ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1922/2025

Ședința publică din data de 3 aprilie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 septembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu Ministrul Justiției și cu Ministerul Justiției, au solicitat:

I. Anularea în parte a Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, și anume a articolului 1, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice;

II. Modificarea parțială a Ordinului nr. 6245/C. din 30.12.2021, respectiv a art. 1 și art. 3 din acrul administrativ, în sensul recalculării și plății drepturilor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat.

Prin sentința nr. 6/-F-CONT din data de 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Justiției.

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministrul Justiției.

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Justiției.

Respinge, ca lipsite de interes, cererea de anulare și cererea de modificare a Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, emis de Ministrul Justiției, formulate de reclamanții F., H., I. și J., K., L. și M. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției - prin Ministrul Justiției.

Respinge, ca lipsită de interes, cerere de modificare și, ca neîntemeiată, cerea de anulare a aceluiași ordin, formulate de reclamanții A., B., C., D., E. și G., în contradictoriu cu aceiași pârâți.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs principal reclamanții A., E., I., M., B., F., J., C., G., K., D., H. și L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței nr. 6/F-CONT/19 ianuarie 2023, respingerea excepției lipsei de interes invocată din oficiu de către instanța de fond și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru soluționarea fondului cauzei.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au arătat, în esență, că deși instanța a pus în discuție, la termenul din data de 15.12.2022, din oficiu excepția lipsei de interes a reclamanților B., C., A., G., E., D., privind capătul de cerere referitor la modificarea dispozițiilor art. 1 și 3 din Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, emis de Ministrul Justiției, aceasta nu a arătat perspectiva din care a solicitat o astfel de justificare a interesului.

Precizează recurenții că instanța de fond nu a arătat că urmărește verificarea interesului nostru în raport de conținutul art. 4 din ordin. Excepția fiind invocată în mod formal, părțile neavând cunoștință despre conținutul concret al acesteia pentru a-și putea expune argumentele în mod adecvat, aceasta echivalând cu nepunererea în discuție a excepției înseși.

Astfel, așa cum rezultă din sentință, instanța a decis în mod greșit că reclamanții nu aveau interes, în sensul art. 33 C. proc. civ., de a cere modificarea art. 1 și 3, deoarece prevederile art. 4 din ordin sunt de natură să ne asigure drepturile invocate în speță.

Printr-un prim set de critici raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții au arătat că soluția de respingere ca lipsite de interes a pretențiilor de modificare a art. 1 și 3 din ordin este nelegală, deoarece interesul nu trebuia examinat prin prisma art. 4 din ordin, căci acesta din urmă vizează plata unor sume de bani câștigate în justiție de anumiți magistrați, în vreme ce art. 1 si 3 vizează stabilirea unor drepturi salariale în funcție de care se calculează și pensia foștilor magistrați.

Apreciază aceștia că este necesar ca stabilirea să se facă începând cu data de 01.08.2016, pentru ca pensiile să fie calculate la valoarea corect stabilită cu începere din acea data.

Faptul că aceștia beneficiază de plata dispusă la art. 4 din Ordin pentru o anumită perioadă în care au activat ca judecători, iar salariul nu a fost stabilit și plătit corect, nu poate determina pierderea dreptului de a primi ulterior o pensie calculata corect, după un salariu la rândul lui corect stabilit. Cu) alte cuvinte, plata prev. de art. 4 vizeaz.ă salariul restant al judecătorilor, salariu care inițial fusese stabilit eronat, iar nu pensia, care a fost calculata raportat la salariul eronat, iar nu la un salariu corect.

Concluzia instanței de fond că pretențiile reclamanților A., B., C., E., G. si D., vor fi achitate conform art. 4, în temeiul hotărârii judecătorești deținute este nelegală deoarce hotărârea judecătorească deținută (Sentinla civilă nr. 946/06.04.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020) vizează drepturile salariale, iar art. 4 din ordin se referă și el la drepturile salariale restante pe care le vor primi eșalonat.

