Decizia nr. 3771/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cauzei și cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.01.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.), a solicitat obligarea pârâtului să desecretizeze Ordinul ministrului administrației și internelor (OMAI) nr. 1/0535/21.07.2011, Anexa nr. x/21.07.2011 la OMAI nr. 1/0535/21.07.2011, Nota-Raport nr. x/2011, Raportul de analiză nr. S/298/2011 și toate celelalte înscrisuri secretizate enumerate în solicitările sale trimise și înregistrate la M.A.I. Prin sentința civilă nr. 2688/21.04.2021, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Prin sentința civilă nr. 1233/17.09.2021, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului. Prin decizia civilă nr. 5706/18.11.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 17.02.2022 sub nr. x/2022. Prin precizările formulate la data de 09.05.2022, reclamantul a arătat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată în ceea ce privește referirea la dispozițiile Legii nr. 544/2001 îl reprezintă prevederile art. 13 și art. 12, în mod special alin. (1) lit. a), coroborate cu art. 1, 2, 3 și 6 din aceeași lege. Prin încheierea de ședință din data de 17.02.2023, instanța a luat act de faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și în notele scrise din data de 23.01.2023, reclamantul indică Ministerul Afacerilor Interne în calitate de pârât, separat de calitatea acestuia de reprezentant al Statului Român.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 329 din 3 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.A.I. și față de acest pârât a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. Au fost respinse excepția nulității cererii, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes, ca neîntemeiate. A fost admisă excepția invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne privind Raportul de analiză nr. S/298/2011 și a fost respins capătul de cerere privind declasificarea acestui înscris ca rămas fără obiect. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 22 septembrie 2022 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de recuzare a domnului judecator B., formulată de către reclamant.

Cererea de recurs Împotriva încheierii din 22 septembrie 2022 și sentinței nr. 329 din 3 martie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârilor primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește sentința nr. 329 din 3 martie 2023, recurentul-reclamant a afirmat că au fost încălcate dispozițiile art. 2 și 26 din Pactul internațional pentru drepturile civile și politice, adoptat prin rezoluția 2299A (XXI) a Adunării Generale a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, în vigoare începând cu 23 martie 1976, și a formulat critici sub următoarele aspecte: În opinia recurentului, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Administrației și Internelor, a fost admisă cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, pentru că în realitate nu a chemat în judecată doi pârâți, Statul Român și Ministerul Administrației și Internelor, ci unul singur, Ministerul Administrației și Internelor ca reprezentant al Statului Român. De asemenea, s-a susținut că sentința este criticabilă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru că nu s-a precizat fără echivoc care sunt nivelul și durata de secretizare a Notei- Raport nr. x/2011, în contextul în care Ministerul Administrației și Internelor este cel care aprobă și controlează actele și activitatea Arhivelor Naționale și decide clasificarea, conform art. 11 din H.G. nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. Cu referire la soluția de respingere a capătului de cerere privind declasificarea Raportului de analiză nr. S/298/2011 ca rămas fără obiect, urmare admiterii excepției invocate de Ministerul Administrației și Internelor, recurentul- reclamant a arătat că instanța de fond a argumentat ultra vires, de vreme ce o astfel de restricție nu respectă esența drepturilor și libertăților fundamentale și nu constituie o măsură necesară și proporțională într-o societate democratică. Rămânerea fără obiect nu este reglementată în procedura civilă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar pe fond sentința a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 194 din C. proc. civ. Cu privire la încheierea interlocutorie pronunțată la 22 septembrie 2022, recurentul- reclamant a invocat din nou dispozițiile art. 2 și 26 din Pactul internațional pentru drepturile civile și politice și a arătat, în esență, că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 și 8 din C. proc. civ., pentru că instanța de fond a încălcat prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 242/2018, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., neținând seama de conflictul de interese în care s-a aflat judecătorul cauzei.

Apărările intimaților Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual motivelor de casare invocate de recurent.

