ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3079/2025

Ședința publică din data de 3 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, la data de 20.12.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Galați, solicitând să se constatate refuzul nejustificat al pârâtelor de a soluționa cererea și de suporta cheltuielile necesare pentru refacerea sănătății reclamantei și/sau de a crea cadrul legal necesar pentru a avea șansa la refacerea sănătății și pe cale de consecință obligarea acestora la:

- plata sumei de 103.798,00 RON reprezentând cheltuielile efectuate pentru refacerea sănătății precum și a dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată pană la plata efectivă.

- plata unei sume de 150.000,00 euro (o sută cinci zeci mii euro) cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea drepturilor intrinseci ale reclamantei prin refuzul pârâtelor de a soluționa solicitarea reclamantei de avansare/decontare a cheltuielilor necesare refacerii sănătății și/sau de a crea cadrul legal necesar pentru a avea șansa la refacerea sănătății.

- îndeplinirea tuturor demersurilor și emiterea tuturor actelor administrative necesare pentru includerea operației de Chirurgie Citoreductivă și Chimioterapie Hipertermică Intraperitoneală (HIPEC) în lista intervențiilor chirurgicale decontate integral din sistemul public de asigurări de sănătate.

- plata cheltuielilor de judecată.

La data de 11.03.2024 reprezentantul reclamantei a notificat decesul acesteia și a indicat moștenitorii și adresa de citare a acestora.

La data de 14.03.2024 a formulat cerere de intervenție voluntară principală B..

Prin precizările depuse la data de 27.05.2024, reclamanții au arătat că intervenția HIPEC este prevăzută prin Ordin al Ministrului Sănătății pentru tratarea cancerului peritoneal și că potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerului Sănătății stabilește includerea unor noi terapii, noi proceduri în cadrul Programului Național de Oncologie, în calitate de autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.

Prin încheierea din data de 09.04.2024 a fost respinsă admiterea în principiu a cererii de intervenție voluntară principală.

Prin încheierea din data de 19.09.2024 a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României și Ministerul Sănătății, excepția lipsei de interes invocată de Ministerul Sănătății, inadmisibilitatea acțiunii, prematurității cererii și a admis excepția lipsei de interes pentru cel de-al treilea capăt de cerere, reținând că la data formulării acțiunii, 20.12.2023, reclamanta avusese deja operația HIPEC a cărei introducere o solicită în lista intervențiilor decontate integral în sistemul public de asigurări de sănătate și nu a prezentat vreo indicație medicală în sensul că ar fi necesară o repetare a acesteia; chiar dacă cererea ar fi admisă și lista intervențiilor decontate integral în sistemul public de asigurări de sănătate ar fi modificată, modificarea ar opera doar pentru viitor și nu are legătură cu recuperarea cheltuielilor deja efectuate.

Prin sentința civilă nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta reclamanta A. (moștenitorii acesteia fiind C., D., E.), în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Pensii Galați, cu sediul în Galați.

Împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024 și a sentinței civile nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanți C., D. și E., în calitate de moștenitori ai reclamantei A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și în parte a încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

3.1. Criticile aduse încheierii recurate

Recurenții-reclamanți au criticat încheierea din 19.09.2024 strict din perspectiva soluției instanței de fond dată excepției lipsei de interes pentru capătul III de cerere, invocată din oficiu de către instanță.

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că judecătorul fondului a făcut o aplicare greșită a noțiunii de interes privat.

Astfel, în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu ar putea justifica un interes privat, deoarece operația HIPEC fusese deja efectuată și nu exista o indicație medicală pentru repetarea acesteia.

Interesul privat al reclamantei rezida în protejarea accesului său continuu la tratamente ulterioare care ar putea fi necesare în cazul reapariției bolii. Cancerul este o afecțiune recurentă, iar includerea operației HIPEC pe lista intervențiilor decontate ar putea fi vitală pentru starea sa de sănătate în viitor.

Interesul privat trebuie interpretat extensiv în contextul protecției drepturilor fundamentale.

În cazul cererilor care implică drepturi fundamentale, cum sunt dreptul la viață și sănătate, interesul privat trebuie interpretat în sens larg. Reclamanta a demonstrat un interes concret și personal în a se asigura că statul creează un cadru legal adecvat care să-i permită accesul la tratamente salvatoare în eventualitatea unor recidive.

De asemenea, în privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de fond nu a analizat conexiunea între interesul privat și cel public și nici contextul general privind protecția drepturilor fundamentale, ignorând importanța protejării accesului egal la tratamente medicale salvatoare, ceea ce reprezintă o încălcare a obligațiilor statului, consfințite prin art. 22 și art. 34 din Constituția României, precum și art. 2 din CEDO.