Precizează recurenții că art. 4 nu se referă la pensie. Pensia trebuia calculată după standardul de salariu prevăzut de art. 1 si 3 din Ordin, care trebuia să fie conform hotărârii judecătorești, adică din 01.08.2016.

Cum salariul nu a fost stabilit din data menționată, nici pensile recurenților nu au fost calculate corect.

Un al doilea set de critici subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea soluției de respingere ca nefondate a pretențiilor reclamanților-recurenți A., B., C., E., G. si D., de anulare a art. 1 din ordinul contestat în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi prin aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Aceștia susțin, în esență, că drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești nu pot fi limitate și nici nu sunt prin legea menționată, ci doar prin ordinul contestat.

Prima instanță a citat din Decizia Curții Constituționale nr. 7/2021 (pagina 16 a sentinței), dar considerentele citate nu statuează asupra unui conflict între legea care stabilește drepturi salariale și hotărârike judecătorești care recunosc anumite drepturi salariale, ci expun doar puterea unei legii de a limita anumite drepturi salariale chiar prin reducerea unor drepturi stabilite de lege anterior.

Instanța constituțională nu a statuat că legea poate să contravină unor drepturi recunoscute inițial de justiție prin hotărâri judecătorești definitive.

Apreciază recurenții ca fiind eronată această statuare a instanței de fond, deoarece hotărârile judecătorești, cele care i-au determinat pe pârâți să recunoască VRS 605.225, nu sunt o "cauză de creștere a salariului", căci nu instanțele judecătorești cresc un salariu, ci acestea decid dacă salariul este stabilit în conformitate cu legea. Daca salariul este incorect stabilit, iar o hotărâre judecătorească îl cenzurează și constată că valoarea acestuia este inferioară celei impuse de lege, hotărârea îl va recunoaște la valoarea lui corecta fără a se putea pretinde că aceasta ar însemna o "creștere salarială".

Susțin recurenții că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

Limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (2)- alin. (5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judccătorești definitive, cum este cazul dedus judecății. Ca urmare, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlului executoriu pe care îl deținem noi, reclamanții.

În cauză nu sunt incidente considerentele cuprinse în decizia CCR nr. 1609/2010, respectiv faptul că încetarea obligației legale de plată a drepturilor salariale conform titlurilor executorii este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia au fost acordate drepturile în cauză, în condițiile în care evenimentul legislativ invocat, referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urma să își producă efectele avute în vedere de legiuitor încă de la data de I ianuarie 2018, anterior formulării cererilor de chemare în judecată de către reclamanți, iar nu ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești invocate de noi, reclamanții.

Ordinul nr. 6245/02021 este nelegal, raportat la titlul executoriu deținut de reclamanți, care este lipsit de orice efecte începând cu data de 30.12.2021, cu toate că prevederile art. 38 alin. (6) se regăseau în Legea-cadru nr. 153/2017 încă de la data publicării actului normativ în Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017.

În ceea ce privește pe reclamanții F., H., I., J., K., L. Și M., a căror cerere a fost respinsă în tot ca fiind lipsită de interes, susțin că această excepție nu este incidentă în cauză, instanța de fond făcând o greșită aplicare a legii, nesocotind dezlegările obligatorii ale ÎCCJ din Decizia HP/DCD nr. 55/2021, decizie la care, de altfel, face referire și care a statuat asupra principiului egalizării drepturilor salariale ale magistraților la limita maximă a indemnizației de încadrare recunoscută unui magistrat aflat în aceleași condiții de funcție și vechime.

Or, atâta vreme cât prin sentința nr. 946/06.04.2021 s-a recunoscut nivelul VRS 605,225 pentru determinarea indemnizației de încadrare a unui magistrat (indiferent de încadrarea și funcția acestuia), orice alt magistrat, cu sau fără hotărâre judecătorească, este îndreptățit să pretindă aceleași efecte sub aspectul determinării drepturilor sale salariale.

