ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 261/2025

Ședința publică din data de 10 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 03 aprilie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) cu referire la alin. (1) al aceluiași articol din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 396 alin. (6) și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., formulată de inculpatul A. și a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune astfel, analizând actele și lucrările dosarului, curtea a reținut, în esență, că inculpatul A., prin apărător, a solicitat, prin cererea formulată la data de 03.04.2025, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 396 alin. (6) și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea excepției, redând conținutul art. 396, art. 16 alin. (1) lit. f) și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., petentul a argumentat faptul că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale în măsura în care permit instanței penale să soluționeze acțiunea penală și în ipoteza în care aceasta era lipsită de obiect la momentul sesizării instanței de judecată, fiind astfel încălcate principiile legalității procesului penal și cel al separării funcțiilor judiciare, precum și dreptul persoanei inculpate la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil.

Petentul a apreciat că excepția de neconstituționalitate îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituția României și de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, astfel cum acestea sunt reflectate în jurisprudența Curții Constituționale.

Totodată, petentul a subliniat faptul că dispozițiile legale considerate ca fiind neconstituționale au o strânsă legătură cu soluționarea prezentei cauze penale, în condițiile în care, în esență, prin acestea instanța de judecată poate pronunța o soluție asupra fondului cauzei, chiar și în ipoteza în care la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale era incident un caz de împiedicare a exercitării acesteia, prevăzut la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen., ipoteză în care, din punct de vedere funcțional, doar procurorul poate dispune o atare soluție.

Sub acest aspect, apărarea a arătat, în concret, că dosarul de urmărire penală nr. 326/P/2016, instrumentat de către Direcția Națională Anticorupție, are ca obiect infracțiuni de dare și luare de mită și spălare de bani și, având în vedere intervalul de timp stabilit de către acuzare ca fiind cel al consumării infracțiunii de dare de mită, respectiv între 13.04.2009 - 15.05.2009, termenul de prescripție a răspunderii penale este cel de 5 ani, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit. d) raportat la art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969, dar și dispozițiilor în vigoare, respectiv art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 din C. pen., iar acesta s-a împlinit chiar anterior aducerii la cunoștință a calității de suspect inculpatului A. la data de 08 mai 2017.

Prin urmare, la data de 12 aprilie 2014 sau cel târziu din data de 14 mai 2014, infracțiunea de dare de mită era deja prescrisă, existând astfel un caz de împiedicare a începerii și desfășurării urmăririi penale, respectiv de împiedicare a punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Începând cu acest moment procesual, în opinia petentului, toate actele de urmărire penală au fost întocmite cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 305 alin. (3) și art. 309 alin. (1) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

S-a mai arătat că, întrucât rechizitoriul Direcției Naționale Anticorupție din 21 august 2017 a fost întocmit anterior pronunțării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022, procurorul de caz a reținut în cuprinsul actului de sesizare că termenul de prescripție al infracțiunii de dare de mită incident în cauză este de 7 ani și 6 luni, iar acesta se va împlini la data de 9.11.2018 .

Petentul a evidențiat faptul că, prin chiar actul de sesizare a instanței, respectiv actul care fixează limitele judecății, se menționează expres data împlinirii termenului de prescripție pentru una din infracțiunile cercetate (9 noiembrie 2018), acesta fiind împlinit de peste 5 ani de zile la momentul începerii judecății în primă instanță.

În aceste condiții, apărarea a formulat sub formă de excepție în faza de cameră preliminară faptul că punerea în mișcare și exercitarea ulterioară a acțiunii penale de față a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 305 alin. (3) și ale art. 309 din C. proc. pen., existând o cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale, respectiv prescripția răspunderii penale -art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum și pe cele ale art. 327 din C. proc. pen., persoana acuzată neputând răspunde penal, infracțiunea de dare de mită fiind prescrisă încă de la momentul aducerii la cunoștință a calității de suspect.

Cu toate acestea, deși o parte dintre cererile și excepțiile invocate în cursul procedurii de cameră preliminară au fost admise, cea constând în încălcarea dispozițiilor art. 305, art. 309 și ale art. 327 din C. proc. pen., respectiv exercitarea acțiunii penale, deși în cauză exista un caz de împiedicare reglementat de art. 16 din C. proc. pen., a fost respinsă atât în fața primei instanțe de cameră preliminară, cât și în etapa contestației, motivat de faptul că această apărare excedează obiectului procedurii de cameră preliminară, respectiv trebuie antamată în fața instanței de fond .

