ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 172/F din data de 20 septembrie 2024, printre altele, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, dispunând obligarea revizuentului, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut, în esență, următoarele:

La data de 20 mai 2024, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. x/2024 (nr. 1628/2024 în format vechi), cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În motivarea cererii, revizuentul a arătat că aceasta este întemeiată pe cazul de revizuire constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, similar celui prev. de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, redând considerentele privind efectele juridice ale hotărârilor preliminare ale C.J.U.E. din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012, revizuentul a susținut că instanța de revizuire este obligată să aplice direct decizia Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX, în cauza dedusă judecății, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituția României, republicată și din decizia instanței de contencios constituțional sus-menționate.

A mai susținut că, în măsura în care instanța va refuza să aplice direct dreptul Uniunii Europene, individualizat în speță prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 sus-menționată, invocând inexistența unui astfel de caz de revizuire în C. proc. pen., se impune a se constata că omisiunea legiuitorului de a reglementa un astfel de caz de revizuire în C. proc. pen., similar celui din Legea nr. 554/2004, este neconstituțională. Pentru acest motiv, revizuentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 C. proc. pen., cererea de sesizare a Curții Constituționale cu această excepție fiind deopotrivă respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărârea apelată.

Deopotrivă, revizuentul a susținut că cererea sa este admisibilă în principiu pentru următoarele argumente: a) întrunește condițiile prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., fiind formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a dispus condamnarea sa și în conformitate cu dispozițiile art. 455 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectând, totodată, exigențele privind termenul în care aceasta poate fi formulată, întrucât potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. pen., cererea de revizuire în favoarea condamnatului poate fi introdusă oricând; b) întrunește condițiile prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., fiind formulată în scris și motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază; c) Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C282/20 ZX conduce la stabilirea unor temeiuri legale ce impun revizuirea hotărârii atacate.

Pe fondul cauzei, revizuentul a susținut că, la pagina 184 din sentința nr. 148/2017, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008, instanța de fond a făcut următoarele aprecieri:"(...) Curtea, deși s-a depășit momentul procesual al verificării legalității rechizitoriului, apreciază că rechizitoriul nu descrie într-o manieră clară inteligibilă și concisă faptele pe care se presupune că inculpații le-au săvârșit, astfel încât instanța de judecată să înțeleagă de la început în ce constă concret, punctual învinuirea adusă, totodată să poată aprecia dacă eventuale cereri formulate de inculpați și/sau parchet pentru administrarea unor noi probe sunt sau nu întemeiate (evaluare care presupune o înțelegere deplină a obiectului probațiunii în raport de faptele ce se tind a se dovedi)."

În acest fel, instanța de fond a recunoscut că rechizitoriul este neregulamentar/nelegal întocmit, nefiind descrise în mod clar faptele de care au fost acuzați inculpații, inclusiv revizuentul.

Or, dacă faptele nu au fost înțelese de către instanța de fond, este evident că nici inculpaților nu le-a fost respectat dreptul de a fi informați în mod detaliat și complet asupra naturii și cauzei acuzației.

Cu toate acestea, instanța de fond a concluzionat că s-a depășit momentul procesual al verificării legalității rechizitoriului, respectiv procedura camerei preliminare, în care s-ar fi putut verifica legalitatea rechizitoriului și că, în etapa fondului, nu există niciun mijloc procedural prin care să sancționeze acest viciu și să asigure garantarea dreptului inculpaților de a fi informați cu privire la acuzație. În consecință, instanța a dispus condamnarea inculpaților, printre care și revizuentul.

În acest fel, i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din CEDO (dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa), de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție (dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală), de art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin Hotărârea din 21 octombrie 2021 pronunțată în cauza C282/20 ZX, C.J.U.E. a statuat, inter alia, următoarele:"(...) articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și articolul 47 din Cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința preliminară într-o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare. (...)"

