ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3233/2024

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023 la data de 18.01.2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Apărării Naționale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea procedurii de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și a Ordinului General al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar; declararea Hotărârii de Guvern nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și a Ordinului General al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar ca fiind acte neclasificate; obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

II. Sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj

Prin sentința nr. 311 din 31 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Apărării Naționale, ca neîntemeiată.

III. Cererea de recurs formulată de reclamanți

Reclamanți A., E., I., B., F., J., D., H., C., G. au formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Cluj solicitând în principal, casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, casarea hotărârii și, reținând cauza spre rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs se invocă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținându-se că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când, instanța de fond ar fi trebuit să pună în discuția părților inaplicabilitatea Legii nr. 182/2002, a H.G. nr. 464 din 25 iunie 2015 și a H.G. nr. 585/2002, astfel că a încălcat principiul contradictorialității procesului civil, cuprins în art. 14, alin. (6) C. proc. civ.

S-a mai susținut că instanța de fond a invocat și s-a pronunțat direct prin Sentință asupra imposibilității analizei discordanței informațiilor cuprinse în H.G. nr. 0435/04.08.1992 și al OGMAN nr. 36/1992 cu categoriile de informații care, potrivit Legii nr. 182/2002, a H.G. nr. 464 din 25 iunie 2015 și a prin H.G. nr. 585/2002, pot fi clasificate. Procedând în acest fel, instanța nu a dat părților posibilitatea exprimării în contradictoriu a opiniei lor în legătură cu această problemă.

Deși instanța a constatat că nu poate analiza pe fond cererea de nulitate a procedurii de clasificare a H.G. nr. 0435/04.08.1992 și al OGMAN nr. 36/1992 din perspectiva unor condiții conținute în legi ulterioare, totuși trebuia să se pronunțe asupra legalității păstrării clasificării acestor acte normative, având în vedere că, la data introducerii cererii de chemare în judecată și a pronunțării Sentinței, erau în vigoare dispoziții legale clare care prevedeau categoriile de informații ce pot fi clasificate. Instanța trebuia să verifice discordanța informațiilor cuprinse în H.G. nr. 0435/04.08.1992 și al OGMAN nr. 36/1992 cu categoriile de informații care pot fi clasificate.

Instanța de fond a refuzat să facă o analiză a acestei discordanțe, invocând principiul disponibilității. Însă instanța de fond trebuia, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, punând în discuția părților calificarea juridică exactă. Instanța de fond nu a procedat în acest fel, încălcându-și rolul activ.

Instanța de fond trebuia să pună în discuția părților o eventuală caducitate a clasificării H.G. nr. 0435/04.08.1992 și al OGMAN nr. 36/1992 din perspectiva motivelor invocate prin acțiune, adică neîncadrarea informațiilor cuprinse în actele normative în litigiu în categoriile de informații permise a fi clasificate. Sau orice alt motiv de ineficacitate a clasificării actelor normative în discuție, care să se preteze pe motivele de fapt invocate de reclamanții-recurenți. Fără a pune în discuție restabilirea calificării juridice a celor deduse judecății, instanța a refuzat practic să se pronunțe asupra acțiunii reclamanților-recurenți. Instanța a încălcat și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Mai mult decât atât, instanța nu s-a pronunțat nici asupra susținerii reclamanților -recurenți conform căreia H.G. nr. 0435/04.08.1992 și al OGMAN nr. 36/1992 au fost abrogate implicit prin Decizia ICCJ nr. 4037/27.06.2005 din dosarul nr. x/2005. Astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților."

Instanța de fond a arătat că nu analizează "argumentele reclamanților cu privire la lipsa justificării menținerii caracterului clasificat al H.G. nr. 0435/04.08.1992 și al OGMAN nr. 36/1992 în raport de art. 17 din Legea nr. 182/2002, de prevederile H.G. nr. 464 din 25 iunie 2015 sau din art. 20 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002" întrucât reclamanții-recurenți nu au atacat refuzul pârâților-intimați de a proceda la declasificarea actelor normative în litigiu. Însă unul dintre motivele pentru care am solicitat declararea H.G. nr. 0435/04.08.1992 și a OGMAN nr. 36/1992 ca fiind neclasificate a fost acela că respectivele acte normative au fost abrogate implicit prin Decizia ICCJ nr. 4037/27.06.2005 din dosarul nr. x/2005.

Totodată, recurenții-reclamanți invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța a refuzat să dispună declasificarea actelor normative precizate întrucât nu ar fi fost învestită.

Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată cu privire la petitul de anulare a procedurii de clasificare a actelor normative motivând că "reclamanții nu au formulat nicio critică de nulitate care să poată fi analizată de către instanță prin raportare la momentul adoptării și clasificării Hotărârii de Guvern nr. 0435/04.08.1992 și a Ordinului General al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992." (Sentință, p. 14).

Această soluție nu este motivată conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență impusă de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat litigiul.

