ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4751/2024

Ședința publică din data de 24 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 9.06.2022, pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând:

- obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii de încadrare a reclamantei pe o funcție militară, formulată în temeiul dispozițiilor art. 8

8

lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat, acordând:

a) reclamantei B. suma de 25.000 de RON reprezentând despăgubiri materiale și suma de 50.000 RON reprezentând despăgubiri morale;

b) reclamantului A. suma de 1.260 de RON reprezentând despăgubiri materiale și suma de 50.000 de RON reprezentând despăgubiri morale.

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23.11.2022, Curtea de Apel a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Prin sentința civilă nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

A fost obligat pârâtul Ministerul Apărării Naționale la plata către reclamanta B., a sumei de 33.847 RON reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul Ministerul Apărării Naționale la plata, către reclamantul A., a sumei de 1.260 RON reprezentând despăgubiri materiale.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei B., cheltuieli de judecată în cuantum de 8725,3 RON și reclamantului A., cheltuieli de judecată în cuantum de 2.300 RON.

A fost respinsă, în rest cererea formulată, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 23 noiembrie 2022 și a sentinței nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în tot a încheierii de ședință, casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond respingerea în integralitate a acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, a arătat că, în ceea ce privește încheierea menționată, soluția instanței de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, instanța reținând în mod eronat că termenul de prescripție a început să curgă de la data pronunțării deciziei nr. 95/15.01.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Invocând considerentele deciziei nr. 22/24.06.2019 pronunțate în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul a susținut că introducerea unei acțiuni în despăgubiri ulterior unei acțiuni în anulare a actului administrativ tipic sau asimilat este supusă termenului de prescripție de un an, termen care curge de la data de la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

A arătat recurentul că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar urmare a pasivității reclamanților până la momentul introducerii acțiunii, respectiv la 09.06.2022, dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție, acesta nefiind exercitat în termenul stabilit de lege.

În ceea ce privește acordarea daunelor materiale și morale, întinderea acestora a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută de intimații-reclamanți cel mai târziu la data introducerii acțiunii pe rolul Curții de Apel Pitești în dosarul nr. x/2020, respectiv data de 22.06.2020, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, respectiv termenul de prescripție curge de la data la care partea vătămată trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Astfel, având în vedere că prin Raportul nr. x/21.08.2018, înaintat eșaloanelor superioare, intimata-reclamantă a nominalizat clar funcția pe care a solicitat încadrarea, drepturile salariale puteau fi cunoscute de către aceasta încă de la data la care drepturile respective s-ar fi născut potrivit funcției, în condițiile în care salarizarea personalului militar este prevăzută prin lege.

În ceea ce privește cererea reclamantului privind obligarea la repararea prejudiciului material în cuantum de 1260 RON, reprezentând servicii de asistență juridică pentru formularea unor cereri către MApN anterior declanșării litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, a apreciat recurentul că soluția instanței de fond de respingere a excepției precripției dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este de asemenea nelegală, având în vedere că reclamantul cunoștea cuantumul cheltuielilor la data achitării acestora - 02.04.2020, astfel cum reiese din dovada de plată depusă la dosar.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței, recurentul a arătat că soluția a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) și (3) din C. civ., precum și a art. 19 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 24 din Legea nr. 554/2004.

A apreciat că prin obligarea pârâtului, în cadrul dosarului nr. x/2020, să emită un act administrativ privind încadrarea reclamantei în rândul personalului militar, hotărârea judecătorească fiind pusă în executare, intimaților-reclamanți li s-a reparat întreg prejudiciul pretins a fi suferit, situație în care se poate vorbi despre realizarea conținutului principiului asigurării unei satisfacții echitabile, principiu aplicat în mod constant în jurisprudența CEDO.

A susținut că, în cauza de față, prejudiciul nu există. În pofida constatării refuzului nejustificat de emitere a unui act administrativ de încadrare a intimatei-reclamante pe o funcție militară, nefiind învestită cu o solicitare privind data de la care să se efectueze încadrarea, instanța nu a stabilit în mod expres, în cadrul dosarului nr. x/2020, o dată începând cu care aceasta să fie încadrată și, implicit, să beneficieze de drepturi salariale, iar contractul de exercitare a profesiei produce efecte de la data numirii în prima funcție.