"(...) articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și articolul 47 din Cartă trebuie interpretate în sensul că instanța de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislației naționale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului în cadrul ședinței de judecată, protejând în același timp în mod activ și real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanța de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziția națională care interzice suspendarea procedurii judiciare și trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu."

Considerentele pe care se întemeiază această decizie sunt următoarele:

"28. (...) Curtea a statuat că nicio dispoziție din Directiva 2012/13 nu se opune ca instanța să ia măsurile necesare în vederea regularizării rechizitoriului, cu condiția ca dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil să fie protejate în mod corespunzător.

În concluzie, C.J.U.E. a statuat că neregularitatea/nelegalitatea rechizitoriului (actul de sesizare a instanței) în partea ce privește natura și cauza acuzației poate fi remediată în orice etapă a procesului penal, adică și după consumarea procedurii de cameră preliminară.

Totodată, a stabilit că, în lipsa reglementării unei astfel de proceduri în dreptul intern, instanța de judecată trebuie să aplice direct dreptul Uniunii Europene, în speță decizia C.J.U.E., în vederea respectării dreptului la apărare al inculpatului și a dreptului acestuia de a fi informat în mod detaliat și complet cu privire la natura și cauza acuzației.

Prin urmare, considerentele și principiile ce rezultă din hotărârea C.J.U.E. anterior menționată reflectă și confirmă încălcarea drepturilor sale fundamentale în dosarul nr. x/2008, din moment ce instanța de fond, deși a constatat că "(...) deși s-a depășit momentul procesual al verificării legalității rechizitoriului, apreciază că rechizitoriul nu descrie într-o manieră clară, inteligibilă și concisă faptele pe care se presupune că inculpații le-au săvârșit, astfel încât instanța de judecată să înțeleagă de la început în ce constă concret, punctual, învinuirea adusă", a dispus, totuși, condamnarea sa.

Explicația acestor încălcări rezidă în succesiunea de norme de procedură penală care au guvernat judecarea cauzei.

Astfel, judecata a început în 2008, când instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriul nr. x/2005 din 24.10.2008, sub imperiul vechiul C. proc. pen., însă a continuat sub imperiul noului C. proc. pen., care a intrat în vigoare în 2014. Întrucât la data intrării în vigoare a noului cod era începută cercetarea judecătorească, cauza nu a mai fost trimisă judecătorului de cameră preliminară, așa cum s-a procedat în alte dosare în care nu se începuse cercetarea judecătorească.

Potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (2) și (3) din vechiul C. proc. pen.:

"(2) Dispozițiile relative la (...) sesizarea instanței, (...) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. (...)

(3) Nulitatea prevăzută în alin. (2) nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu."

Altfel spus, în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) din vechiul C. proc. pen., dispozițiile relative la sesizarea instanței, adică cele privind legalitatea/regularitatea rechizitoriului, erau prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, aceasta putând fi invocată în orice stare a procesului.

De asemenea, potrivit art. 332 alin. (2) (Restituirea pentru refacerea urmăririi penale) din vechiul C. proc. pen.:

"Instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la (...) sesizarea instanței, (...)."

Potrivit art. 379 pct. 2 lit. b) (Soluțiile la judecata în apel) din vechiul C. proc. pen.:

"desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată (...). Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2), cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă."

Prin urmare, în măsura în care judecata ar fi fost continuată potrivit regulilor prescrise de vechiul C. proc. pen., instanța, constatând că rechizitoriul este nelegal întocmit, așa cum rezultă chiar din sentința atacată, ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 332 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., iar instanța de apel ar fi trebuit să pronunțe soluția prevăzută de art. 379 pct. 2 lit. b) din același cod.

Or, în condițiile în care, începând cu data de 01.02.2014, cauzei i s-au aplicat prevederile noului C. proc. pen., soluțiile anterior menționate nu au putut fi dispuse în speță.

Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale: "Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi". Această soluție rezultă și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, în sensul în care cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, în care nu s-a început cercetarea judecătorească, se trimit judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor art. 342-348 din C. proc. pen.

În speța dedusă judecății, însă, la data intrării în vigoare a legii noi era începută cercetarea judecătorească, motiv pentru care instanța nu a trimis cauza judecătorului de cameră preliminară, aceasta rămânând în competența aceleiași instanțe.

Deși soluția prev. de art. 379 pct. 2 lit. b) din vechiul C. proc. pen. a fost preluată de dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din noul C. proc. pen., cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin. (2), respectiv încălcarea dispozițiilor privind sesizarea instanței (rechizitoriului), nu se regăsește printre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 din noul cod. Pe cale de consecință, nici soluția prev. de art. 332 alin. (2) din vechiul cod nu se regăsește în noul cod.

O soluție similară se regăsește la art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (3) lit. a) din noul C. proc. pen., însă aceasta poate fi dispusă doar de judecătorul de cameră preliminară, nicidecum de instanța de judecată. Or, în speță, instanța de judecată, și nu judecătorul de cameră preliminară, a constatat că actul de sesizare a instanței "nu descrie într-o manieră clară inteligibilă și concisă faptele pe care se presupune că inculpații le-au săvârșit, astfel încât instanța de judecată să înțeleagă de la început în ce constă concret, punctual învinuirea adusă, totodată să poată aprecia dacă eventuale cereri formulate de inculpați și/sau parchet pentru administrarea unor noi probe sunt sau nu întemeiate (...)"., acesta fiind nelegal/neregulamentar întocmit. Neavând, însă, instrumentele procedurale prevăzute de vechiul C. proc. pen. și nefiind nici în etapa camerei preliminare, judecătorul de primă instanță a apreciat ca se află în imposibilitatea de a proceda la remedierea neregularităților rechizitoriului sau de a trimite cauza la parchet, cu consecința încălcării drepturilor substanțiale ale revizuentului, astfel cum rezultă din Decizia C.J.U.E. din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX.

Cu privire la efectele juridice ale hotărârilor preliminare ale C.J.U.E., prin Decizia CCR nr. 1039/2012 s-au reținut următoarele:

"Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunțate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administrafie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunțată în cauzele reunite 28, 29 și 30/62, Da Costa și alții împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunțată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).

În concluzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții."

Așa fiind, instanța de judecată este obligată să aplice direct Hotărârea C.J.U.E. din 21 octombrie 2021 în cauza dedusă judecății, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituția României, republicată și din considerentele Deciziei CCR nr. 1039/2012.

Revizuentul a susținut că aplicarea directă a hotărârii C.J.U.E. are drept scop restabilirea legalității, în contextul în care drepturile sale prevăzute de art. 6 par. 3 (dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa), art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție (dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală), art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene au fost substanțial încălcate în cauză, astfel cum rezultă în mod explicit chiar din sentința atacată.

Această hotărâre nu poate fi considerată legală, atât timp cât este contrară dreptului Uniunii Europene. Tocmai de aceea, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului fraus omnia corrumpit și de restabilire a legalității în cauză.

Pentru argumentele prezentate, revizuentul a solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea sentinței atacate, iar în rejudecare, achitarea sa, în principal, în conformitate cu dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în subsidiar, în conformitate cu dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar terțio, dispunerea încetării procesului penal în conformitate cu dispozițiile art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Astfel învestită, evaluând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuentul A. prin prisma dispozițiilor art. 459 C. proc. pen., curtea a apreciat că aceasta este inadmisibilă întrucât motivele invocate de parte nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, a reținut că revizuentul nu a relevat fapte și nu a adus probe care să conducă, în mod evident, la stabilirea existenței vreunuia dintre temeiurile legale care permit revizuirea. Or, nerespectarea uneia sau mai multora dintre condițiile de admisibilitate instituite prin art. 459 alin. (3) C. proc. pen. conduce la imposibilitatea de soluționare pe fond a revizuirii, determinând respingerea ei, ca inadmisibilă.