3.2. Criticile aduse sentinței recurate

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, prin sentința recurată, Curtea de Apel Galați a respins cererea de chemare în judecată fără a efectua o analiză efectivă a dispozițiilor legale și constituționale aplicabile și fără a evalua apărările esențiale formulate de reclamantă.

Astfel, în ceea ce privește contradicția în soluționarea excepției privind procedura prealabilă.

Curtea de Apel a respins excepția inadmlsibilitățil capătului trei de cerere, invocată de Guvernul României, argumentând corect că, în conformitate cu art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu este obligatorie pentru un refuz nejustificat privind un drept sau interes legitim. Instanța a reținut că, în cazul unui refuz nejustificat al administrației, reclamanta nu trebuie supusă unei proceduri suplimentare și unei noi posibilități de refuz.

Totuși, în analiza pe fond, curtea de apel a considerat că cererea administrativă a reclamantei viza strict avansarea cheltuielilor și nu o modificare a cadrului legal existent, iar, în lipsa unei solicitări exprese de acest tip, nu se poate reține refuzul pârâtelor ca fiind nejustificat.

Respingerea cererii reclamantei pe fond contrazice argumentele reținute de instanță în soluționarea excepției, prin care se admite că plângerea prealabilă nu este obligatorie pentru un refuz nejustificat privind un drept sau interes legitim, cererea de decontare și avansare a cheltuielilor, fundamentată pe drepturile fundamentale la viață și sănătate, putând fi examinată fără o cerere prealabilă pentru modificarea cadrului legal.

De asemenea, recurenții au arătat că instanța de fond nu a analizat cererea privind crearea cadrului legal prin cererea de avansare/decontare.

Chiar dacă s-ar considera că ar fi fost necesară o solicitare de modificare a cadrului legal, instanța ar fi trebuit să interpreteze cererea de avansare/decontare a cheltuielilor ca o astfel de solicitare implicită.

Reclamanta a invocat drepturi constituționale [art. 22 și 34 din Constituție] și dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) privind dreptul la viață și integritatea fizică, subliniind că sistemul public de sănătate nu acoperă singurul tratament care îi poate salva viața.

În aceste circumstanțe, reclamanta nu s-a limitat la a solicita un drept derivat din legislația secundară (precum Legea nr. 95/2006 sau programele de sănătate curativă), ci a argumentat o încălcare a drepturilor fundamentale, care atrage în mod implicit necesitatea ca autoritățile să analizeze și să modifice cadrul legislativ, dacă acesta nu permite accesul echitabil la servicii medicale esențiale.

Totodată, prima instanță a omis să analizeze apărările privind: obligațiile pozitive ale statului de a proteja dreptul la sănătate și la viață, evaluând cererea exclusiv pe baza legislației secundare, fără a corela situația cu obligațiile constituționale și internaționale, ceea ce reprezintă o restricționare nejustificată a accesului reclamantei la protecția sănătății; caracterul de "consumator captiv" al reclamantei și tratamentul discriminatoriu în funcție de diagnostic; datoria statului de a asigura accesul la tratamente salvatoare în lipsa unui cadru public suficient.

În ceea ce privește omiterea analizei asupra dispozițiilor și reglementărilor relevante pentru cererea reclamantei, recurenții au susținut că judecătorul fondului a ignorat dispozițiile Anexei 41 din Ordinul ministrului sănătății nr. 4049/2023, care include intervenția H1PEC printre recomandările pentru diagnosticarea și tratarea cancerului ovarian, precum și reglementările CNAS care permit decontarea serviciilor între județe.

În concluzie, instanța de fond a restrâns în mod eronat analiza cauzei la întrebarea dacă operația HIPEC este inclusă între intervențiile decontate integral de stat, o întrebare care de altfel nici nu a fost ridicată. Reclamanta nu a susținut niciodată că această operație ar fi deja decontată, ci a reclamat tocmai faptul că ar trebui să fie, având în vedere obligațiile statului de a garanta drepturile fundamentale la sănătate și viață.

De asemenea, instanța nu a analizat problema costurilor pentru investigațiile preoperatorii suportate de reclamantă.

Instanța nu a analizat faptul că procedurile legislative actuale nu funcționează eficient pentru pacienții aflați în situații critice. Cererea reclamantei a reliefat incapacitatea sistemului de sănătate de a răspunde în timp util nevoilor unui pacient oncologic (aspecte de notorietate, existând și declarații de presă ai reprezentanților pârâtelor prin care se admite că planul național de combatere al cancerului ar trebui conceput astfel încât să permită accesul rapid la investigații/tratamente), fapt care contravine obligațiilor statului de a lua măsuri concrete pentru asigurarea accesului la tratamente salvatoare.

