ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3257/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 07.04.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/16.03.2022, obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 50.000 RON, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocat pentru asistare în faza administrativă și pentru asistare și/sau reprezentare în faza judecării fondului contestației. 1.

La data de 01.02.2022, reclamantul a formulat cerere modificatoare și de completare a probatoriului, înțelegând să lărgească cadrul procesual obiectiv prin formularea unui nou petit, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 867 RON/lună începând cu data de 01.09.2022 și până la data încetării raporturilor contractuale ale reclamantului cu Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza. 1.

La termenul de judecată din data de 18.10.2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de litispendență, invocată de către pârâtă în dosarul nr. x/2022 și a dispus reunirea dosarului cu cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2022 2. Hotărârile instanței de fond 2.1. Prin încheierea de ședință din data de 14 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantului de administrare a probei testimoniale și, urmare deschiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, a reținut cauza spre soluționare, cu amânarea pronunțării pentru data de 28.03.2023. 2.2 Prin sentința civilă nr. 518 din data de 28 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea precizată, formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din data de 14 martie 2023 și a sentinței civile nr. 518 din data de 28 martie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurentul - reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., dar în cuprinsul memoriului de recurs a evocat și critici subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurentul - reclamant a învederat, în justificarea aprecierii incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în esență, faptul că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept procedural ce reglementează încuviințarea probei testimoniale, împiedicând, în opinia sa, soluționarea deplină a contestației și lămurirea tuturor aspectelor de fapt relevante, cu încălcarea dreptului de liber acces la exercitarea unei căi de atac efective. Recurentul - reclamant a evocat și o încălcare a art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât, în opinia părții recurente, instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra motivului de anulare a raportului de evaluare pentru neexercitarea niciunei funcții în alte domenii de activitate din mediul privat. Prin diverse paragrafe din cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a clamat și încălcarea prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.). Astfel, în fila x a recursului, a invocat o nemotivare a sentinței în planul soluționării chestiunii prescripției dreptului ANI de a efectua evaluarea, învederând că instanța de fond nu ar fi furnizat niciun temei de drept al considerentelor referitoare la efectele deținerii funcției publice în perioada 15.07.2008 - 28.10.2020. În fila x a recursului, recurentul a susținut că asupra diferenței dintre noțiunea de "funcție" și cea de "activitate" și relevanța acesteia în planul neîndeplinirii condiției reglementate de art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, instanța nu s-ar fi pronunțat. În justificarea invocării cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a clamat o greșită aplicare și interpretare, de către instanța de fond, a prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, subliniind că informațiile și documentele colectate de intimata Agenția Națională de Integritate de la Academia de Poliție și Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București anterior invitării sale pentru prezentarea unui punct de vedere nu sunt informații publice. În acest sens, recurentul - reclamant a punctat că raporturile dintre instituția publică și funcționarul public cu care acesta se află în raport de serviciu sunt, prin natura lor, raporturi cu caracter confidențial, conform art. 410 din O.U.G. nr. 57/2019, iar datele deținute de organele fiscale sunt acoperite de secretul fiscal reglementat de art. 11 din Legea nr. 207/2015. În opinia recurentului - reclamant, încălcarea prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 în demersul de obținere a informațiilor ce au stat la baza emiterii raportului de evaluare atacat atrage nulitatea absolută. Corelat acestor susțineri, recurentul - reclamant a argumentat și în sensul unei încălcări, de către prima instanță, a prevederilor C. proc. civ. ce reglementează nulitatea absolută în materie