IV. Apărările formulate în recurs

În cauză a fost formulată întâmpinare la recurs de către pârâtul Ministerul Apărării Naționale prin care s-a solicitat respingerea recursului și păstrarea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere faptul că, în contextul existenței litigiului înregistrat sub nr. de dosar x/2017 (în prezent 7780/117/2017**), în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii și Ministerul Apărării Naționale, dosar care se află pe rolul Curții de Apel Cluj în al treilea ciclu procesual și în care instanța de apel urmează să aibă în vedere, cu ocazia rejudecării, dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 0435/04.08.1992 și ale Ordinului General al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992, acte clasificate, nivel secret, reclamanții au formulat către Guvernul României o cerere prin care au solicitat declasificarea celor două acte normative.

Astfel, Secretariatul General al Guvernului a răspuns prin Adresa nr. 15C/843/rp/2022 că declasificarea H.G. nr. 0435/1992 nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002, precum și că stabilirea oportunității declasificării este o prerogativă a instituțiilor care au inițiat H.G. nr. 0435/04.08.1992, iar declasificarea Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992 este exclusiv de competența emitentului acestuia. Drept urmare, reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva acestui răspuns în data de 22.11.2022, însă nu au primit niciun răspuns de la Guvernul României.

Totodată, reclamanții au formulat o contestație adresată Ministerului Apărării Naționale în data de 22.11.2022, prin care au contestat clasificarea informațiilor cuprinse în OGMAPN nr. 36/1992 și în H.G. nr. 0435/04.08.1992 și prin care au solicitat, totodată, demararea procedurii de declasificare a acestor acte normative. Ministerul Apărării Naționale a răspuns prin Adresa nr. x/15.12.2022, comunicându-le reclamanților refuzul de a declasifica actele normative menționate.

Ca atare, reclamanții au formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, prin care au solicitat anularea procedurii de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 și a Ordinului General al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992, declararea celor două acte normative ca fiind acte neclasificate, precum și obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., se poate solicita "casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

În practica judiciară, s-a statuat că poate fi invocat acest caz de nelegalitate a unei hotărâri în următoarele situații încălcarea dreptului la apărare, judecata pricinii în lipsa părții care nu a fost legal citată, nerespectarea principiului oralității, nesemnarea minutei de către judecători, lipsa încheierii de dezbateri, aplicarea greșită a unor texte de lege (norme de drept procedural), nesocotirea principiului contradictorialității, publicității dezbaterilor și altele asemenea.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., invocate de recurenți, instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil dezbaterii contradictorii.

Corelativ, alin. (5) al aceluiași articol prevede că instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Astfel cum recurenții au menționat, dispozițiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. concretizează, fundamental, principiul contradictorialității, ele contribuind, în mod specific, la realizarea dreptului la apărare al părților, reprezentând o exigență circumscrisă dreptului la un proces echitabil.

Nerespectarea acestor cerințe are vocația de a atrage nulitatea hotărârii pronunțate cu încălcarea lor, ca sancțiune menită să asigure restabilirea ordinii procesuale încălcate și garantarea respectării dreptului la apărare al părților în temeiul contradictorialității.

În același timp însă, este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces de cealaltă parte. Este suficient, sub acest aspect, ca partea împotriva căreia se invocă o excepție sau o apărare să aibă, în concret, posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții. Dacă însă partea înțelege sau nu să răspundă celor afirmate în contra ei sau în legătură cu ea, aceasta reprezintă o opțiune ce-i aparține, în totul, respectivei părți, ca formă de realizare a principiului disponibilității.

Tot astfel, Înalta Curte are a observa că nepunerea în discuția părții interesate a unei chestiuni de fapt sau de drept invocată de cealaltă parte nu este, prin ea însăși, susceptibilă de a atrage nulitatea hotărârii pronunțate, fiind necesar ca prin încălcarea exigențelor privitoare la asigurarea principiului nemijlocirii - și, indirect, a dreptului la apărare - să se fi cauzat părții o vătămare. În cazul în care vătămarea lipsește, nefiind neîndeplinită această cerință prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nici nulitatea nu mai poate fi reținută.

Contrar celor afirmate de recurenți, legătura dintre contradictorialitate și buna desfășurare a judecății este atât de intimă și directă încât exigența contradictorialității devine, în mod subtil, o condiție absorbită în însuși actul de procedură la care se referă, neputând fi plasată, pur și simplu, în rândul condițiilor legale extrinseci actului respectiv.

În prezentul proces este de avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au solicitat anularea procedurii de clasificare a H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și a Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar " precum și declararea acestor acte normative ca fiind neclasificate.

În opinia recurenților-reclamanți instanța de fond în mod greșit nu a pus în discuția părților inaplicabilitatea Legii nr. 182/2002.

Or, potrivit art. 22 alin. (6) raportat la art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Analizând ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și ceea ce a pronunțat instanța de fond, se observă că toate exigențele legale au fost respectate.

Așa cum s-a menționat anterior, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea procedurii de clasificare a H.G. nr. 0435/1992 și a Ordinului general nr. 36/1992 precum și declararea acestor acte normative ca fiind neclasificate, argumentându-se în drept că aceste acte normative încalcă mai multe dispoziții din Legea nr. 182/2002.