Astfel, instanța a omis să analizeze esența cererii reclamantei, și anume dacă refuzul pârâtelor de a susține costurile operației HIPEC și ale investigațiilor preoperatorii, respectiv de a crea un cadru legal adecvat, reprezintă o încălcare a obligațiilor statului de a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea instanței de a respinge cererea reclamantei pe motivul că spitalul din Brașov nu avea contract cu CAS Galați și, prin urmare, cheltuielile nu ar fi putut fi decontate, reflectă o aplicare greșită a normelor de drept și o interpretare restrictivă a obligațiilor caselor de asigurări de sănătate.

Instanța s-a bazat exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 95/2006 și ale Hotărârii de Guvern nr. 521/2023, care prevăd că o casă de asigurări de sănătate decontează servirii medicale doar către furnizorii cu care are contract.

Totuși, această aplicare strictă nu ține cont de cadrul general de decontare trans-județeană reglementat de CNAS, prin care un pacient poate accesa servicii în alt județ. În speța de față, CAS Brașov, având contract cu spitalul din Brașov, putea deconta direct costurile intervenției dacă acestea erau avansate de către CAS Galați, casa de reședință a reclamantei.

Această procedură de decontare este prevăzută tocmai pentru a permite asiguraților să acceseze tratamente necesare indiferent de județul de domiciliu, iar instanța ar fi trebuit să o ia în considerare.

De asemenea, raționamentul instanței ignoră faptul că dreptul reclamantei la viață și sănătate, garantat de Constituția României (art. 22 și 34) și de CEDO, prevalează asupra normelor administrative privind decontarea. În fața unei afecțiuni medicale grave care necesită tratament de urgență (procedura HIPEC), statul are obligația de a lua măsuri adecvate pentru a asigura accesul reclamantei la tratamentul necesar.

Instanța de fond în mod greșit nu a aplicat principiul proporționalității și nu a analizat posibilitatea de a permite decontarea în conformitate cu obligațiile statului de a proteja drepturile fundamentale ale reclamantei.

Curtea s-a aplecat în mod greșit în analiza obligațiilor pozitive ale statului de a garanta accesul la tratamentele medicale esențiale, chiar și în situațiile în care serviciile necesare nu sunt disponibile în rețeaua publică locală.

Jurisprudența CEDO subliniază că statele trebuie să ia măsuri active pentru a permite accesul efectiv la tratamente salvatoare, inclusiv prin mecanisme administrative și financiare care sa acopere costurile tratamentului. Lipsa unui contract direct între CAS Galați și spitalul din Brașov nu este o justificare suficientă pentru refuzul de a deconta serviciul, în condițiile în care procedura era vitală pentru sănătatea reclamantei.

În acest sens, a invocat art. 22 alin. (1) din Constituția României care prevede faptul că Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. Totodată, la nivel comunitar, art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede faptul că Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege.

Totodată, conform art. 2 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, orice persoană are dreptul la viață. Mai mult, prin art. 35 Uniunea Europeană garantează faptul că orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale, în definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.

Cu privire la încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în virtutea calității sale de semnatar al Convenției, Statului Român precum și tuturor agenților săi, le incumbă obligația de a asigura respectarea dreptului la viață. În acest sens, există două tipuri de obligații incidente, și anume cele negative, ce constau în interdicția de a provoca intenționat moartea unei persoane prin agenții săi, și respectiv obligațiile pozitive, care vizează necesitatea protejării efective și eficace a vieții persoanelor aflate sub jurisdicția lor, prin măsuri de ordin legislativ sau administrativ.

Intimații Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Galați au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a arătat că față de obiectul cauzei (cererea de obligare a Ministerului Sănătății la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea unor servicii medicale de care a beneficiat reclamanta la un furnizor privat de servicii medicale) sunt aplicabile dispozițiile art. 230 alin. (2

1

), art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006 și art. 199 alin. (1) din H.G. nr. 521/2023, dispoziții conform cărora casele de asigurări de sănătate decontează numai furnizorilor de servicii medicale cu care se află în relație contractuală, contravaloarea serviciilor medicale contractate și prestate asiguraților, iar pentru a putea beneficia de servicii medicale gratuite asiguratul trebuie să se adreseze unui furnizor aflat în relație contractuală cu o casă de asigurări de sănătate care are contractate serviciile medicale de care are nevoie, cu respectarea condițiilor impuse de lege.

Intimata-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a susținut că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta nu a putut justifica un interes privat, nefiind necesară repetarea procedurii. Pe fondul cererii, a arătat că nu pot fi avute în vedere reglementările la care recurenții au făcut referire. Reclamanta și-a dat acordul, luând la cunoștiință pentru intervenția chirurgicală și tratament precum și de costurile acestora, prevederile art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 fiind corect reținute în aprecierea refuzului de decontare a cheltuielilor medicale.