procedurală. De asemenea, partea recurentă a subliniat și necesitatea realizării unei delimitări între noțiunea de "primă informare" și actul "invitării", ambele impunându-se a fi parcurse înainte de culegerea de informații care nu au caracter public de către inspectorul de integritate. Printr-un alt set de argumente, recurentul - reclamant a evocat greșita aplicare, de către instanța de fond, a normelor ce reglementează obligația de motivare a raportului de evaluare, privite din perspectiva prevederilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, ce reglementează condiția ca funcția exercitată "în alte domenii de activitate din sectorul privat" să fie în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile de funcționar public cu statut special stabilite prin fișa postului și a art. 41 alin. (2) lit. e) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, raportat la jurisprudența CJUE din Cauza C-927/19 - Hotărârea dată de Marea Curte în data de 07.09.2021 (pct. 120). În acest sens, recurentul - reclamant a învederat că, în contextul în care chiar instanța de fond ar fi reținut existența unei motivări parțiale a incompatibilității în cuprinsul raportului de evaluare, completarea acestuia cu mențiuni și motivări inexistente în cuprinsul său este inadmisibilă, golind de conținut dreptul de a fi informat asupra deciziilor adoptate de autoritățile publice în ce privește problemele ce îl vizează (art. 31 alin. (2) din Constituție) și pe cel de a se apăra eficient față de ingerințele acestor autorități în viața sa profesională și socială, câtă vreme dosarul administrativ nu i-a fost comunicat împreună cu raportul. A mai arătat recurentul că, în punctul de vedere furnizat intimatei - pârâte, a solicitat expres analiza modului în care activitățile cu caracter administrativ descrise în fișa postului său de șef birou informatică și comunicații erau în legătură directă sau indirectă cu activitatea desfășurată ca persoană fizică autorizată. Totodată, recurentul a contestat și argumentația alternativă furnizată de prima instanță soluției de reținere a netemeiniciei motivului de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de nemotivare, ce viza necesitatea evidențierii unei vătămări. Din această perspectivă, recurentul a reiterat argumentația referitoare la caracterele nulității absolute, evidențiind că jurisprudența UE califică cazul nemotivării actului drept încălcare a unui interes public, astfel încât, în opinia sa, vătămarea nu trebuie demonstrată. Un alt set de argumente din cuprinsul memoriului de recurs a vizat chestiunea prescripției dreptului la evaluare pentru perioada 10.04.2015 - 18.03.2019, în acest sens fiind clamată o greșită aplicare a art. 11 din Legea nr. 176/2010 și o nemotivare a nevalorificării, de către instanța de fond, a interpretării date acestui text de lege de către Curtea Constituțională prin decizia nr. 449/2015, pct. 27 și 28, dar și o nesocotire a prevederilor art. 2517 din C. civ. și art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, invocate prin cererea modificatoare. În susținerea acestor argumente, recurentul a subliniat faptul că, urmare îndeplinirii constante a obligației de a-și publica declarațiile de avere și interese, ANI a recunoscut, prin pct. 5 al Raportului, că avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de pretinsa situație de incompatibilitate de la data de 10.04.2015, moment s-a născut dreptul de a emite un raport de evaluare. În opinia recurentului, raportat la prevederile art. 2523 din C. civ. și art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, față de împrejurarea că raportul (ca act manifest al ieșirii din pasivitate a ANI) i-a fost comunicat la data de 21.03.2022, pentru întreaga perioadă 10.04.2015 - 21.03.2022 ar fi survenit prescripția dreptului ANI de a mai efectua evaluarea pretinsei incompatibilități. În continuare, recurentul - reclamant a invocat greșita interpretare și aplicare a art. 96 (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, învederând că, în cazul său, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de acest temei de drept invocat de ANI. În acest sens, recurentul a considerat că nu a exercitat nicio funcție în vreun domeniu de activitate din sectorul privat, câtă vreme noțiunea de funcție este definită academic ca reprezentând "activitatea administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, post, slujbă; grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă". Astfel, recurentul a arătat că exercitarea unei activități pentru care era autorizat (în forma legală a persoanei fizice autorizate) și pe care a desfășurat-o prin propriile capacități fizice și intelectuale nu ar fi sinonimă cu exercitarea unei funcții în vreo structură cu caracter