Or, având în vedere că pentru cel puțin una dintre infracțiuni termenul de prescripție a răspunderii penale este împlinit, aspect confirmat chiar de către Ministerul Public în cuprinsul actului de sesizare a instanței, instanța penală se va pronunța asupra problemei prescripției răspunderii penale. În cazul în care va constata intervenirea prescripției răspunderii penale, instanța va pronunța o hotărâre de încetare a procesului penal, fără a mai analiza condițiile impuse de lege pentru existența infracțiunii.

În concluzie, s-a reținut că apărarea a solicitat instanței de judecată să constate că este îndeplinită și această ultimă condiție de admisibilitate a cererii de sesizare a Curtii Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, existând o puternică legătură între prevederile criticate ca fiind neconstituționale și soluționarea cauzei în care este ridicată excepția de neconstituționalitate.

În continuare, petentul a evidențiat, în primul rând, caracterul dual al instituției prescripției răspunderii penale, în sensul că prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică având efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea sau continuarea exercitării acțiunii penale.

Astfel, analizând dispozițiile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. prin raportare la toate normele ce reglementează judecata în primă instanță, cuprinse în Capitolul II al Titlului III din C. proc. pen., apărarea a conchis că o atare soluție poate fi dispusă în situația în care, instanța de judecată, legal sesizată cu rechizitoriul, analizând probatoriul administrat în etapa cercetării judecătorești, cu antamarea fondului, stabilește că între momentul punerii în mișcare a acțiunii penale și cel al pronunțării hotărârii judecătorești, în speță a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală, acesta fiind intervalul de timp asupra căruia o instanță de judecată are competența funcțională de a se pronunța.

S-a arătat că această aserțiune este confirmată de dispozițiile art. 15 și art. 16 din C. proc. pen., dispoziții care reglementează condițiile de exercitare și punere în mișcare a acțiunii penale. În lipsa îndeplinirii acestor condiții, procurorul nu poate sesiza o instanță de judecată în mod valabil, fiind obligat, în condițiile art. 315 din C. proc. pen., să dispună o soluție de clasare, acesta având competența funcțională exclusivă de a solutiona cauza.

Astfel, s-a reținut că din dispozițiile art. 309 alin. (1) din C. proc. pen. rezultă fără echivoc că titularul acțiunii penale este procurorul, iar punerea în mișcare a acesteia se poate realiza doar atunci când nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.

Per a contrario, procurorul nu poate pune în mișcare acțiunea penală atunci când este incident vreun caz prevăzut la art. 16 alin. (1), fiind obligat să dispună clasarea cauzei, așa cum rezultă în mod clar din art. 315 din C. proc. pen.

Așadar, din interpretarea logică a textelor de lege, procurorul este cel care soluționează cauza într-o astfel de ipoteză, printr-o ordonanță, neavând posibilitatea legală de a sesiza instanța de judecată în mod alternativ, pentru ca aceasta să soluționeze cauza printr-o hotărâre judecătorească.

Apărarea a constatat că, în pofida celor reținute anterior, în situația în care procurorul omite să dispună o soluție de clasare, în raport de lipsa de temei sau de obiect a acțiunii penale, instanța de judecată este obligată să dispună începerea judecății, să efectueze cercetarea judecătorească, pentru ca, în cele din urmă, să pronunțe o hotărâre prin care să soluționeze fondul cauzei, cu toate că sesizarea acesteia s-a făcut ab initio în mod nelegal.

Astfel, s-a apreciat că soluția prevăzută la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi dispusă în ipoteza în care intervenirea cauzei ce înlătură răspunderea penală a avut loc anterior momentului punerii în mișcare a acțiunii penale, deci în afara intervalului în care instanța de judecată este competentă, sens în care s-a conchis că dispozițiile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care permit instanței de judecată să pronunțe o soluție în cauză atunci când acțiunea penală era lipsită de obiect la momentul sesizării sale.

Apărarea a mai susținut că, practic, în actuala reglementare, atât procurorul, cât și instanța de judecată pot soluționa o cauză în care la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale există unul din impedimentele prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen., cu încălcarea evidentă a principiului separării funcțiilor judiciare.