Intimata-pârâtă Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Galați a susținut că pentru a se putea analiza caracterul justificat sau nejustificat al unui refuz. este necesar ca persoana să se fi adresat autorităților cu o cerere. Cererea formulată de reclamantă și adresată intimaților-pârâți din prezenta cauză vizează solicitarea acesteia de avansare a cheltuielilor necesare pentru operația care îi fusese recomandată, fără a preciza nimic despre o solicitare de modificare a cadrului legal existent.

În aceste condiții, instanța a reținut că nu poate fi apreciat ca nejustificat refuzul intimaților-pârâți de a modifica cadrul legal din moment ce nu a existat o cerere în acest sens și răspunsul acestora nu vizează o astfel de solicitare.

În cauză, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

Hotărârea recurată va fi verificată din perspectiva incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea hotărârii "dacă aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și, de altfel, ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Din analiza considerentelor sentinței recurate, se constată că aceasta nu respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., problema litigioasă dedusă judecății nefiind clarificată având în vedere că hotărârea nu este motivată pe capetele de cerere cu care a fost învestită.

Înalta Curte constată că capetele 1- 3 din cererea de chemare în judecată reprezintă o acțiune îndreptată împotriva unui refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un pretins drept sau interes legitim, plasând solicitarea reclamantei în sfera art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Din analiza motivelor expuse în cererea de chemare în judecată raportată la solicitările concrete adresate instanței de contencios administrativ reiese cu evidență faptul că petitul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenția reclamantei de a fi inclusă operația de Chirurgie Citoreductivă și Chimioterapie Hipertermică Intraperitoneală (HIPEC) în lista intervențiilor chirurgicale decontate integral din sistemul public de asigurări de sănătate, celelalte două petite ce conțin pretențiile de ordin pecuniar decurgând în mod firesc din capătul principal anterior menționat.

În acest context, judecătorul fondului a înțeles în mod greșit să invoce și, respectiv, să admită excepția lipsei de interes a acestei solicitări a reclamantei, procedând la o abordare trunchiată a capetelor de cerere, care nu este în măsură să asigure o justă și completă dezlegare a raportului litigios.

Împrejurarea că intervenția chirurgicală fusese deja efectuată nu conduce la lipsa interesului petitului invocat, cât timp acesta nu constă în pretenția de a asigura efectuarea intervenției medicale prin asigurarea cheltuielilor, ci decontarea contravalorii acesteia ulterior efectuării intervenției (petit ce se încadrează în prevederile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004).

Astfel, instanța de fond nu s-a pronunțat pe ceea ce a cerut reclamanta și nu a oferit o motivare efectivă raportată la capetele de cerere ale acțiunii, considerentele sentinței recurate reținând doar dispozițiile din Legea nr. 95/2006 și H.G. nr. 521/2023 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului - cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate, fără o analiză a conformității legislației interne cu prevederile constituționale (art. 22 alin. (1) și art. 34 din Constituția României) și convenționale (art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 2 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene) invocate în acțiune și fără a exista o examinare a argumentelor reclamantei referitoare la încălcarea dreptului la viață și sănătate și la faptul că autoritățile care dețin atribuții în domeniul sănătății publice sunt obligate să întreprindă toate măsurile necesare pentru a furniza o protecție efectivă în acest sens, pornind de la obligația de a legifera și continuând cu demararea procedurilor administrative necesare.

Neanalizarea cererii de chemare în judecată prin raportare la pretențiile determinate, formulate prin demersul judiciar, echivalează cu o nemotivare, or, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii trebuie să implice o analiză efectivă a susținerilor părții, astfel încât partea să cunoască în concret care sunt argumentele ce au stat la baza formării raționamentului logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției în cauză.

Procedeul juridic utilizat de instanța de fond echivalează cu necercetarea fondului cauzei, dar și a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care impun judecătorului să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În consecință, instanța de control judiciar, constatând că nu a avut loc o cercetare efectivă a fondului cauzei, situație de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al părților, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, va reține ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aceste condiții, vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C., D., E., în calitate de moștenitori ai reclamantei A., împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024 și a sentinței civile nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, va casa hotărârile recurate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza litigiul din perspectiva solicitărilor concrete ale reclamantei, va analiza motivat, în fapt și în drept, toate susținerile părților, în raport de probele ce se vor administra și cu dispozițiile legale aplicabile pricinii, dându-li-se o dezlegare în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., care determină conținutul hotărârii judecătorești; în cuprinsul considerentelor arătându-se toate motivele pentru care s-au admis sau au fost înlăturate cererile părților, iar dispozitivul va cuprinde soluția dată tuturor cererilor deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C., D., E., în calitate de moștenitori ai reclamantei A., împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024 și a sentinței civile nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârile recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 iunie 2025.