administrativ-ierarhic din mediul privat, textul normativ impunând compararea între funcții din mediul public și funcții din mediul privat. Recurentul a adus drept argument și faptul că nu se arată, în raport, legătura directă sau indirectă între funcția ocupată în statutul de funcționar public și activitatea desfășurată ca persoană fizică autorizată în mediul privat, mai precis legătura stabilită pe baza comparației fișei postului ocupat ca funcționar public cu "atribuțiile funcției din mediul privat". În acest sens, recurentul a subliniat că nu avea "atribuții tehnice", ci atribuții administrative, descrise de ANI și de judecătorul fondului ca fiind "de coordonare" a diverselor activități în competența biroului. Un alt set de argumente din cuprinsul memoriului de recurs a vizat chestiunea dezdăunării morale pentru încălcarea drepturilor personalității, din perspectiva căreia recurentul a subliniat că prin contestație și modificare a evidențiat că există două situații distincte și independente ce pot atrage răspunderea civilă delictuală a ANI, mai precis anularea raportului, ca urmare a greșitei evaluări a unei pretinse situații de incompatibilitate, dar și modul prejudiciabil în care a desfășurat ANI activitatea de evaluare a pretinsei incompatibilități. Din această a doua perspectivă, recurentul - reclamant a criticat maniera în care instanța de fond a aplicat prevederile art. 252 - 253 și art. 1357 din C. civ., apreciind că prima instanță a schimbat sensul argumentației sale. Astfel, recurentul a punctat că, în procedura urmată, ANI nu a respectat prezumția de nevinovăție, în contextul în care procedurile stabilite prin Legea nr. 161/2003 pot conduce, raportat la art. 10 din normă, la o învinovățire penală, iar cercetarea administrativă, în situațiile prevăzute de legea națională, similare ca scop cu cele reglementate de legislația comunitară, trebuie să se desfășoare cu respectarea acestui principiu. În acest sens recurentul a invocat art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și prevederile Regulamentului UE 883/2013. Totodată, recurentul a afirmat că instanța de fond nu s-a pronunțat direct asupra faptei ilicite. În continuare, recurentul a susținut existența unei atitudini a ANI de desconsiderare a demnității sale prin diseminarea nelegală, prematură și lipsită de echilibru și proporționalitate a pretinsei incompatibilități, prin publicarea pe pagina de internet a anunțului privind incidentul de integritate, aspect asupra căruia recurentul apreciază că prima instanță nu s-a oprit. Tot în această privință, recurentul a subliniat că nu există, în reglementarea activității ANI, stipularea dreptului acestei instituții de a face publice liste cu persoanele considerate de aceasta că ar încălca regimul incompatibilității. A mai clamat recurentul și o încălcare a dreptului său la viață privată, din perspectiva art. 8 din Convenția EDO. Printr-un alt set de argumente recurentul a evocat și încălcarea principiului confidențialității, câtă vreme ANI trebuia să păstreze o atitudine de protejare a demnității recurentului și a vieții sale private, în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 161/2003 și art. 8 din Legea nr. 176/2010, coroborate cu art. 18 din Legea nr. 144/2007. Totodată, recurentul a clamat și încălcarea art. 22 din Legea nr. 176/2010, drept faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, arătând că, prin cererea de chemare în judecată, nu s-a plâns de faptul comunicării raportului către angajator, ci de prematuritatea comunicării, mai precis, anterior rămânerii acestuia definitivă. Astfel, diseminarea informațiilor legate de pretinsa incompatibilitate s-a realizat în mod nelegal, prematur și lipsit de echilibru și proporționalitate. În continuare, recurentul a arătat că vinovăția ANI, care răspunde pentru cea mai ușoară culpă, trebuia verificată din perspectiva art. 1357-1358 C. civ., iar din perspectiva prejudiciului și legăturii de cauzalitate. Recurentul a arătat că, prin încheierea de ședință atacată, prima instanță a respins proba testimonială, pentru ca apoi, prin motivare, să invoce exact lipsa acestei probe și a desconsiderat jurisprudența Înaltei Curți evocate de recurent. Nu în ultimul rând, recurentul a susținut că există răspunderea civilă delictuală a ANI care, indiferent de rezultatul procedurii de contestare a raportului, se face vinovată de încălcarea dreptului la integritatea psihică, demnitatea, intimitatea vieții private prin modul în care a desfășurat procedura administrativă finalizată prin emiterea raportului de evaluare.

Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata - pârâtă Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare față de calea de atac promovată de recurentul-reclamant, dar a depus note scrise.