Ca urmare, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A..

*****

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel revizuentul A., fără a motiva în scris calea de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 2 octombrie 2024, sub nr. x/2024 și repartizată, conform art. 101 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cu referire la art. 5 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completului C10, cu termen la data de 17 octombrie 2024.

La termenul fixat, constatând lipsă de procedură cu intimata parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Constanța, Înalta Curte a amânat cauza la data de 28 noiembrie 2024.

La acest din urmă termen, constatând legal îndeplinită procedura de citare, Înalta Curte a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile formulate de apărătorul desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent și reprezentantul Ministerului Public fiind detaliat prezentate în practicaua prezentei decizii.

Examinând apelul formulat, în baza actelor și lucrărilor din dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea este calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei hotărâri, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 452 C. proc. pen. și numai pentru cazurile prevăzute de art. 453 C. proc. pen. și, respectiv, art. 465 C. proc. pen., singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Calea extraordinară de atac a revizuirii se soluționează în două etape, prima dintre acestea fiind admiterea în principiu, etapă în care, potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Așadar, în cadrul acestei proceduri prealabile, instanța verifică cererea de revizuire sub aspectul regularității ei, respectiv, al îndeplinirii condițiilor de formă în care poate fi exercitată, referitoare la: formularea în termenul legal prev. de art. 457 C. proc. pen. și de către una dintre persoanele prev. de art. 455 C. proc. pen., cărora legea le recunoaște o astfel de vocație [lit. a)]; motivarea în scris, cu indicarea cazurilor de revizuire și a mijloacelor de probă pe care se întemeiază cererea, conform art. 456 alin. (2) C. proc. pen., și atașarea, conform art. 456 alin. (3) C. proc. pen., a înscrisurilor invocate în susținerea ei [lit. b) și c)]; inexistența unei cereri de revizuire anterioare fundamentate pe aceleași fapte și mijloace de probă, care a fost judecată definitiv [lit. d)].

Deopotrivă, în condițiile art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., instanța verifică existența concordanței dintre cazurile de revizuire invocate, prev. de art. 453 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen., motivele pe care se sprijină acestea și dovezile sau probele invocate în susținerea lor.

În fine, instanța verifică, după caz, și dacă revizuentul a completat cererea de revizuire, în condițiile art. 456 alin. (4) C. proc. pen. (lit. f).

În urma acestei evaluări, dacă instanța constată că cererea de revizuire nu îndeplinește vreuna dintre condițiile de admisibilitate prev. de art. 459 alin. (3) C. proc. pen., o respinge, ca inadmisibilă, conform art. 459 alin. (5) C. proc. pen.

În contextul acestor considerații teoretice, raportându-se la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, la data de 20 mai 2024, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, susținând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, care este similar celui prev. de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În argumentare, a arătat că, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, deși în cursul cercetării judecătorești, instanța de fond a constatat că rechizitoriul era neregulamentar/nelegal întocmit, întrucât în cuprinsul acestuia nu erau descrise în mod clar faptele de care erau acuzați inculpații (inclusiv revizuentul), reținând ca fiind depășită faza camerei preliminare - singura în care se putea face verificarea legalității actului de sesizare - a procedat, chiar și în aceste condiții de încălcare evidentă a dreptului inculpaților de a fi informați în mod detaliat și complet asupra naturii și cauzei acuzației, la judecarea cauzei, dispunând condamnarea lor.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin Hotărârea din 21 octombrie 2021 pronunțată în cauza C-282/20 ZX (hotărâre preliminară obligatorie erga omnes), C.J.U.E. a statuat că neregularitatea/nelegalitatea rechizitoriului în partea care privește natura și cauza acuzației poate fi remediată în orice etapă a procesului penal, adică și după finalizării procedurii de cameră preliminară. Totodată, a stabilit că, în lipsa reglementării unei astfel de proceduri în dreptul intern, instanța de judecată trebuie să aplice direct dreptul Uniunii Europene, în speță decizia C.J.U.E., în vederea respectării dreptului la apărare al inculpatului și a dreptului acestuia de a fi informat în mod detaliat și complet cu privire la natura și cauza acuzației.