Principiul relativității hotărârii judecătorești, la care face referire instanța de fond, dobândește o aplicare specială față de dezlegările cu putere de lege ale Instanței Supreme, în sensul că orice magistrat sau fost magistrat, cu sau fără hotărâre judecătorească de stabilire în favoarea sa a unei VRS de 605,225 RON, are dreptul să-i fie stabilit salariul sau dreptul de pensie (conform art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 213 alin. (2) din Legea nr. 303/2022).

Dat fiind caracterul de lege al unei anumite categorii de hotărâri judecătorești, conferit de art. 517 și art. 521 C. proc. civ., categorie în care se încadrează și Decizia HP/DCD nr. 55/2021, diferențierea făcută de instanța de fond este nelegală.

Astfel, orice magistrat sau magistrat pensionar (în calitatea sa de terț vătămat) este îndreptățit să conteste un act administrativ nelegal, act care-i neagă dreptul recunoscut de lege.

Pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a formulat cerere de recurs incident prin care a solicitat ca în situația în care veți admite recursul formulat de A. ș.a., admiterea recursului incident, casarea în tot a hotărârii recurate și în rejudecare admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului, admiterea excepției lipsei calității procesual pasive invocată de ministrul justiției și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesual pasive a ministrului justiției și a Ministerului Justiției, apreciază că în mod greșit au fost respinse.

Arată că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a ministrului justiției în condițiile în care în litigiile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistrați, calitate procesuală pasivă avea, până la aplicarea art. 142 din Legea nr. 303/2022, Ministerul Justiției și nu ministrul justiției.

De asemenea, arată că nu mai subzistă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției întrucât a intervenit subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului.

Susține pârâtul Ministerul Justiției și că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod eronat respinsă întrucât, potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a susținut în esență că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11 .2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrați aflați în situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim. În cuprinsul Deciziei nr. 29/17.05.2021, hotărârea anterioară care viza practic aceeași problemă de drept, nu se reținuse existența acestei stări de fapt.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiției constatând incidența unei anumite stări de fapt și de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, acesta nu poate fi cenzurat de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depășind și termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective. În absența deciziei administrative, singura posibilitate deschisă reclamanților era de promovare a unei acțiuni judiciare, jurisprudența unanimă fiind în sensul retinerii prescripției, or este de neconceput ca un act emis in favoarea personalului vizat, care acordă pentru viitor drepturi să constituire pretextul repunerii în termenul de prescripție, justificând astfel acordarea unor drepturi din anul 2016, cu totul în afara prevederilor ce reglementează instituția prescripției.

Cu privire la înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru indemnizațiile de încadrare, intimatul susține că în mod corect a reținut instanța de fond că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar putea fi depășit nici prin hotărâri judecătorești, nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi întrucât textul nu distinge cu privire la motivul pentru care indemnizațiile de încadrare pot ajuge mai mari.

Împrejurarea că unele instanțe au limitat explicit drepturile salariale recunoscute conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar altele nu, este lipsită de relevanță din perspectiva analizei de față, soluțiile pronunțate astfel fiind influențate de conturarea cadrului procesual în fiecare cauză, urmare a pretențiilor și apărărilor concrete ale părților, fără ca în faza de executare eficacitatea hotărârilor, indiferent de soluția pronunțată, să fie diferită.

Cu privire la recursul principal, Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note scrise prin care a arătat că prin decizia nr. 4/11.03.2024 pronunțată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, partea I s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată Înalta Curte de Casație și Justiție că, prin ordinul contestat s-a recunoscut cu caracter general dreptul judecătorilor de a fi salarizați cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021 și totodată, s-a menționat că persoanelor care dețin hotărâri judecătorești prin care dreptul de a fi salarizați cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru o perioadă anterioară datei de 30.12.2021, urmează a le fi achitate aceste drepturi eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Stabilirea, pe cale administrativă, a dreptului acestora de a fi salarizați cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021 nu este un motiv de nelegalitate a ordinului atacat, în condițiile în care, astfel cum am arătat, prin ordinul a cărui anulare se solicită nu s-a urmărit punerea în executare a hotărârilor deținute de recurențiireclamanți.

