect anularea H.G. nr. 746/2022 pentru aprobarea cotei procentuale ce urmează a fi achiziționată de salariații B. S.A. și momentul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560 din 8 iunie 2022. Prin Decizia nr. 3517 din 20 iunie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva încheierii din 26 aprilie 2023 și sentinței nr. 76 din 3 mai 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și, în rejudecare, a respins acțiunea formulată de reclamantul C.. Urmare a soluționării definitive a dosarului menționat, cauza a fost repusă pe rol la data prezentei decizii. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante În esență, obiectul acțiunii, întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, privește verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii obligației stabilite în sarcina Guvernului României prin decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale B. S.A., până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. 1.1. Înalta Curte, analizând contextul formulării prezentului litigiu, reține că, potrivit art. I al O.G. nr. 55/2003, în derularea procesului de privatizare a B., Ministerul Economiei și Comerțului va vinde direct pachetul de acțiuni către salariații societății care au drept de cumpărare, iar potrivit art. V din O.G. nr. 55/2003, care a modificat art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, salariații B. au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare, cota procentuală ce urmează să fie achiziționată și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia urmând să fie stabilite prin hotărâre de Guvern. În anul 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal s-a înregistrat dosarul nr. x/2015 având ca părți un litisconsorțiu format din 14.378 reclamanți, 8.485 intervenienți, persoane salariate în cadrul B.. În cadrul acelui litigiu petenții au solicitat instanței, în contradictoriu cu Guvernul României, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aplicarea dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea B.. Prin sentința nr. 1901 din 26 iunie 2015, Curtea a respins acțiunea. În recurs, prin Decizia nr. 2370 din 8 mai 2019 (titlul executoriu invocat de recurentă), Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința de fond și, rejudecând fondul litigiului, a admis acțiunea și a obligat Guvernul României să adopte o hotărâre pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, în vederea vânzării de acțiuni ale B. S.A. (denumire în urma reorganizării B.) până la limita de 8% din capitalul social la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Instanța de recurs a reținut un drept legitim al petenților de a achiziționa acțiuni și o culpă a Guvernului prin pasivitatea de a adopta o hotărâre de Guvern pentru mai mult de 10 ani. Penalitățile au fost stabilite în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. La data de 14.07.2020 instanța de recurs a respins solicitarea Guvernului de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 2370/08.05.2019. 1.2. În raport cu această situație, Înalta Curte reține că, potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, "Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va ține evidenta acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații B. - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului". În prezenta cauză, debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele: "Art. 1 - (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. Art. 2 - În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.". 1.3. În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante, centrate pe aspectul că intimatul-pârât Guvernul României în mod culpabil nu a respectat dispozițiile din titlul executoriu, Înalta Curte, în privința procedurii de executare silită a obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, reține că, potrivit paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunțată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017, procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape: a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani. Această etapă are un dublu scop: - pe de o parte, dă efect principiului disponibilității care guvernează executarea silită și în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, așa cum rezultă explicit din dispozițiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și (4) lit. b) și c) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) deoarece s-a încălca principiul disponibilității; în plus, spre diferență de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare și nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuție este constrângerea la exercițiului puterii publice; - pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului. b) Într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației." Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură. Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzuta în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației. Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunță la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5), în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților. Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalități de întârziere conform legii nr. 554/2004: - pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și (6), odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul); - pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. De altfel, art. 18 alin. (5) și (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziția creditorului de a cere încă din cursul judecății executarea obligației principale sub sancțiunea penalităților, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalități în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleași penalități, care de data aceasta încep să curgă diferit. Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităților nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condițiile C. proc. civ.. Dacă ar fi așa, dispozițiile art. 24 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar mai avea nicio rațiune, iar penalitățile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) s-ar executa direct în temeiul C. proc. civ., fără mijlocirea instanței de executare. De altfel, obligația de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul destinatarilor actului, conține o obligație unică în sarcina autorității publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se și asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităților de întârziere. Mergând mai departe cu raționamentul juridic, se constată că stabilirea penalităților în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeași lege, cel puțin ca și cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reține de către instanță o neexecutare a unei obligații legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligații stabilite pe cale judecătorească și devenită executorie. În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ. Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) și (5). Este esențial că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări. Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire. Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (ca și acțiunea de față, după cum susține recurenta-reclamantă) trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile). În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere. 1.