Instanța de fond trebuia să aibă în vedere și faptul că, începând cu anul 2017 și până la data reluării activității la angajatorul S.C. C. S.R.L., respectiv septembrie 2020, intimata-reclamantă s-a aflat în concediu pentru creșterea copiilor.

Recurentul a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul material pretins a fi fost suferit de intimații-reclamanți.

În ceea ce privește soluția de admitere a solicitării de reparare a unui pretins prejudiciu moral al reclamantei, a susținut recurentul că sunt incidente, de asemenea, criticile referitoare la faptul că soluția a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) și (3) din C. civ., precum și a art. 19 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În plus, a arătat că, în speță, contrar celor reținute de instanța de fond, reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate și nici vreo legătură de cauzalitate cu faptele instituției de natură a produce aceste vătămări.

Pentru a fi reparat, prejudiciul moral trebuie să fie caracterizat de o anumită gravitate, ceea ce în cauza de față nu este cazul.

Totodată, a susținut recurentul că trebuie avut în vedere că solicitarea și acordarea unei sume de bani reprezentând daune morale, în dezechilibru cu eventualul prejudiciu suferit, în sensul de a fi extrem de mari, ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, trebuie avut în vedere că despăgubirile materiale și morale pot fi cerute, cu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, doar raportat la actul administrativ asimilat care a materializat voința intimatului-pârât, iar nu la alte aspecte ce țin de derularea procedurii contencioase, având în vedere că între pretinsul prejudiciu invocat de intimații-reclamanți ca urmare a apărărilor formulate, precum și a modalității și termenului în care MApN a pus în executare sentința civilă și actul administrativ asimilat nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, fiind vorba despre dreptul la apărare al recurentului-reclamant, precum și punerea în executare a hotărârilor instanței de contencios administrativ.

În concluzie, a apreciat recurentul că nu este îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral pretins a fi suferit de intimata-reclamantă.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, a susținut recurentul că instanța de fond nu a motivat soluția cu privire la acest aspect. Totodată, prin acordarea acestora integral, în condițiile în care acțiunea a fost admisă în parte, instanța a încălcat dispozițiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, solicitând în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 24 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, reținând că în memoriul de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin sentința civilă nr. 115/F-Cont pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 95/15.01.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a constatării refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamanților, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a fost obligat să emită un act administrativ privind încadrarea reclamantei B. în rândul personalului militar, ca efect al prevederilor art. 8

8

lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la repararea prejudiciului cauzat prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii de încadrare a reclamantei pe o funcție militară, formulată în temeiul dispozițiilor art. 8

8

lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat. Astfel, reclamanta B. a solicitat obligarea pârâtului la suma de 25.000 de RON reprezentând despăgubiri materiale și suma de 50.000 RON reprezentând despăgubiri morale, iar reclamantul A. a solicitat obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 1.260 de RON reprezentând despăgubiri materiale și suma de 50.000 de RON reprezentând despăgubiri morale.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Prin sentința recurată în prezenta cauză, acțiunea a fost admisă în parte, fiind obligat pârâtul la plata către reclamanta B. a sumei de 33.847 RON reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale și către reclamantul A., a sumei de 1.260 RON reprezentând despăgubiri materiale; totodată, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei B., cheltuieli de judecată în cuantum de 8725,3 RON și reclamantului A., cheltuieli de judecată în cuantum de 2.300 RON.

Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, împărtășind opinia primei instanțe.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Critica recurentului-pârât privind respingerea de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune este nefondată, urmând a fi respinsă.

În ceea ce privește această critică, recurentul-pârât a susținut că momentul la care reclamantul din prezenta cauză a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei este, cel mai târziu, la data introducerii acțiunii pe rolul Curții de Apel Pitești în dosarul nr. x/2020, respectiv data de 22.06.2020.

Totodată, având în vedere că prin Raportul nr. x/21.08.2018, înaintat eșaloanelor superioare, intimata-reclamantă a nominalizat clar funcția pe care a solicitat încadrarea, drepturile salariale puteau fi cunoscute de către aceasta încă de la data la care drepturile respective s-ar fi născut potrivit funcției, în condițiile în care salarizarea personalului militar este prevăzută prin lege.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reține că, potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Din interpretarea textului art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că acesta reglementează o situație de excepție de la regula stabilită prin art. 8 din același act normativ, respectiv acțiunea care să conțină și capătul de cerere privind despăgubirile pentru ca instanța care analizează legalitatea actului să stabilească și asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, instanța supremă a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescriptie pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Relevante în acest sens sunt și considerentele instanței supreme din paragraful nr. 77 al Deciziei nr. 22/2019, potrivit cu care "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ..".