Referitor la soluția instanței de fond, care a respins ca lipsită de interes acțiunea reclamanților, solicită a se avea în vedere, pe lângă argumentele analizate în mod corect de instanța de fond și faptul că pretenția apare ca lipsită de interes față de emiterea de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a Ordinelor nr. 959/1/12.04.2023 și nr. 2734/1/27.09.2023, ordine prin care s-au recunoscut drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Or, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021 au fost recunoscute drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială 625,225, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, doar pentru aceasta reprezentând o decizie exclusiv administrativă, aflată în limita de apreciere a ordonatorului principal de credite de la acel moment.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în temeiul art. 142 alin. (6), Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției (așadar, în limitele unor drepturi și obligații preexistente), astfel că actele administrative emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au putut ignora cele asumate de anteriorul ordonator principal de credite.

Arată că tot ce se putea realiza de actualul ordonator principal de credite era o corectare a ordinului anterior, prin punerea în aplicare a legii, în interpretarea oferită de instanțele de judecată, cu înlăturarea plafonării reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte reține reclamanții sunt foști magistrați, în prezent pensionari, ale căror drepturi de asigurări sociale se stabilesc în condițiile art. 85 din Legea nr. 303/2004, în raport cu salariul unui magistrat în funcție și că obiectul litigiului îl reprezintă nelegaliatea articolului 1 din Ordinul nr. 6245/C/30 decembrie 2021 și modificarea parțială a Ordinului nr. 6245/C. din 30.12.2021, respectiv a art. 1 și art. 3 din acrul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice și în sensul recalculării și plății drepturilor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat.

Prin sentința recurată, instanța de fond a respins ca lipsită de interes cererea de anulare și cererea de modificare a Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, emis de Ministrul Justiției, formulată de reclamanții care nu dețineau o hotărâre judecătorească de stabilire a indemnizației de salarizare prin raportare la VERS 605,225 RON, respectiv F., H., I. și J., K., L. și M. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției - prin Ministrul Justiției.

În ceea ce privește pe reclamanții A., B., C., D., E. și G., care dețineau o asemenea hotărâre, a respins-o ca lipsită de interes, cererea de modificare și, ca neîntemeiată, cerea de anulare a aceluiași ordin.

Pentru a aprecia astfel, instanța de fond reținut că interesul cererii de modificare a art. 3 din ordin nu este legitim, reclamanții neputând solicita instanței de judecată nici să se transforme într-un agent al puterii executive și nici să intervină în atribuțiile acesteia, prin schimbarea voinței juridice a legiuitorului secundar, atunci când această voință a fost exprimată în acord cu legea și în marja de apreciere ce îi este recunoscută, instanța reamintind că, reclamanților care se pot prevala de sentința civilă nr. 946 din 6 aprilie 2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, li se achită drepturile salariale potrivit art. 4 din ordin, iar celor care nu se pot prevala de această sentință, rămânându-le deschisă calea actualizării pensiei de serviciu, în condițiile legii speciale, inclusiv în ceea ce privește data de la care va produce efecte actualizarea.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că reclamanții care nu se pot prevala de sentința civilă nr. 946 din 6 aprilie 2021, nu pot invoca nici motivul că prin prevederile a căror anulare au solicitat se înlătură efectele hotărârii judecătorești, un astfel de motiv nefiind de natură să conducă la niciun folos practic pentru reclamanții care nu au fost părți în procedura finalizată cu respectiva hotărâre.

