ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2025

Asupra plângerii de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerile formulate de petentul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut, că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov nr. 353/P/2023 din data de 21.11.2023 s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind plângerea formulată de A. împotriva unor magistrați procurori din cadrul DNA - Serviciu Teritorial Brașov și împotriva unor magistrați judecători de la Tribunalul Brașov și Curtea de Apel Brașov în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Cure de Casație și Justiție, secția de urmărire penală.

Astfel, în cauză au fost transmise de pe adresa de email x@x.com mai multe sesizări formulate de persoana cu identitatea A., sesizări ce nu îndeplinesc condiția prev. de art. 289 alin. (5) C. proc. pen., de a fi certificate prin semnătură electronică.

Trecând peste acest aspect, plângerile susnumitului cuprind nemulțumiri referitoare la modul de soluționare a dosarului penal nr. x/2018 al Tribunalului Brașov de către magistratul judecător B..

Petentul susține că în dosarul mai sus menționat magistratul judecător B. ar fi emis mandate de supraveghere tehnică, la solicitarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, în condițiile în care pentru infracțiunile ce formau obiectul acelei cauze intervenise prescripția răspunderii penale.

Cu privire la procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, petentul susține că ar fi intrat nelegal în posesia extraselor de cont ale S.C. C. S.R.L., cu complicitatea funcționarilor DLAF și a unor bănci comerciale.

Petentul se plânge, de asemenea, de sentința penală nr. 149/S/28.09.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către judecătorul B., dar și de decizia nr. 9/C/12.02.2019 pronunțată în același dosar de către judecătorii D. și E..

Petentul apreciază că faptele sesizate ar întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen.

Examinând sesizările, procurorul a constatat că în cuprinsul acestora nu sunt descrise fapte cu caracter penal imputabile funcționarilor ori magistraților menționați.

Raportat la exigențele îndeplinirii condițiilor de formă și fond, s-a constatat, în primul rând, că aceasta nu îndeplinesc condițiile de fond prev. de art. 289 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. privind descrierea faptelor penale și nici condiția de formă prev. de art. 289 alin. (5) C. proc. pen.

Astfel, conform dispozițiilor legale anterior amintite, s-a arătat că plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

În ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, s-a menționat că sub aspectul laturii obiective aceasta presupune ca, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, funcționarul să nu îndeplinească un act sau să îl îndeplinească în mod defectuos și prin aceasta să cauzeze o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În continuare s-a făcut trimitere la decizia nr. 405 din data de 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016, în care Curtea Constituțională a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres în legislația primară, legi și ordonanțe ale Guvernului.

Curtea a reținut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave. În opinia Curții, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege, neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului, de natură să substituie normele juridice.

Totodată, Curtea a reținut că, în exercitarea competenței de legiferare în materie penală legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio".

Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția) a arătat că:

"de vreme ce judecătorii pot fi trași la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credință și dacă se poate demonstra, neglijență gravă. Judecătorii nu ar trebui trași la răspundere pentru erorile judiciare care nu presupun existența relei-credințe și pentru diferențele de interpretare a dreptului; remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedura de contestare, în concluzie: doar eșecurile provocate cu intenție printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijență gravă, repetată și serioasă ar trebui să dea naștere acțiunilor disciplinare și sancțiunilor, răspunderii penale sau răspunderii civile".

Procurorul a mai reținut că prin modul în care sunt reglementate aceste proceduri, magistrații care îndeplinesc activitatea de jurisdicție, în cadrul căreia pronunță o anumită soluție, se supun numai legii și reglementărilor în materia respectivă, beneficiind de protecție în fața oricăror ingerințe. Înțelegând astfel, sesizarea penală nu poate fi transformată într-o cale de atac neprevăzută de lege.

Astfel, procurorul a apreciat că plângerea care formează obiectul cercetărilor relevă doar nemulțumirea petentului față de rezultatul unor demersuri judiciare, demarate fără succes, neavând aptitudinea să atragă angajarea răspunderii penale a magistraților în lipsa unor elemente concrete privind săvârșirea unor infracțiuni.

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, magistrații trebuie să aplice legea la anumite situații de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situației de fapt supusă actului de justiție, de interpretare a dispozițiilor legale și, în final, de identificare și aplicare a dispozițiilor legale la cazul concret.

Împrejurarea că soluțiile pronunțate în cadrul atribuțiilor de serviciu sunt nefavorabilă unei persoane nu constituie un indiciu care să pună la îndoială modalitatea în care aceștia și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu.