Recurenta-reclamantă, subsumat motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, atunci când a apreciat ca pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/2019 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/2015, invocând o neexecutare a titlului executoriu. Or, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe (11.07.2022), pârâtul Guvernul României a adoptat H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560 din 8 iunie 2022. Raportând conținutul H.G. nr. 746/2022 la dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, prima instanță a reținut că debitorul Guvernul României prin emiterea acestui act administrativ și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin Decizia nr. 2370 din 8 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Din analiza dispozitivului deciziei ce constituie titlul executoriu, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționata de salariați, iar, pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia. Prin hotărârea de guvern menționată, s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023 și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. 1.

Recurenta-reclamantă, în sprijinul susținerii neexecutării titlului executoriu, mai invocă faptul că Hotărârea de Guvern nr. 746/08.06.2022 stabilește că urmează sa fie emise norme metodologice cu privire la vânzarea cotei de 1% către foștii angajați ai B., nedetaliindu-se în întregime modalitatea de punere în executare și, astfel, nu se poate constata îndeplinirea obligației din titlul executoriu. Instanța de control judiciar, raportând conținutul H.G. nr. 746/2022 la dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, reține că ceea ce trebuie stabilit este dacă, în lumina dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ, în cauză se reține o executare sau o neexecutare a titlului executoriu emis de instanța de contencios administrativ, aspect care intră în sfera de aplicare a legii. Din analiza dispozitivului deciziei menționate, Înalta Curte constată că hotărârea, la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României, trebuia să stabilească pe de o parte cota procentuală ce urmează a fi achiziționata de salariați, iar pe de altă parte momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023 și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați ca fiind de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. În preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "B." S.A. București, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările ulterioare, precum și la decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dispunându-se vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. S-a mai dispus ca, în termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Or, prin titlul executoriu, Decizia nr. 2370 din 8 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fsical, Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 în vederea vânzării de acțiuni ale B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar, la data de 08.06.2022, anterior formulării prezentei acțiuni, pârâtul a adoptat H.G. nr. 746/2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, prin decizia Înaltei Curți nu s-a stabilit că hotărârea de guvern trebuie să dispună vânzarea de acțiuni într-un procent fix de 8% din capitalul social, ci, în acord cu art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, procentul de acțiuni urma a fi stabilit prin hotărârea de guvern până la limita de 8%. Acest text de lege recunoaște autorității publice dreptul de a stabili cota procentuală din capitalul social, în raport de care se pot vinde acțiunile, până la limita de 8%, astfel încât intimatul-pârât este beneficiarul unei marje de apreciere în determinarea cotei procentuale a acțiunilor societății ce urmează a fi achiziționate de salariați. Această marjă a fost reținută și în dispozitivul titlului executoriu și a fost exercitată de Guvernul României prin adoptarea H.G. nr. 746/2022. În considerentele deciziei ce reprezintă titlul executoriu exhibat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat esențial pentru admiterea cererii de chemare în judecată simplul refuz nejustificat de emitere a hotărârii de guvern prin care să se stabilească, pe de o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și, pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor. 1.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 "(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii … (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ..". Prin urmare, în raport cu această situație, reținută corect și de prima instanță, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, nu se mai justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere prevăzute de textul invocat de recurenta-reclamantă, aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere nefiind necesare în condițiile în care debitorul Guvernul României a executat obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârea definitivă. Obligația fiind executată, nu mai subzista necesitatea constrângerii debitorului și, prin urmare, aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere au devenit inutile. În ceea ce privește existența unei perioade lungi între momentul expirării termenului de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, mai exact de la data de 08.06.2019, și până la data adoptării H.G. nr. 746/2022, respectiv executarea cu întârziere a obligației, instanța de recurs reține că această circumstanță factuală nu este determinantă prin ea însăși, în mod corect judecătorul fondului a reținut că instanța nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă și penalitățile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată a intervenit executarea obligației de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, și nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensații/despăgubiri civile. Prin urmare, nu se poate reține nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamanta a obținut executarea obligației prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat. Înalta Curte mai reține că răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere la executare. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea autorității publice. Astfel, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se justifica aplicarea mijloacelor de constrângere reglementate prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022, astfel că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită. În aceste condiții, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat în mod corect asupra cererii de chemare în judecată iar argumentele expuse în calea de atac nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.