Procedura în fața instanței de recurs 5.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15.05.2024, recurentul - reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în limita sintagmei "funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat". Totodată, pentru ipoteza eferentă admiterii cererii de sesizare indicate în precedent, recurentul a formulat o cerere de suspendare a judecării cauzei, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate. 5.2. Prin încheierea de ședință din data de 4 iunie 2024, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2022, Înalta Curte a admis solicitarea formulată de reclamantul A. și a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în limita sintagmei "funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat". II. Soluția instanței asupra cererii de suspendare Examinând cererea formulată de recurentul - reclamant A., privind suspendarea judecării dosarului pendinte până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în limita sintagmei "funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat", Înalta Curte urmează a o respinge ca nefondată. Astfel, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți …", fiind consacrat astfel un caz de suspendare facultativă a judecății. În acest context, instanța reține că suspendarea în discuție implică, pe de o parte, întrunirea condițiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei respective să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, iar, pe de altă parte, identificarea de către judecător a oportunității dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului. În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecății, ci textul debutează cu o conferire, în beneficiul instanței, a atribuției de a aprecia asupra necesității suspendării amintite. Referitor la situația premisă a unei sesizări a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătorești, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții". Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuție, prin intermediul excepției de neconstituționalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părțile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională declară neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv. În cauza de față, Înalta Curte nu consideră a fi necesară suspendarea judecății în condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost solicitată de partea recurentă - reclamantă, fiind oportună soluționarea căii de atac a recursului în baza normelor legale aplicabile procesului, urmând ca recurentul - reclamant să folosească ulterior remediul amintit al revizuirii, în măsura în care Curtea Constituțională ar admite excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată în considerarea cererii de sesizare încuviințate în acest proces. Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurentul - reclamant A., privind suspendarea judecării recursului ce face obiectul cauzei pendinte, ca nefondată. III. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea și sentința recurate, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: a. Răspunzând, punctual, criticilor formulate de recurentul - reclamant, Înalta Curte le găsește nefondate pe cele subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Un prim set de argumente evocate de partea recurentă din perspectiva sus indicatului caz de casare vizează modul în care instanța de fond a evaluat utilitatea administrării probei testimoniale pentru dezlegarea petitului formulat prin cererea modificatoare, ce privea solicitarea de obligare a intimatei - pârâte la plata de daune morale. Evaluarea utilității acestei probe a fost realizată de Curtea de Apel București prin încheierea de ședință din data de 14 martie 2023, Înalta Curte reamintește că, astfel cum s-a arătat și în paragraful 20 din Decizia Curții Constituționale nr. 735 din 21 noiembrie 2019, potrivit art. 255 și art. 258 din C. proc. civ., pentru ca o probă să fie admisibilă, ea trebuie să fie legală, dar, în același timp, trebuie să fie verosimilă, utilă, pertinentă și concludentă. Legalitatea probei vizează, pe de o parte, faptul că administrarea acesteia este impusă chiar printr-o normă explicită dintr-o anumită materie sau, pe de altă parte, faptul că utilizarea respectivei probe în cadrul procesului nu este interzisă expres. Pentru a fi verosimilă, aceasta trebuie să tindă la dovedirea unor fapte credibile și posibile. Utilitatea probei se demonstrează prin aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea cauzei, iar pertinența presupune ca aceasta să fie suficient de convingătoare pentru a induce judecătorului o anumită linie de gândire. În fine, concludența probei constă în însușirea acesteia de a conduce la soluționarea litigiului pe baza sa. Pentru a admite o probă, judecătorul va trebui să analizeze întrunirea tuturor acestor condiții, legea conferindu-i acestuia un drept de apreciere. Contrar celor evocate de recurent, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu se confirmă o exercitare, de către instanța de fond, în demersul de evaluare a utilității sus indicatei probe, a acestui drept de apreciere cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. Astfel, judecătorul fondului a argumentat că teza probatorie în dovedirea căreia a fost propusă administrarea sus indicatei dovezi testimoniale - dovedirea efectelor acțiunilor ANI asupra psihicului reclamantului, a activității sale la locul de muncă și a vieții sale de familie - nu este relevantă din punctul de vedere al îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtei, în contextul în care, prin cererea de chemare în judecată, dezvoltată în cererea modificatoare, recurentul - reclamant a învederat că faptele clamate de acesta ca fiind prejudiciabile ar consta, pe de o