Urmează a fi reținute și considerentele din para. 79 al aceleiași Decizii în interesul legii, potrivit cu care "Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale."

În speță, instanța de control judiciar observă că obiectul litigiului constă în despăgubiri morale și materiale produse reclamanților, de către pârâți, prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii de încadrare a reclamantei pe o funcție militară, formulată în temeiul dispozițiilor art. 8

8

lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat.

Având în vedere că termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască întinderea pagubei, s-a reținut în mod corect că această dată a fost marcată de pronunțarea Deciziei nr. 95/15.01.2022, de la acel moment reclamanții fiind îndreptățiți să formuleze cererea de despăgubiri cu respectarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Actul pretins vătămător, respectiv refuzul autorității pârâte de soluționare a cererii, a fost înlăturat din ordinea juridică în mod definitiv prin decizia civilă nr. 95/15.01.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, reținându-se că refuzul explicit exprimat de către pârât a avut caracter nejustificat, în sensul dat de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.

Înalta Curte, în acord cu instanța fondului, reține că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este acela al pronunțării deciziei nr. 95/15.01.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind data la care reclamanții puteau evalua întinderea pagubei.

Astfel, obligația de a face, respectiv de a emite actul administrativ privind încadrarea reclamantei B. în rândul personalului militar, a devenit executorie la momentul pronunțării deciziei nr. 95/15.01.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa încât de la această dată reclamanții aveau, pe de o parte, confirmarea existenței faptei ilicite constând în refuzul nejustificat de a emite actul administrativ cât și, pe de altă parte, posibilitatea certă de a evalua întinderea prejudiciului solicitat.

Înalta Curte apreciază că este nefondată și critica recurentului-pârât în sensul că soluția a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) și (3) din C. civ., precum și a art. 19 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 24 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii de reparare a prejudiciului material pentru intimații-reclamanți, cât și a prejudiciului moral pentru intimata-reclamantă.

În acest sens, se reține de către instanța de control că refuzul nejustificat al pârâților de a soluționa cererea reclamanților a fost stabilit, cu caracter definitiv, prin sentința civilă nr. 115/F-Cont pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 95/15.01.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă sus-menționată, instanța a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamanților, constând în recunoașterea, în persoana acestora, a drepturilor conferite de O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat.

În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, constată Înalta Curte că, în mod corect, a reținut instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ - patrimoniale, care reprezintă o formă de răspundere specifică dreptului administrativ, ce presupune că o anumită activitate a administrației publice produce în mod potențial prejudicii particularilor, reținând, în mod corect, că, în privința actului asimilat, prejudiciul se produce prin neemiterea actului, iar ilegalitatea actului administrativ trebuie să fie constatată de instanța de judecată.

A mai susținut recurentul-pârât că reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate și nici vreo legătură de cauzalitate cu faptele instituției de natură a produce aceste vătămări. Pentru a fi reparat, prejudiciul moral trebuie să fie caracterizat de o anumită gravitate, ceea ce în cauza de față nu este cazul.

Totodată, a susținut recurentul că trebuie avut în vedere că solicitarea și acordarea unei sume de bani reprezentând daune morale, în dezechilibru cu eventualul prejudiciu suferit, în sensul de a fi extrem de mari, ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, recurentul a apreciat că trebuie avut în vedere că despăgubirile materiale și morale pot fi cerute, cu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, doar raportat la actul administrativ asimilat care a materializat voința intimatului-pârât, iar nu la alte aspecte ce țin de derularea procedurii contencioase, având în vedere că între pretinsul prejudiciu invocat de intimații-reclamanți ca urmare a apărărilor formulate, precum și a modalității și termenului în care MApN a pus în executare sentința civilă și actul administrativ asimilat nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, fiind vorba despre dreptul la apărare al recurentului-reclamant, precum și punerea în executare a hotărârilor instanței de contencios administrativ.