În cee ace privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretării aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

Soluțiile pronunțate de magistrați sunt cenzurate în cazurile și condițiile prevăzute de lege, analiză acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare, iar nu pe caleaunei plângeri penale îndreptate împotriva magistraților care le-au pronunțat.

De aceea, s-a constatat că nu există fapte sau elemente concrete care să indice existența relei-credințe în desfășurarea activității judiciare, nefiind precizate acțiuni exterioară procesului de interpretare și aplicare a legii de către magistrați, prin care să fi fost încălcate dispozițiile legale ce reglementează activitatea acestora.

În continuare s-a făcut trimitere, atât la doctrină, cât și la practica judiciară care a statuat în sensul că indicarea în plângerea penală a unei încadrări juridice care, de facto nu corespunde cu descrierea faptelor, nu obligă organul de urmărire penală să efectueze cercetări și să se pronunțe cu privire la toate încadrările juridice indicate în plângerea penală și nici să analizeze toate elementele de tipicitate ale acestora. Încadrarea juridică a faptelor este atributul procurorului.

Drept urmare, s-a constatat că nu există indicii rezonabile cu privire la comiterea infracțiunilor reclamate.

Împotriva soluției de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanța nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală.

Pentru a pronunța această soluție, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție examinând plângerea, ordonanța și actele dosarului, în esență, a reținut că procurorul de caz a constatat, în mod corect că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât faptă nu există.

S-a mai reținut că, din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârșirea vreunei fapte de natură penală.

Astfel, nemulțumirile petentului cu referire la modul concret de soluționare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au rezolvat cauzele.

A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe calea unei plângeri penale formulate împotriva magistraților care au dispus soluțiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menționa că, în conformitate cu prevederile constituționale și cele ale legii privind organizarea judiciară, soluțiile dispuse de procurori și hotărârile pronunțate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicțional prevăzut de art. 340-341 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare și extraordinare prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, în ceea ce privește judecătorii.

Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegală al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În hotărârile pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, "de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale."

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluțiile propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, științifice și riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credințe.

Soluțiile pronunțate de magistrați nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.

Împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat plângere petentul A., solicitând admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, desființarea soluției de respingere și redeschiderea cercetărilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 15.10.2024, sub nr. x/2024.

Examinând plângerea formulată de petentul A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Preliminar analizării motivelor susținute de petent în cuprinsul plângerii, judecătorul de cameră preliminară va determina coordonatele normative aplicabile în cauză, respectiv art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen. "în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune respingerea plângerii, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată."; art. 341 alin. (8) C. proc. pen. "încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) și la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) este definitivă."

Judecătorul de cameră preliminară constată că, în fapt, nemulțumirea petentului privește modul de instrumentare a dosarului penal nr. x/2018 al Tribunalului Brașov de către magistratul judecător B., precum și a sentinței penale nr. 149/S/28.09.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către judecătorul B., dar și de decizia nr. 9/C/12.02.2019 pronunțată în același dosar de către judecătorii D. și E., în sensul că s-a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen.

Analizând actele dosarului, precum și întregul ansamblu probatoriu administrat în cauză, judecătorul de cameră preliminară apreciază că petentul nu a învederat fapte, date, împrejurări, în mod concret care să releve elementele de tipicitate ale infracțiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen., nici chiar din perspectiva existenței activității pe care norma de incriminare o descrie în verbum regens, motiv pentru care temeiul de drept al clasării prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. este legal și temeinic.

Acest caz de împiedicare rămâne incident și când există o anumită conduită, dar aceasta nu este prevăzută ca element material al infracțiunii, astfel cum sunt faptele imputate intimaților care nu îmbracă forma exercitării abuzive a unor acte, respectiv punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane nevinovate, în sensul prev. de art. 283 C. pen., în lipsa indicării unor circumstanțe ilicite de adoptare a soluției sau a unui mod de acțiune care să se circumscrie dispozițiilor legii penale.

Or, în lipsa unor informații independente și obiective, nemulțumirea petentului cu privire la actele de conduită imputate intimaților nu poate conferi acestora, doar prin ea însăși, o conotație ilicită și, prin aceasta, semnificația penală invocată.

În cadrul unei cercetări penale desfășurate față de un magistrat sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu serviciul trebuie să se probeze ilicitul penal, respectiv să se fi identificat un act de conduită al magistraților contrar atribuțiilor de serviciu și care să se înscrie în elementele de tipicitate indicate în norma de incriminare prev. de art. 283 C. pen.. Față de cele constatate, fapta sesizată nu poate fi asimilată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de represiune nedreaptă.