parte, în inițierea, derularea și finalizarea unei evaluări greșite a stării sale de incompatibilitate, pe de altă parte, independent de modul de soluționare a cererii de anulare a raportului de evaluare, în fapta de diseminare, în spațiul public, a unei imagini deformate asupra persoanei sale, prin publicarea pe pagina de Internet a anunțului referitor la incidentul de integritate ce îl viza, iar, pe de altă parte, prin fapta de a se adresa angajatorului în sensul comunicării raportului de evaluare. Ținând cont și de limitele verificărilor ce pot fi efectuate în calea de atac a recursului, ce privesc exclusiv dimensiunea legalității hotărârii atacate, iar nu și pe cea a temeiniciei, Înalta Curte observă că aprecierea aptitudinii probei în discuție de a conduce la rezolvarea sus indicatelor pretenții (utilitatea probei) nu relevă o desconsiderare, de către instanță, a circumstanțelor cauzei sau o încălcare a principiilor generale ale dreptului ori a cerințelor de echitate și bună-credință, astfel încât nu se poate reține încălcarea, de către prima instanță, a normelor de procedură vizate de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborate cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ipoteză neincidentă în cauză. Totodată, Înalta Curte consideră că nu se poate reține nici o încălcare a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., câtă vreme aspectele evocate de recurent ca nefiind soluționate de prima instanță (pretinsa diferență terminologică între noțiunile de "funcție" și de "activitate", respectiv anularea raportului de evaluare pentru încălcarea obligației de confidențialitate și a prezumției de nevinovăție) reprezintă argumente secundare evocate în susținerea argumentelor principale constând în pretinsa nerespectare de către ANI a prevederilor art. 96 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 161/2003, respectiv solicitarea de dezdăunare morală pentru încălcarea drepturilor personalității. Înalta Curte reamintește că, din perspectiva noțiunii de "limite ale învestirii", relevante sunt argumentele esențiale evocate, iar nu cele secundare, ce au doar rolul de a le susține pe cele principale. Din verificarea sentinței recurate rezultă că, prin considerentele expuse, judecătorul fondului a examinat, în mod concret, argumentele esențiale evocate de reclamant ce au prezentat relevanță din perspectiva soluției pronunțate și a aspectelor evocate de instanță în motivarea soluției, chestiunile clamate de recurentul - reclamant ca neprimind un răspuns în considerentele sentinței recurate nereprezentând elemente decisive pentru rezultatul procedurii, astfel încât nu impun un răspuns specific, în sensul prevederilor art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci doar argumente subsidiare în susținerea motivelor (argumentelor) principale indicate de parte, astfel încât examinarea lor a fost realizată de către judecătorul fondului, în mod grupat, prin considerentele referitoare la argumentele esențiale evocate. În contextul descris mai sus, din perspectiva chestiunilor examinării a tot ceea ce s-a cerut, nu se poate reține o încălcare, de către prima instanță, nici a regulilor de procedură reglementate art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., coroborate cu art. 194 lit. d) din același act normativ, judecătorul fondului soluționând cauza conform obiectului acesteia și în limitele învestirii. Totodată, nu se poate reține nici o încălcare a obligației reglementate de art. 6 § 1 din Convenția amintită, câtă vreme argumentele în discuție nu au natura unora principale. Pentru considerentele, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. b. Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acest motiv de casare, deși nu a fost evocat expres de parte, decurge din diferitele referiri ale recurentului-reclamant la nemotivarea sentinței și la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (precum argumentele de la fila x a memoriului de recurs). Înalta Curte, lecturând sentința civilă atacată din perspectiva respectării de către judecătorul fondului a sus indicatelor prevederi normative (art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.), constată stabilirea în conținutul acesteia a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de prima instanță sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată și soluția pronunțată. După cum s-a arătat și în precedent, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea de chemare în judecată în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material. Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată, prima instanță arătând punctual de ce a respins acțiunea. c. Verificând, în continuare, criticile recurentului - reclamant privind art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., anume greșita aplicare a dispozițiilor substanțiale incidente în cauză, Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază necesar a reaminti câteva elemente de fapt, utile în evidențierea cursivă a raționamentului logico-juridic aferent exercitării controlului de legalitate asupra sentinței recurate. Astfel, în perioada relevantă cauzei (15.07.2008-09.08.2021), recurentul - reclamant a deținut o funcție publică cu statut special (șef birou) la Biroul Comunicații și Tehnologia Informației (ulterior Biroul Informatică și Comunicații) din cadrul Academiei de Poliție "Al. I. Cuza". În același timp, recurentul a deținut, în perioada 10.04.2015-18.03.2019, respectiv perioada 23.09.2019-09.08.2021, calitatea de persoană fizică autorizată, sub denumirea "A. - Persoană fizică autorizată", cu obiect principal de activitate "fabricarea altor echipamente electrice". Potrivit fișelor de post transmise de Academia de Poliție "Al. I. Cuza", recurentul - reclamant avea atribuții de a coordona și