Or, în opinia apărării, ipoteza descrisă anterior se reflectă în prezenta cauză, în care la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de dare de mită exista o cauză de împiedicare, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale.

Astfel cum a arătat anterior, la data de 12 aprilie 2014 sau cel târziu din data de 14 mai 2014 infracțiunea de dare de mită era deja prescrisă, însă, cu toate acestea, continuarea urmăririi penale in personam a numitului A., în calitate de suspect, s-a dispus în data de 8 mai 2017, iar punerea în mișcare a acțiunii penale față de aceasta s-a dispus în data de 25 iulie 2017.

Drept urmare, apărarea a susținut că, deși în cauză se impunea o soluție de clasare, procurorul a sesizat cu rechizitoriul instanța de judecată, iar la acest moment cauza se află în stare de judecată în prima instanță, urmând ca, în raport de actuala reglementare, Curtea de Apel București să dispună o soluție de încetare a procesului penal.

S-a apreciat că o asemenea soluție legislativă încalcă, pe de-o parte, principiile legalității procesului penal și cel al separării funcțiilor judiciare, iar pe de altă parte, încalcă dreptul persoanei cercetate penal la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil.

Astfel, deși soluționarea cauzei printr-o ordonanță de clasare era imperativă anterior momentului punerii în mișcare a acțiunii penale, inculpatul A. continuă să fie parte în procesul penal de față, cu toate că acestuia nu îi mai poate fi atrasă răspunderea penală, fiind într-o evidentă situație de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, context în care apărarea a făcut trimitere și la jurisprudența instanței de contencios constituțional (Deciziile nr. 189 din 2 martie 2006; nr. 641/2014 -principiul accesului liber la justiție, principiul legalității, principiul separării funcțiilor judiciare, dreptul la un proces echitabil).

Apărarea a reiterat faptul că, deși la acest moment în speță a intervenit prescripția răspunderii penale, instanța de judecată procedează la stabilirea limitelor judecății și la judecata faptei, fiind forțată să ignore faptul că raportul juridic de drept penal s-a stins, iar constatarea intervenirii prescripției se realizează abia în momentul pronunțării hotărârii judecătorești, aspect ce în optica sa încalcă în mod flagrant dreptul fundamental la un proces echitabil.

Suplimentar, s-a apreciat că trebuie avut în vedere că cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii sau de interesul public invocat, una dintre aceste cerințe fiind chiar claritatea, precizia și previzibilitatea legilor procesuale, claritatea normelor procesuale reprezentând un element determinant în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în jurisprudența sa constantă, precum și o cerință implicită a principiului securității juridice, nerespectarea criteriilor de calitate a legii putând atrage încălcarea acestuia.

Având în vedere toate argumentele expuse, apărarea a conchis că imprecizia legiuitorului, care nu a circumstanțiat expres soluția prevăzută la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., generează o situație de imprevizibilitate, incompatibilă cu art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României și care poate genera încălcarea altor drepturi fundamentale, intervenția Curții Constituționale fiind eminamente necesară în vederea asigurării respectării dispozițiilor legii fundamentale.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către inculpatul A., curtea a notat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a constatat că inculpatul a invocat neconstituționalitatea prevederilor art. 396 alin. (6) și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., aspecte ce vizează verificarea legalității efectuării activităților de urmărire penală în procedura camerei preliminare.

Curtea a reținut că în acest moment cauza se află în cursul judecății, faza cercetării judecătorești, motiv pentru care faza procesuală în care puteau fi invocate aceste aspecte a fost depășită în cauză. S-a mai reținut că aceste aspecte nu vizează fondul cauzei, neputând avea relevanță în această faza procesuală.

Curtea a apreciat că eventuala nedeclarare ca neconstituțională a prevederilor art. 396 alin. (6) și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., în sensul indicat de inculpatul A., nu are legătură cu soluționarea cauzei de față, în condițiile în care, prin acestea, instanța de judecată poate pronunța o soluție asupra fondului cauzei, chiar și în ipoteza în care la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale era incident un caz de împiedicare a exercitării acesteia, prevăzut la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, având în vedere faza procesuală în care se află cauza, s-a apreciat că inculpatul nu mai poate justifica un interes prin invocarea respectivei excepții de neconstituționalitate care privește faza camerei preliminare.

În raport de prezentul cadru procesual, respectiv judecată în fond, curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată de către inculpatul A. nu are legătură cu soluționarea în fond a prezentei cauzei, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs inculpatul A..