În actuala procedură, întemeindu-se pe normele legale anterior menționate, revizuentul A. a solicitat revizuirea hotărârii atacate, cu consecința anulării acesteia și a dispunerii, în urma rejudecării cauzei, a uneia dintre soluțiile prev. de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a), b) sau f) C. proc. pen., considerând că hotărârea definitivă este contrară dreptului Uniunii Europene, ceea ce, similar materiei dreptului administrativ - art. 21 din Legea nr. 554/2004 - ar justifica anularea sa.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 21 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

(2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), și hotărârile definitive care nu evocă fondul.

(3) Cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive și se soluționează de urgență și cu precădere."

Pronunțarea unei hotărâri penale definitive cu ignorarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene nu este, însă, reglementată, ca și caz de revizuire, în materie penală, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. pen. limitând sfera cazurilor de revizuire, în această materie, exclusiv la situațiile când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, iar dispozițiile art. 465 C. proc. pen. - la unica ipoteză în care în cauză Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Din această perspectivă, rezultă că situația invocată de apelantul revizuent nu se circumscrie vreunuia dintre cazurile strict și limitativ prevăzute de legea procesual penală, care justifică revizuirea unei hotărâri penale definitive.

Motivul invocat de revizuentul A. în actualul cadru procesual nu poate legitima, prin urmare, recursul său la calea extraordinară de atac a revizuirii, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prev. de art. 459 alin. (3) lit. b) și e) C. proc. pen. [privind indicarea vreunuia dintre cazurile de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) sau art. 465 C. proc. pen. și a existenței concordanței între acesta, motivele factuale pe care se sprijină și dovezile sau probele invocate în susținerea lui], constatare care face inutilă verificarea celorlalte condiții de admisibilitate prevăzute de art. 459 alin. (3) C. proc. pen.

Înalta Curte subliniază, totodată, că situația circumscrisă motivului de revizuire invocat de apelant vizează, în esență, interpretarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cadrul mecanismului trimiterii preliminare, a unor dispoziții de drept al Uniunii apreciate relevante de către revizuent. Această interpretare a intervenit, însă, la o dată ulterioară rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere, context în care devin relevante principiul autorității de lucru judecat și efectele sale în astfel de situații juridice.

În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a statuat în mod constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi repuse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea de Justiție a stabilit că principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04), statuând, totodată, că principiile echivalenței și efectivității nu se opun "ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală națională, întrebarea preliminară adresată Curții de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securității juridice tras din dreptul [Uniunii] și jurisprudența [Curții] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorității dreptului [Uniunii] și nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiași principiu al priorității dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", și, implicit, interpretarea dată de Curtea de Justiție dreptului Uniunii fiind relevante, mutatis mutandis, și în cauza de față.

Or, legislația procesual penală română nu instituie, în reglementarea referitoare la căile extraordinare de atac, un remediu procesual de natură a permite revizuirea unei hotărâri definitive pretins incompatibile cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ulterior datei rămânerii definitive a respectivei hotărâri, ceea ce relevă, o dată în plus, caracterul inadmisibil al cererii de revizuire formulată în speță.

Această concluzie este concordantă celei la care a ajuns și prima instanță în urma evaluării admisibilității în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuentul A., în condițiile art. 459 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte constată legală hotărârea atacată, iar criticile formulate de revizuent în prezentul apel - neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 459 alin. (7) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 172/F din data de 20 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Urmare acestei soluții, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în cuantum de 720 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 172/F din data de 20 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în cuantum de 720 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.