răspunde de întreaga activitate pe linie de comunicații și tehnologia informației în instituție și de coordonare a proiectării, realizării, implementării și perfecționării sistemului integrat al instituției pe linie de comunicații și tehnologia informației. În cuprinsul declarațiilor de avere recurentul a declarat venituri anuale încasate din "fabricarea echipamente electrice, automatizări, sisteme informatice". La data de 29.10.2020, prin adresa nr. x/29.10.2020, recurentul a fost informat în legătură cu declanșarea evaluării în privința respectării regimului juridic al incompatibilităților, în perioada exercitării funcțiilor și demnităților publice și a fost înștiințat că, în cazul în care, din activitatea de evaluare, vor fi identificate elemente în sensul existenței unei incompatibilități, va fi informat și invitat pentru a prezenta un punct de vedere. Ulterior acestui moment, intimata - pârâtă a solicitat informații referitoare la reclamant inclusiv de la Academia de Politie "Al. I. Cuza", Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2, ITM București și ONRC. Consecutiv acestor verificări, prin adresa nr. x/19.01.2022, recurentul - reclamant a fost informat despre identificarea unor elemente privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților și a fost invitat să prezinte date și informații, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris, precum și că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat. În considerarea acestei adrese, recurentul - reclamant a formulat, la data de 25.02.2022, punctul de vedere înregistrat de intimata - pârâtă sub nr. x/25.02.2022. La data de 16.03.2022 a fost emis raportul de evaluare nr. x/16.03.2022, intimata - pârâtă identificând, în urma evaluării efectuate în lucrarea nr. 41900/A/II/28.10.2020, elemente de încălcare a legislației privind regimul juridic al incompatibilităților pentru perioadele 10.04.2015 - 18.03.2019, respectiv 23.09.2019 - 09.08.2021, în considerarea calităților deținute de recurentul - reclamant (descrise în precedent). Prin sentința recurată, instanța de fond a confirmat legalitatea raportului de evaluare, respingând contestația reclamantului. i. Un prim set de argumente subsumate de recurent cazului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează modul în care prima instanță a interpretat și aplicat prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Recurentul - reclamant evocă necesitatea verificării raționamentului primei instanțe din trei perspective, mai precis aplicabilitatea coroborării prevederilor art. 13 alin. (2) indicat supra și în materia incompatibilităților, lipsa de necesitate a unei vătămări în măsura în care textul normativ în discuție reglementează sancțiunea nulității absolute și lipsa naturii de informații publice a datelor solicitate de intimata - pârâtă de la autorități. Înalta Curte constată că, deși sunt corecte susținerile recurentului - reclamant privind incidența prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 și în materia incompatibilităților, acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinței recurate, câtă vreme, în cauză, nu sunt întrunite condițiile reglementate de un atare text normativ pentru incidența sancțiunii nulității absolute. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 "Dacă, în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere", iar conform alin. (5) al aceluiași articol prevederile art. 13 și art. 15 se aplică în mod corespunzător. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 20 și art. 13 din Legea nr. 176/2010, rezultă că procedura de evaluare a incompatibilităților/conflictelor de interese trebuie realizată în două etape, respectiv înainte de informarea și invitarea persoanei evaluate pentru a formula un punct de vedere, moment până la care Agenția Națională de Integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la date și informații publice, respectiv etapa ulterioară acestui moment, caz în care inspectorul de integritate poate solicita și date sau informații nepublice, cu respectarea condițiilor instituite de art. 20 alin. (5) raportat la art. 15 din Legea nr. 176/2010. Simpla informare realizată de Agenția Națională de Integritate cu privire la existența sesizării și declanșarea procedurilor administrative nu este suficientă, legiuitorul impunând, în mod expres, ca, anterior solicitării informațiilor care nu au caracter public, să fie emisă și o invitație adresată persoanei evaluate pentru a prezenta un punct de vedere verbal sau în scris, invitația nefiind o simplă formalitate. Mențiunea din cadrul art. 20, potrivit căreia inspectorul de integritate poate solicita, anterior informării și invitării persoanei evaluate pentru a formula un punct de vedere, pe lângă declarația de interese, alte date sau informații, trebuie interpretată în sensul că se referă la alte date sau informații cu caracter public. Totodată, trimiterea din cuprinsul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 doar la art. 13 și art. 15 din Legea nr. 176/2010, iar nu și la art. 14, la care face trimitere art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, nu este de natură a genera concluzia diferită propusă de judecătorul fondului (privind câmpul limitat de aplicabilitate a art. 14 din care ar fi exclusă ipoteza incompatibilităților), în raport de regula impusă de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform căruia "În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere". Or, o indicare în art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 și a art. 14 la care face trimitere art. 13 alin. (2) din același act normativ ar fi generat paralelismul normativ. Prin urmare, persoana evaluată trebuie informată și invitată să depună un punct de vedere cu privire la starea de incompatibilitate înainte ca