Alte aspecte procesuale La termenul de judecată din 12 septembrie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, apreciind că în memoriul de recurs se regăsesc critici de nelegalitate ce pot fi subsumate cazurilor de casare indicate de reclamant.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârile recurate în raport cu motivele de casare invocate și ținând seama de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că, în debutul cererii de recurs, recurentul- reclamant a invocat motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a indica în mod explicit aspectele subsumate acestui caz de casare. Acest text normativ este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Instanța de control judiciar constată că această critică nu este întemeiată în speță, nefiind identificate ale încălcări ale cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. ori ale exigențelor respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, prin prisma modului în care instanța de fond a cercetat argumentele părților și a expus considerentele pe care se fundamentează soluția. Legea nu impune ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate susținerile părților, acestea fiind sintetizate și subsumate unor considerente comune, apte să dezlege fiecare dintre aspectele care au format obiectul disputei judiciare. Judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele de fapt și de drept invocate de părți, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, iar motivele care au fundamentat soluția, atât cu privire la excepții, cât și pe fond, sunt prezentate în mod coerent și convingător, permițând exercitarea controlului judiciar. Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic pe care se bazează soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de casare menționat. Cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare În esență, recurentul- reclamant a susținut că încheierea pronunțată la 22.09.2022 este nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 și 8 din C. proc. civ., cererea de recuzare fiind greșit respinsă în condițiile în care judecătorul care a soluționat cauza s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate și de conflict de interese. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. (când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), și la criticile ce ar putea viza încălcări ale normelor de drept material și procedural subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, din C. proc. civ., contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că, în speță, nu au fost încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale indicate în memoriul de recurs, cu precădere art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., referitoare la existența unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, sau prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 242/2018, în vigoare la data soluționării cererii de recuzare, text normativ potrivit căruia: "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparțiali, având libertate deplină în soluționarea cauzelor deduse judecății, în conformitate cu legea și în mod imparțial, cu respectarea egalității de arme și a drepturilor procesuale ale părților. Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricții, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei autorități, fie chiar autorități judiciare. Hotărârile pronunțate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricții. Scopul independenței judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii." Cu privire la imparțialitate, ca garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, menită să asigure deplina încredere în calitatea actului de justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat o dublă condiție: sub aspect subiectiv, judecătorul trebuie să fie echidistant față de părți, iar sub aspect obiectiv judecătorul trebuie să manifeste neutralitatea apreciată în raport cu garanțiile independenței activității judiciare. De asemenea, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că noțiunea de imparțialitate trebuie apreciată în dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmărește să determine dacă magistratul oferă garanții suficiente pentru a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă). În egală măsură, în considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 558/16.10.2014, instanța de contencios constituțional a statuat următoarele: "În jurisprudența sa, reiterând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea CEDO din data de 1 octombrie 1982, pronunțată în cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30)." Totodată, Curtea a reținut că "imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea CEDO din data de 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47)". Verificând legalitatea încheierii pronunțate în Camera de consiliu la 22.09.2022 prin prisma acestor considerente de principiu, Înalta Curte constată că aceasta conține o analiză adecvată a noțiunii de imparțialitate a judecătorului, din punct de vedere obiectiv și subiectiv, prin raportare la prevederile din dreptul național și la standardele degajate din jurisprudența CEDO în materie, în contextul cărora au fost examinate împrejurările care, în opinia autorului cererii de recuzare, ar fi constituit motive de incompatibilitate a judecătorului învestit cu judecarea cauzei de fond. În speță s-a reținut corect că măsurile procedurale dispuse pe parcursul soluționării litigiului nu pot fundamenta concluzia că judecătorul cauzei ar fi fost lipsit de imparțialitate sau că s-ar fi antepronunțat cu privire la soluție. De asemenea, instanța de control judiciar împărtășește concluzia primei instanțe, potrivit căreia faptul că judecătorul cauzei a absolvit instituții de învățământ superior organizate în subordinea Ministerului Administrației și Internelor și că a lucrat o perioadă (2004-2005) în cadrul unei structuri de poliție, fără vreo legătură cu situația juridică dedusă judecății, nu se încadrează, în sine, în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1), nu constituie un element obiectiv de natură să dea naștere în mod întemeiat unei suspiciuni rezonabile cu privire imparțialitatea judecătorului în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. și nu plasează judecătorul într-o situație de conflict de interese în judecarea cauzei de față, în sensul art. 105 din Legea nr. 161/2003 și al normelor internaționale care definesc conflictul de interese, citate de recurent. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești"), care a fost invocat atât cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, cât și cu privire la sentința pronunțată de instanța de fond, are în vedere nerespectarea limitelor funcției judiciare exercitate de instanțele judecătorești, prin incursiuni în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum sunt acestea delimitate de Constituție și de legile organice. Recurentul- reclamant a afirmat în mod repetat că instanța ar fi folosit argumente ultra vires pentru a-și fundamenta soluția, dar nu a dezvoltat această critică prin aspecte concrete privind depășirea limitelor puterii judecătorești și exercitarea funcției judiciare în afara prerogativelor prevăzute de lege, ci s-a limitat la inserarea unor citate din hotărârile atacate, din prevederi legale naționale și din documente internaționale. Argumentele invocate nu pot fi însă reținute din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pentru că nu se referă la ingerințe ale justiției în sfera legislativului sau a executivului, ci se confundă cu unele critici subsumate celorlalte cazuri de casare invocate de recurentul- reclamant. Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu este incident în cauză. Cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Administrației și Internelor În cadrul motivelor de recurs, recurentul- reclamant a susținut, în esență, că excepția, a fost admisă cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, pentru că în realitate nu a chemat în judecată doi pârâți, Statul Român și Ministerul Administrației și Internelor, ci unul singur, Ministerul Administrației și Internelor ca reprezentant al Statului Român. Fără a mai relua considerentele de ordin teoretic expuse mai sus referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță s-a pronunțat asupra excepției în limitele atribuțiilor sale și conform normelor de drept procesual aplicabile în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ. Criticile vizând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material sunt de asemenea nefondate, pentru că judecătorul fondului a stabilit corect cadrul procesual al acțiunii în contencios administrativ îndreptate împotriva unui act administrativ asimilat emis de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne (respectiv refuzul de soluționare favorabilă a unei cereri de declasificare a unor înscrisuri). În acest context, calitatea procesuală pasivă, care presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, revine autorității publice autoare a actului administrativ, tipic sau asimilat, dedus judecății, iar nu Statului Român ca entitate de drept public. Conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin autoritate publică, titulară de drepturi și obligații în raportul de drept administrativ, se înțelege "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică". Statul, ca atare, nu este o autoritate publică în sensul normei citate. Dacă ar corespunde realității, afirmația recurentului- reclamant, în sensul că nu a chemat în judecată doi pârâți, Statul Român și Ministerul Administrației și Internelor, ci unul singur, Ministerul Administrației și Internelor ca reprezentant al Statului Român, nu ar conduce la reformarea sentinței în sensul dorit de parte, ci la respingerea întregii acțiuni pentru lipsa calității procesuale pasive. Cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere privind declasificarea Raportului de analiză nr. S/298/2011 ca rămas fără obiect Sub acest aspect, recurentul- reclamant a arătat că instanța de fond a argumentat ultra vires, de vreme ce o astfel de restricție nu respectă esența drepturilor și libertăților fundamentale și nu constituie o măsură necesară și proporțională într-o societate democratică, rămânerea fără obiect nefiind reglementată în procedura civilă. Aceste susțineri vor fi analizate în continuare din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., argumentele prezentate mai sus cu privire la pretinsa depășire a atribuțiilor puterii judecătorești fiind valabile și în contextul de față. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În speță nu pot fi identificate însă astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Așa cum prevede art. 30 alin. (1) din C. proc. civ., "Oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente.", iar în temeiul art. 32 din C. proc. civ., o cerere în justiție poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: are capacitate procesuală, în condițiile legii; are calitate procesuală; formulează o pretenție (obiectul cererii); justifică un interes. Aceste condiții generale, ce vizează orice cerere în justiție, se impune a fi îndeplinite în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac. Or, câtă vreme acțiunea reclamantului a vizat refuzul, pretins nejustificat, de rezolvare a cererii privind declasificarea unor înscrisuri, între care și Raportul de analiză nr. S/298/2011, iar la dosarul cauzei a fost depus acest document, cu mențiunea că a fost declasificat, conform art. 22 alin. (2) din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, instanța de fond a reținut corect că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, scopul acțiunii în contencios administrativ fiind atins. Faptul că în C. proc. civ. nu este reglementată ca atare o excepție a rămânerii fără obiect a unei cereri nu atrage nelegalitatea sentinței, iar soluția pronunțată nu poate fi considerată că îngrădire nejustificată sau disproporționată a unui drept sau a unei libertăți fundamentale ori a jurisprudenței CJUE legate de principiile fundamentate la nivelul Uniunii, în special principiul protecției încrederii legitime, așa cum susține recurentul. Obiectul este una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile reglementate în Titlul I, Acțiunea civilă, din Cartea I, Dispoziții generale, a C. proc. civ., iar neîndeplinirea acestei condiții până la finalul procesului poate fi sancționată, în limitele prevederilor art. 40 alin. (2) din Cod (intitulat "Sancțiunea încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile"), cu