Instanța de fond a analizat această solicitare constatând că aceste acte normative au fost emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 182/2002, iar dacă s-ar analiza nulitatea procedurii de clasificare prin raportarea la aceste dispoziții ar echivala cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

Obiectul a fost clar determinat, nelăsând loc de interpretări, astfel instanța de fond în mod corect a analizat dosarul ținând cont de limitele investirii sale.

Pe care de consecință, reclamanții aveau, în mod real, posibilitatea de formula apărări în contra susținerilor formulate de pârâți, iar măsura în care s-ar fi părut neclară ori nepertinentă putea solicita, chiar și prin mijlocirea instanței la judecată, lămuriri și precizări.

Rezultă, totodată, că în considerentele sentinței date în fond nu a fost încălcat principiul contradictorialității, nefiind necesar ca instanța să pună în mod expres această chestiune în discuția reclamanților, câtă vreme aceasta o cunoștea și se putea referi la ea încă din etapa judecății în primă instanță.

Or, judecătorul fondului a reținut că dacă s-ar analiza nulitatea procedurii de clasificare prin raportare la aceste dispoziții legale antemenționate, ar echivala cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

A punctat că principiul neretroactivității este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situațiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nu este aplicabilă și situațiilor anterioare, cum este cazul în speță, dat fiind că procedura de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 și a Ordinului General al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992 s-a realizat în anul 1992. Astfel, nu se poate susține cu temei că procedura de clasificare a actelor normative în litigiu este nulă din cauza faptului că se încalcă prevederile Legii nr. 182/2002, H.G. nr. 585/2002 și H.G. nr. 464/2015, câtă vreme aceste dispoziții legale nu erau în vigoare la data realizării clasificării de către pârâți.

În concluzie, instanța a constatat că reclamanții nu au formulat nicio critică de nulitate care să poată fi analizată de către instanță prin raportare la momentul adoptării și clasificării Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 și a Ordinului General al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992, astfel încât acțiunea lor privind anularea procedurii de clasificare și declararea celor două acte normative ca fiind acte neclasificate este neîntemeiată.

Suplimentar, Înalta Curte observă că, oricum, această statuare a instanței de fond este una subsidiară, principalele rațiuni de ordin juridic pentru care a fost respinsă cererea formulată de reclamanții astfel cum au fost prezente, rezultând din examinarea argumentelor și criticile reclamanților formulate față de clasificarea H.G. nr. 0435/04.08.1992 și OGMAPN nr. 36/1992 care vizează aspecte de legalitate care, din punct de vedere temporal, se situează după momentul realizării procedurii de clasificare a actelor administrative în litigiu și care presupun aplicarea unor norme legale care nu erau în vigoare în anul 1992, atunci când s-au adoptat și clasificat actele normative obiect al prezentului proces. Cu alte cuvinte, în analiza nulității procedurii de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 și a Ordinului General al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992 interesează dispozițiile legale în vigoare la data clasificării lor, iar nu cele de la data introducerii acțiunii în anulare, astfel că în mod greșit invocă reclamanții dispozițiile Legii nr. 182/2002, H.G. nr. 585/2002 și H.G. nr. 464/2015, deoarece nulitatea operează în raport de cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic.

Față de toate cele ce preced, primul motiv al recursului trebuie considerat neîntemeiat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudență, Curtea reține că, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil.

Pentru a vedea dacă analiza instanței de fond este corectă trebuie subliniat că, așa cum rezultă din cuprinsul sentinței atacate, instanța a încuviințat toate probele depuse de ambele părți la dosarul cauzei. Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât și credibilitatea lor. Potrivit art. 264 C. proc. civ.: "(1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2)În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare."

Prin urmare, faptul că instanța nu a acordat relevanța așteptată de recurent și a concluzionat în sensul că argumentele reclamanților cu privire la lipsa justificării menținerii caracterului clasificat a H.G. nr. 0435/04.08.1992 și a OGMAPN nr. 36/1992, în raport de art. 17 din Legea nr. 182/2002, de prevederile H.G. nr. 464 din 24 iunie 2015, sau de art. 20 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România aprobate prin H.G. nr. 585/2002, puteau fi analizate pe fond de către instanța de judecată în măsura în care reclamanții ar fi atacat refuzul pârâților de a proceda la declasificarea actelor normative în litigiu, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. În lipsa unui petit de obligare a pârâților la declasificarea Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 și a Ordinului General al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992, instanța nu poate păși la cercetarea temeiniciei argumentelor reclamanților în ceea ce privește păstrarea sau nu a nivelului de clasificare al celor două acte normative, fiind ținută de rigorile principiului disponibilității, nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens Înalta Curte reiterează considerentele potrivit cărora îndeplinirea exigențelor de motivare nu impun judecătorilor să răspundă fiecărui argument adus de părți, ci impun o analiză efectivă a cererilor formulate.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la motivele cuprinse în cererea de recurs, se va respinge deci, ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A., E., I., B., F., J., D., H., C., G. împotriva sentinței civile nr. 311 din 31 mai 2022 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 12 iunie 2024.