instituția ce efectuează activitatea de evaluare să poată solicita date sau informații care nu sunt publice, actele întocmite de inspectorul de integritate cu nerespectarea acestei garanții procedurale fiind lovite de sancțiunea nulității absolute, prevăzută art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, dacă sunt întrunite și celelalte condiții impuse de acest text normativ, cum ar fi, spre exemplu, condiția ca actele să fi fost întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice. În cauza pendinte, contrar celor evocate de recurentul - reclamant, sus indicata condiție nu este, însă, îndeplinită, actele care au stat la baza raportului de evaluare fiind informații publice. Conform art. 4 din Legea nr. 26/1990 (în vigoare la data obținerii relațiilor de la ONRC) registrul comerțului este public, iar, conform art. 2 1 alin. (3) din același act normativ, prin sistemul de interconectare a registrelor comerțului, Registrul central al comerțului pune la dispoziție publicului documentele și informațiile referitoare la profesioniștii înregistrați în registrul comerțului. Totodată, în raport de natura de instituție publică a Academiei de Poliție "Al. I. Cuza", informațiile comunicate de această instituție cu privire la atribuțiile cuprinse în fișa postului șefului de birou la Biroul Comunicații și Tehnologia Informației (ulterior Biroul Informatică și Comunicații) nu pot fi apreciate ca fiind elemente confidențiale/nepublice ale raportului de muncă dintre recurent și sus indicata instituție publică, câtă vreme atribuțiile în discuție pot fi decelate din prevederile regulamentelor de funcționare și organizare ale Academiei de Poliție "Al. I. Cuza", fiind date publice, în discuție fiind o instituție publică. Totodată, realizarea veniturilor din «fabricarea echipamente electrice, automatizări, sisteme informatic» a fost învederată chiar de recurentul - reclamant în declarațiile de avere, astfel încât și o atare informație este una publică, nerezultând că datele comunicate de Administrația Finanțelor Publice Sector 2 să fi stat în mod esențial la baza emiterii raportului de evaluare. Pe cale de consecință, în cauza pendinte raportul de evaluare nu a avut la bază date și informații care să nu fi fost publice, astfel încât nu este incidentă sancțiunea nulității reglementate de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, fiind nefondate susținerile recurentului formulate în acest sens. În raport de aceste aspecte nu se mai impune verificarea argumentelor recurentului referitoare la necesitatea existenței sau inexistenței unei vătămări pentru incidența sancțiunii reglementate de art. 13 alin. (2) citat supra, o atare analiză fiind lipsită de utilitate în raport de concluzia arătată în precedent. ii. Verificând în continuare alegațiile recurentului - reclamant referitoare la modul în care instanța de fond a examinat argumentul nulității raportului de evaluare pentru lipsa motivării și prin care partea recurentă susține teza unei pretinse nemotivări a actului administrativ din perspectiva art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, mai precis în privința modului în care activitatea cu caracter administrativ descrisă în fișa postului ar avea legătură cu activitatea desfășurată de recurentul - reclamant în calitate de persoană fizică autorizată, Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate. Însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte reține că, deși motivarea actului administrativ reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească depind de circumstanțele fiecărui caz. Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. În cazul de față, în raportul de evaluare emitentul actului administrativ a indicat care este situația de fapt și a precizat temeiurile de drept care au stat la baza întocmirii acesteia, neputându-se reține teza unei motivări parțiale a acestuia. Motivarea pe care intimata a dat-o în cuprinsul actului administrativ în discuție permite atingerea dublei finalități pe care aceasta o are. Astfel, raportul de evaluare îndeplinește funcția de transparență, de natură a permite recurentului (drept destinatar al actului) să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcții fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul contestației formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înțelegerea argumentelor avute în vedere de către intimată, ci doar opinia contrară a recurentului, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale. Totodată, aspectele învederate de autoritate în justificarea actului administrativ permit, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, respectiv reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia. Pe cale de consecință, nu se poate reține o neîndeplinire de către autoritatea emitentă a obligației sale de a motiva actul administrativ, fiind nefondate argumentele invocate de recurent. Referitor la argumentele recurentului - reclamant privind pretinsa încălcare, de către prima instanță, a prevederilor referitoare la nulitatea unui act procedural, prin invocarea de către judecătorul fondului a necesității existenței unei vătămări, Înalta Curte apreciază criticile nefondate în raport de particularitățile materiei aferente cauzei pendinte, care este cea a contenciosului administrativ subiectiv, în care nu este suficientă încălcarea unei norme legale pentru incidența nulității actului administrativ, fiind expres reglementată în art. 1 din Legea nr. 554/2004 necesitatea existenței unei vătămări, fără a prezenta relevanță delimitarea specifică materiei civile între cele două tipuri de nulitate (absolută/relativă). iii. În ceea ce privește setul de critici aduse modului în care instanța de fond a soluționat argumentul intervenirii prescripției, Înalta Curte le apreciază nefondate. Conform