În acest sens, raportat la faptele imputate intimaților, judecătorul de cameră preliminară, notează că independența judecătorului în deciziile sale presupune, printre altele, ca el să nu fie supus unor acțiuni de tragere la răspundere penală întemeiate exclusiv pe măsurile și hotărârile dispuse în cauzele soluționate. Aceasta deoarece, prin specificul lor, măsurile și soluțiile judecătorului sunt susceptibile de a provoca nemulțumirea uneia sau alteia dintre părți, iar declanșarea unei anchete penale ca urmare a simplei cereri a părților ar lipsi de conținut dispozițiile ce garantează statutul judecătorului ori independența sa.

De aceea, intervenția organului de urmărire penală și anchetarea magistratului pentru eventuale infracțiuni prevăzute de art. 297 din C. pen. trebuie să se realizeze numai în scopul investigării actelor de conduită cu aparente conotații ilicite, pe care magistratul le-a adoptat distinct și suplimentar soluțiilor dispuse în cauzele pronunțate. În plus, pentru a justifica începerea urmăririi penale împotriva judecătorului, astfel de acte de conduită trebuie să rezulte din date ori informații independente și obiective, neputând fi deduse doar pe baza nemulțumirii subiective a unei părți față de soluția dispusă într-un dosar penal.

În egală măsură, reținerea activității infracționale circumscrise infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat și lipsire de libertate în mod ilegal impune constatarea unui suport faptic, de natură obiectivă, neputându-se fundamenta exclusiv pe alegațiile persoanei care formulează acuzațiile, indiferent de calitatea persoanelor vizate de aceasta.

Or, în cauza de față, nu s-au relevat probator acele împrejurări de fapt din care ar rezulta că intimații B., D. și E. ar fi comis infracțiunile care le sunt imputate.

De altfel, așa cum s-a arătat anterior, indiferent de încadrarea lor în drept, acuzațiile aduse intimaților se circumscriu exclusiv contestării modalității de exercitare de către aceștia a atribuțiilor de serviciu, în situațiile punctuale invocate de petent.

Așadar, în lipsa altor elemente obiectiv verificabile, conduita intimaților, reflectată de actele dosarului, se înscrie în exercițiul firesc al atribuțiilor lor de serviciu.

În acest sens, raportat la susținerile petentului, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că alegerea modalității celei mai adecvate de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal constituie un act care se încadrează în exercițiul firesc al atribuțiilor specifice funcției de judecător, cenzurabile exclusiv în formele și procedurile prevăzute de lege.

Simpla nemulțumire a persoanei, pretins defavorizate printr-o soluție, nu poate reprezenta o premisă pentru concluzia că aceasta este abuzivă, în absența unor indicii care să contureze existența unui raport juridic de drept penal, activitatea fiecăruia dintre participanții la înfăptuirea actului de justiție fiind supusă cenzurii controlului prin exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac sau al organului abilitat cu cercetarea conduitei profesionale.

În mod judicios, procurorul a apreciat că ansamblul probatoriu conturează o derulare a evenimentelor coerentă, probată și posibilă și nu sunt întrunite elementele constitutive ale niciunei dintre infracțiunile sesizate.

Mai mult, judecătorul de cameră preliminară reține că activitatea judiciară desfășurată în actualul sistem de drept are ca principiu fundamental independența magistraților care contribuie la înfăptuirea actului de justiție, principiu care se manifestă în posibilitatea conferită magistratului de a soluționa o cauză potrivit probelor administrate, fără necesitatea de a se supune unui algoritm special instituit în acest sens.

Potrivit art. 100 și art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea și interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludența și utilitatea unor mijloace de probă determinate, iar potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție și a Legii nr. 303/2004, judecătorii și procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, îndeplinindu-și atribuțiile care le revin, pentru soluționarea unor dosare prin pronunțarea unor soluții ce le consideră legale și temeinice, în raport de probele administrate.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentului și trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existența acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existența în materialitatea ei a infracțiunilor reclamate de petent. Pentru conturarea vinovăției penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistrații reclamați.

Prin urmare, se constată că soluția adoptată de parchet este legală și temeinică, având în vedere intervenția art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunțarea soluției de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată de petentul A., întrucât faptele nu există, nefiind conturate indicii ale săvârșirii vreunei infracțiuni.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru petentul A., în cuantum de 360 RON va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obligă petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru petentul A., în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în cameră de consiliu, astăzi, 29 ianuarie 2025.