soluția de respingere a acțiunii ca rămasă fără obiect. Cu privire la soluția pronunțată asupra fondului cauzei În ceea ce privește sentința nr. 329 din 3 martie 2023, recurentul-reclamant a formulat critici ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul- reclamant a arătat că nu s-a precizat fără echivoc care sunt nivelul și durata de secretizare a Notei- Raport nr. x/2011, în contextul în care Ministerul Administrației și Internelor este cel care aprobă și controlează actele și activitatea Arhivelor Naționale și decide clasificarea, conform art. 11 din H.G. nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. Chiar dacă acest motiv de recurs include diverse neregularități de ordin procedural, care privesc nesocotirea normelor de procedură de ordine publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, dar și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu reiese, din conținutul sentinței atacate, că aspectul menționat de recurentul- reclamant ar fi de natură să atragă casarea sentinței în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În esență, motivul pentru care instanța de fond a respins acțiunea, considerând că refuzul rezolvării cererii de declasificare nu este nejustificat, a fost acela că reclamantul nu a făcut dovada încadrării într-unul dintre cazurile de declasificare prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, în condițiile în care standardul de clasificare a fost atribuit de persoana împuternicită prin lege, termenul de clasificare nu a expirat, iar în ceea ce privește lipsa unor prejudicii decurgând din dezvăluirea informațiilor, autoritatea publică emitentă se bucură de o marjă de apreciere care nu a fost încălcată. În plus, s-a reținut că din conținutul Raportului de analiză nr. S/298/2011, depus la dosar în formă declasificată, rezultă suficiente elemente privind împrejurările în care a avut loc reducerea numărului de funcții în cadrul Arhivelor Naționale, precum și faptul că actele care au stat la baza acestei măsuri privesc detalii legate de structura organizatorică a Arhivelor Naționale, precum și a altor structuri de ordine publică și siguranță națională din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, analizate comparativ pentru o dimensionare echilibrată a resurselor umane, astfel că nu s-ar putea aprecia că refuzul de declasificare a celorlalte documente solicitate de reclamant nu ar răspunde unei «nevoi sociale imperioase» și ar afecta nejustificat dreptul la informare al acestuia. În acest context, faptul că instanța nu a analizat în mod particular nivelul și durata de secretizare a Notei- Raport nr. x/2011 nu are aptitudinea de a fi produs părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin casarea sentinței. În ceea ce privește prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că în temeiul acestui motiv de recurs casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speței, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit în cadrul raportului juridic dedus judecății. Articolul 483 alin. (3) din C. proc. civ. reglementează recursul ca o cale de atac nedevolutivă, ce are ca scop verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele prevederilor art. 488 C. proc. civ. astfel că în motivarea deciziei nu vor reluate toate elementele de fapt relatate pe larg în sentința atacată ori susținerile și apărările care nu au legătură cu aspectele dezlegate de prima instanță. Recurentul-reclamant a susținut repetat că în speță au fost încălcate dispozițiile art. 2 și 26 din Pactul internațional pentru drepturile civile și politice, adoptat prin rezoluția 2299A (XXI) a Adunării Generale a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, în vigoare începând cu 23 martie 1976, care instituie în sarcina statelor părți (între care și România) obligații legate de respectarea și garantarea drepturilor recunoscute în pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare, scop în care statele părți se angajează ca, potrivit cu procedura lor constituțională și cu dispozitiile pactului, să actioneze spre a da posibilitatea adoptarii unor măsuri legislative sau a altora, apte pentru traducerea în viață a drepturilor recunoscute în pact, inclusive să garanteze că orice persoană ale carei drepturi sau libertati recunoscute în pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectiva, chiar atunci când incalcarea a fost comisă de persoane acționând în exercitiul funcțiilor lor oficiale. Articolul 26 din Pact prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În aceasta privință legea trebuie să interzica orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala și eficace contra oricarei discriminari. Din memoriul de recurs nu reiese cu exactitate în ce manieră ar fi fost încălcate aceste norme de drept internațional, după cum nu se poate reține că sentința a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 194 din C. proc. civ. așa cum susține recurentul- reclamant. Dimpotrivă, instanța de control judiciar notează că instanța de fond a identificat și a dezlegat corect obiectul cererii de chemare în judecată, a făcut aplicarea judicioasă a prevederilor aplicabile procesului de contencios administrativ și a analizat riguros raportul de drept public dedus judecății, inclusiv din perspectiva respectării dreptului la informare în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, pe care l-a pus în balanță cu interesul public urmărit prin clasificarea înscrisurilor, în condițiile legii, luând în considerare jurisprudența pertinentă a Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului și ținând seama de contextul litigios în care s-au mai aflat părțile în legătură cu eliberarea reclamantului din funcția publică deținută anterior. Sub acest ultim aspect, s-a reținut de asemenea, în mod corect, că, în raport cu obiectul prezentei cauze, nu revine acestei instanțe sarcina de a analiza aspecte ce țin de procedura de judecată cu privire la eliberarea din funcție a reclamantului, în legătură cu care partea a expus mai multe reglementări internaționale menite a asigura protecția salariaților în cazul concedierii nejustificate, enumerate anterior.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 22 septembrie 2022 și sentinței nr. 329 din 3 martie 2023, ambele ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.