art. 11 alin. (1) teză finală din Legea nr. 176/2010 activitatea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora. În cauza pendinte starea de incompatibilitate a fost reținută în raport de exercitarea concomitentă a funcției publice și a calității de persoană fizică autorizată în perioadele 10.04.2015 -18.03.2019, respectiv 23.09.2019 - 09.08.2021. Contrar celor evocate de recurent, Înalta Curte reține ceea ce s-a statuat prin considerente în Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "48. Cu titlu prealabil, este de menționat că Agenția Națională de Integritate desfășoară o activitate administrativă de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege. În acest proces, Agenția Națională de Integritate întocmește rapoarte, cu valențele unor veritabile acte administrative, care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situații cu semnificație juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată sau, după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. 49. În exercițiul acestor competențe, așa cum s-a remarcat în Decizia Curții Constituționale nr. 449 din 16 iunie 2015, ca urmare a interpretării art. 11 din Legea nr. 176/2010, Agenția Națională de Integritate are la dispoziție un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activitățile amintite. (...) 53. Prin urmare, în acest regim juridic, Agenția Națională de Integritate este ținută în exercitarea competențelor sale de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice, de declanșarea cercetărilor specifice în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2.523 din C. civ., care începe să curgă de la data când a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situația juridică sau factuală cu relevanță în exercitarea competențelor sale, care va fi interpretat în nota specifică a raporturilor de drept public în care acționează Agenția, dar nu mai târziu de 3 ani de la momentul încetării funcțiilor ori demnităților publice care fac obiectul cercetărilor. (...) 56. Activitatea de evaluare a Agenției Naționale de Integritate este deci supusă termenului general de prescripție prevăzut de art. 2.523 din C. civ., sancțiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic. 57. Astfel, termenul de prescripție, prin care este sancționată pasivitatea sau expectativa Agenției Naționale de Integritate în instrumentarea dosarelor de evaluare a situațiilor de incompatibilitate sau conflict de interese, este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 din C. civ., întrucât întreruperea, precum și suspendarea termenului prescripției extinctive sunt de esența acestei instituții juridice în materie civilă și, implicit, în materia dreptului administrativ, fiind de neacceptat ca ieșirea din pasivitate a Agenției în exercitarea competențelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripție, al cărui scop este tocmai de a încuraja o conduită activă în valorificarea drepturilor și competențelor recunoscute prin lege. 58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripția sancționează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu și-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acțiune pentru a obține protecția judiciară a acesteia. 59. Astfel, legiuitorul a reglementat și cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, fiind înzestrate cu acest efect conduitele titularului dreptului prin care acesta manifestă un comportament activ în scopul valorificării judiciare a dreptului său sau a altei situații juridice ocrotite de lege. 60. Spre deosebire de dreptul fiscal și dreptul concurenței, ramuri ale dreptului administrativ cu o autonomie semnificativă, dreptul administrativ propriu-zis nu are o reglementare proprie privind cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripție, cunoscând numai reglementări speciale prin care sunt instituite diferite termene de prescripție aplicabile fie cu privire la exercițiul acțiunii în contencios administrativ, fie, cum este cazul de față, pentru exercițiul competențelor legale cu care a fost învestită o autoritate publică. 61. Dispozițiile art. 2.537 din C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripție, având aplicabilitate și în materia analizată. Însă pentru aplicarea sa în concret prescripției dreptului autorității publice de a-și exercita competențele, interpretul este obligat a recurge la metoda analogiei pentru a determina cazul asemănător de întrerupere a termenului de prescripție aplicabil, întrucât aceeași cauză sau aceleași rațiuni trebuie să producă același efect (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet). 62. Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de rațiune poate fi aplicată în materia specifică analizată situația prevăzută la pct. 2 din norma anterior menționată potrivit căreia "prescripția se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie", deci situația în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripție iese din pasivitatea sa sancționabilă și declanșează procedurile corespunzătoare recunoașterii dreptului sau interesului său legitim pretins. 63. Sesizarea și declanșarea cercetărilor de către Agenția Națională de Integritate, în realizarea competențelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripția dreptului Agenției la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate și evaluate fiind ștearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ. 64. După rămânerea definitivă a raportului de evaluare, prin care o persoană a fost constatată a fi în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, se naște dreptul corespunzător al Agenției Naționale de Integritate de a solicita instanțelor judecătorești competente anularea actelor juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese. De asemenea, tot de la rămâ