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 396 alin. (6) și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, inculpatul A., prin apărător ales, a susținut, în esență, că dispozițiile legale criticate, prin raportare la dispozițiile art. 15 și art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., sunt neconstituționale în măsura în care permit instanței penale să soluționeze acțiunea penală și în ipoteza în care aceasta era lipsită de obiect la momentul sesizării, întrucât astfel sunt încălcate principiile legalității procesului penal și cel al separării funcțiilor judiciare, precum și dreptul persoanei inculpate la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, fiind contrar art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

A mai arătat recurentul că prevederile invocate nu vizează verificarea legalității efectuării activităților de urmărire penală în procedura camerei preliminare, ci vizează soluția pe care instanța de judecată o pronunță asupra fondului cauzei, soluție ce implică cercetarea fondului și pe care o apreciază a fi neconstituțională în raport de alte norme procesuale, ce sunt aplicabile și etapei urmăririi penale, dar fără a se limita la aceasta.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte reține că excepția de neconstituționalitate evaluată este ridicată de o parte din proces (inculpatul A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea cauzei penale privind, printre alții, pe inculpatul A., trimis în judecată sub aspectul săvârșirii în concurs a infracțiunilor de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen., și complicitate la spălare de bani, prev. de art. 48 din C. pen., rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea 656/2002, cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., ce face obiectul dosarului nr. x/2021, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Totodată, se constată că excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții legale în vigoare, respectiv art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

În acest context, reținând că dispozițiile legale criticate pe calea excepției nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituționale, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior textul de lege criticat.

În ceea ce privește, însă, examenul legăturii excepției cu cauza, Înalta Curte reține că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Se constată că recurentul pretinde că art. 396 alin. (6) și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. sunt contrare art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, în măsura în care permit instanței penale să se pronunțe asupra acțiunii penale chiar și atunci când aceasta era lipsită de obiect la momentul sesizării, întrucât s-ar genera astfel o pretinsă încălcare a principiului legalității procesului penal, a principiului separării funcțiilor judiciare și a dreptului inculpatului la un proces echitabil, desfășurat într-un termen rezonabil.

În motivarea recursului, recurentul a mai susținut că prevederile invocate vizează soluția pe care instanța de judecată o pronunță asupra fondului cauzei, soluție ce implică cercetarea fondului și pe care o apreciază a fi neconstituțională în raport de alte norme procesuale, ce sunt aplicabile și etapei urmăririi penale, dar fără a se limita la aceasta.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest sens, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că instanța de contencios constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]".

Cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, "legătura cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)

Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)

Practic, "decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare intrinsecă, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, din moment ce cauza se află în faza judecății în fond, iar aspectele invocate prin excepția de neconstituționalitate privesc, în realitate, legalitatea actelor efectuate în cursul urmăririi penale -chestiuni ce pot fi analizate exclusiv în procedura camerei preliminare. În acest stadiu procesual, instanța poate doar verifica incidența prescripției răspunderii penale conform dispozițiilor legale aplicabile și, dacă este cazul, să dispună încetarea procesului penal, fără a se putea pronunța asupra legalității măsurilor dispuse de procuror, etapa procedurii de cameră preliminară fiind depășită, motiv pentru care excepția de neconstituționalitate invocată apare inadmisibilă, lipsa legăturii cu cauza fiind vădită în raport cu stadiul concret în care se află dosarul, întrucât decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

Cât privește referirea/comparația pe care autorul excepției o face în raport cu alte norme procesuale, ce sunt aplicabile, spre exemplu, și etapei urmăririi penale, aceasta nu poate fi primită ca argument în susținerea excepției de neconstituționalitate în raport cu prevederile art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit căruia "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.", coroborat cu jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional.

Astfel, sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut în mod consecvent că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. (Decizia nr. 202 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 361 din 11 mai 2016; Decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 693 din 13 noiembrie 2013; Decizia nr. 349 din data de 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 963 din 03 octombrie 2022; Decizia nr. 129 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 29 iunie 2023).

Curtea Constituțională a mai reținut că, procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele (în acest sens, Decizia nr. 486 din 11 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2004, și Decizia nr. 701 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Soluția se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curții Constituționale ar fi de prisos, întrucât instanța de contencios constituțional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate și ar respinge excepția ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, reținând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. și art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 90 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 90 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2025.