A reținut că interesul cererii de chemare în judecată a fost justificat doar de către reclamanții A., B., C., E., G. și D. și doar în ceea ce privește cererea de anulare a prevederilor art. 1 din Ordinul nr. 6245/C. din 30.12.2021, în ceea ce privește sintagma cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) (...) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Criticile recurenților-reclamanți vizează în principal greșita soluționare a excepției lispei de interes invocată din oficiu și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a ordinului contestat în ce îi privește pe magistrații care sunt posesorii unei sentințe judecătorești de stabilire a indemnizațiilor de salarizare.

Cu privire la interesul în promovarea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze Înalta Curte reține că, deși actul contestat privește categoria magistraților în funcție, el este de natură a-i vătăma pe recurenții-reclamanți, întrucât sunt foști magistrați, în prezent pensionari, ale căror drepturi de asigurări sociale se stabilesc în condițiile art. 85 din Legea nr. 303/2004, în raport cu salariul unui magistrat în funcție, făcând astfel parte din categoria terților vătămați, la care se referă art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, justificând astfel legitimarea procesuală activă.

Înalta Curte reține ca fiind corectă critica recurenților-pârâți, în sensul că instanța de fond nu a verificat interesul acestora în raport de conținutul art. 4 din ordin, aceasta echivalează cu nepunererea în discuție a excepției înseși. Cu alte cuvinte, invocarea excepției este doar formală, de vreme ce partea nu are cunoștință despre conținutul concret al acesteia pentru a-și putea construi apărările în mod adecvat.

În ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii în anularea parțială a Ordinului nr. 6245/C. din 30.12.2021, Înalta Curte reține că după pronunțarea sentinței recurate au fost emise Ordinele nr. 959/1/12.04.2023 și nr. 2734/1/27.09.2023 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, ordine prin care s-au recunoscut drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, a fost dată și decizia nr. 4/11.03.2024 pronunțată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, privind interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Față de petitele acțiunii, Înalta Curte constată că, în cadrul considerentelor hotărârii, dat fiind soluția de respingerea a acestora ca fiind lipsite de interes, instanța nu a analizat în integralitate " tot ceea ce s-a cerut", respectiv cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită, nu a expus raționamentul logico-juridic pentru fiecare capăt de cerere.

Așadar, curtea de apel nu a soluționat în mod efectiv acțiunea cu care a fost învestită, în considerentele hotărârii aceasta neanalizând integral problemele litigioase, omițând aspecte esențiale invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că aceasta nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii și implicit stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, de natură a conduce la pronunțarea unei hotărâri lacunare sub aspectul motivelor pe care se sprijină, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii ce urmează a fi pronunțată în litigiul de față.

În consecință, în raport de aspectele anterior prezentate Înalta Curte constată că prima instanță nu a realizat o veritabilă cercetare a fondului cauzei. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părților sunt corect examinate de către instanță, care are, în mod necesar, obligația de "a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut".

Astfel, Înalta Curte apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

În aceste condiții, vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, asigurându-se astfel părților toate garanțiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanță le oferă, precum și dublul grad de jurisdicție instituit de lege în materia contenciosului administrativ.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În raport cu această soluție, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. acestea având legătură cu fondul cererii de chemare în judecată, urmând a fi avute în vedere de către instanța de trimitere cu ocazia rejudecării cauzei.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze acțiunea reclamantei, în raport de temeiurile legale invocate dar și în raport de dispozițiile Ordinelor nr. 959/1/12.04.2023 și nr. 2734/1/27.09.2023 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, ordine prin care s-au recunoscut drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și să verifice dacă este incidentă în cauză decizia nr. 4/11.03.2024 pronunțată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, privind interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, să valorifice toate apărările și susținerile părților, inclusiv cele expuse în cadrul motivelor de recurs, și toate înscrisurile depuse la dosar de către ambele părți, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate împotriva sentinței nr. 6/F-CONT din 19 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate împotriva sentinței nr. 6/F-CONT din 19 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 aprilie 2025.