În concluzie, a apreciat recurentul că nu este îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral pretins a fi suferit de intimata-reclamantă.

Cu privire la aceste critici, instanța de control judiciar reține că, astfel cum s-a menționat anterior, prin sentința civilă nr. 115/F-Cont pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 95/15.01.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamanților, constând în recunoașterea, în persoana acestora, a drepturilor conferite de O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat, iar reclamanții sunt îndreptățiți să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii formulate.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că este rezonabil a se aprecia că prejudiciul material suferit de către reclamantă este în cuantum de 33.847 RON, reprezentat de câștigul pe care ar fi putut să îl realizeze în lipsa refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea sa de încadrare pe o funcție militară (potrivit suplimentului la raportul de expertiză), respectiv diferența dintre veniturile nete ce ar fi fost încasate de reclamantă în cazul încadrării sale în cadrul instituției pârâte începând cu luna februarie 2020 și veniturile efectiv încasate de aceasta în perioada februarie 2020- martie 2022.

În privința reclamantului A., cheltuielile în cuantum de 1260,92 RON constând în onorariul avocațial achitat pentru serviciile de asistență în etapa prealabilă a plângerii împotriva refuzului nejustificat, potrivit dovezilor atașate la dosar, sunt, de asemenea, în legătură de cauzalitate cu refuzul nejustificat al pârâtului, definitiv constatat.

Având în vedere că aceste cheltuieli au fost determinate de refuzul pârâtului, constatat a fi nejustificat ca urmare a demersurilor efectuate de reclamant, în aplicarea principiului disponibilității, în mod judicios s-a reținut că este întemeiată cererea reclamantului, de obligare a pârâtului la plata sumei de 1260 RON, reprezentând despăgubiri materiale.

În ceea ce privește criticile cu privire la daunele morale, instanța de control judiciar le apreciază ca fiind neîntemeiate, instanța de fond reținând, în mod corect, că, raportat la fapta ilicită, constând în refuzul nejustificat al pârâtului, există o afectare negativă pe plan psihic, iar suma de 5000 RON asigură reclamantei o reparație morală echitabilă.

În acest sens, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, are în vedere că termenul de "daune morale" sau "prejudiciu moral" presupune o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.

Spre deosebire de prejudiciile materiale care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, instanța de judecată urmând ca în raport de consecințele suferite de victimă să aprecieze o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral suferit.

În lipsa unor criterii și limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația profesională și socială etc., fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Astfel, în stabilirea cuantumului, instanța de fond a ținut cont de importanța valorilor lezate, de măsura în care aceste valori au fost afectate, de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, de măsura în care i-a fost afectată reclamantei viața familială și socială, precum și de vârsta acesteia.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, a susținut recurentul că instanța de fond nu a motivat soluția cu privire la acest aspect. Totodată, prin acordarea acestora integral, în condițiile în care acțiunea a fost admisă în parte, instanța a încălcat dispozițiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții legale:

"(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată."

Instanța de fond a dispus, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a pârâtului, obligarea acestuia să achite reclamantei B., cheltuieli de judecată în cuantum de 8725,3 RON (reprezentând taxă de timbru, onorariu expert și onorariu avocat) și reclamantului A., cheltuieli de judecată în cuantum de 2.300 RON (reprezentând taxă de timbru și onorariu avocat).

Prin urmare, judecătorul fondului a motivat soluția privind acordarea cheltuielilor de judecată, reținând culpa procesuală a pârâtului.

Cu privire la critica privind încălcarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, din interpretarea acestui text legal rezultă că, în situația admiterii în parte a acțiunii, posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată și cuantumul acestora este la aprecierea instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (4) din C. proc. civ.:

"Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)."

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul experților și avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale la plata către intimatul A. a sumei de 750 RON, iar către intimata B. a sumei de 1400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul instanței de recurs, urmând a face aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de circumstanțele cauzei și de complexitatea activității desfășurate de avocat în faza procesuală a recursului.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva încheierii din 23 noiembrie 2022 și a sentinței nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva încheierii din 23 noiembrie 2022 și a sentinței nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Ministerul Apărării Naționale la plata către intimatul A. a sumei de 750 RON, iar către intimata B. a sumei de 1400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.