ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 aprilie 2025

Deliberând asupra admisibilității cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1385/20.09.2024 a Judecătoriei Brașov a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 13.300 RON, corespunzătoare a 190 zile-amendă și unui cuantum al unei zile-amendă de 70 RON, pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe (faptă din data de 02.12.2021).

I s-a atras atenția inculpatului că, în caz de neexecutare cu rea-credință, în tot sau în parte, a pedepsei amenzii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoarea.

Împotriva sentinței penale nr. 1385/20 septembrie 2024 pronunțată de Judecătoria Brașov au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 78/AP din data de 30 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de către inculpatul A., prin avocat ales privind repunerea pe rol a cauzei.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva sentinței penale nr. 1385/20.09.2024 a Judecătoriei Brașov pronunțată în dosarul nr. x/2024, pe care a desființat-o sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatului A..

Rejudecând în aceste limite, în temeiul art. 336 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani stabilit în condițiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., inculpatul a fost obligat să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) dom C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile în cadrul Primăriei mun. Brașov sau în cadrul Direcției de Servicii Sociale Brașov.

I s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 96 alin. (1) și (4) din C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării sub supraveghere în situația în care, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligațiile impuse, precum și în situația săvârșirii unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de supraveghere.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. - dreptul de a conduce autovehicule - pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelul declarat de către inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 200 RON, iar în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. restul cheltuielilor au rămas în sarcina statului.

În esență, curtea a apreciat că, prima instanță a stabilit corect starea de fapt, prin coroborarea judicioasă a mijloacelor de probă administrate în cauză, în condiții de legalitate, stare de fapt expusă mai sus și care în esență, constă în următoarele: În data 02.12.2021, în jurul orelor 19:20, inculpatul A. a condus sub influența substanțelor psihoactive autoturismul marca x pe str. x din mun. Brașov, dinspre str. x spre str. x.

În ceea ce privește încadrarea juridică, curtea a reținut că fapta inculpatului realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În acest sens, a apreciat că mijloacele de probă ce dovedesc, în afara oricărui dubiu, faptul că inculpatul a săvârșit infracțiunile mai sus descrise sunt: procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante din 02.12.2021, procesul-verbal din data de 02.12.2021 și fișa de intervenție la eveniment întocmite de lucrătorii din cadrul Inspectoratul de Jandarmi Județean Brașov, bonul drugtest seria x, nr. 74, buletinul de analiză toxicologică-toxice persoane nr. 1541/05.07.2021 emis de I.N.M.L. Mina Minovici București, cererea de analiză, examenul clinic, raportul de expertiză medico-legală nr. x din 11.11.2023 emis de I.N.M.L. Mina Minovici București, declarațiile martorilor B. și C., fișa privind istoricul abaterilor la regimul circulației, declarațiile inculpatului A., stick de 6 GB depus de inculpat în probațiune la dosar și proces-verbal de vizionare.

A mai arătat că, din buletinul de analiză toxicologică persoane nr. 1541 din data de 05.07.2021 emis de Institutul Național de Medicină legală, rezultă că inculpatul avea în sânge următoarele substanțe: THC 0,005ug/ml, THC -OH 0,003 ug/ml, THC-COOH 0,063 ug/ml, iar potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit de către Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici, având în vedere rezultatul determinărilor toxicologice, la momentul opririi în trafic, inculpatul se afla sub influența substanțelor psihoactive.

Raportat la toate aceste mijloace de probă cu caracter științific și obiectiv, curtea a constatat că inculpatul se afla sub influența substanțelor psihoactive, aceste mijloace de probă, coroborându-se cu declarația de recunoaștere a inculpatului.

Totodată, instanța de apel a reținut că, la termenul de judecată din 04.09.2024, în fața primei instanțe și în prezența apărătorului ales, inculpatul a arătat că recunoaște în integralitate acuzația, recunoaște faptul că a condus sub influența substanțelor psihoactive și nu a contestat probele din faza de urmărire penală.

Asupra individualizării judiciare a pedepsei, solicitată prin motivele de apel ale parchetului, curtea a constatat că pedeapsa spre care s-a orientat instanța de fond, respectiv amenda în valoare de 13.300 RON, corespunzătoare a 190 zile-amendă și unei zile-amendă de 70 RON, nu este proporțională cu gravitatea faptei imputate inculpatului, fiind nejustificat de blândă.

Astfel, instanța a reținut că organele de poliție au fost sesizate după ce inculpatul s-a șicanat în trafic cu un alt șofer, vădind un comportament necorespunzător, la examenul clinic realizat în cadrul Spitalului Clinic de Urgență Brașov față de inculpat constatându-se semne clinice sugestive consecutive consumului recent de substanțe psihoactive (absența reflexului fotomotor și a celui de acomodare), consumul fiind dovedit cu buletinul de analiză toxicologică nr. x întocmit de Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici, iar starea de influență prin concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. x din 11.11.2023 emis de I.N.M.L. Mina Minovici București.

Totodată, curtea a avut în vedere, atât cazierul contravențional al inculpatului, care evidențiază multiple abateri și a apreciat că pedeapsa amenzii nu are aptitudinea de a reflecta în mod fidel gravitatea faptei săvârșite, dar și circumstanțele favorabile inculpatului, respectiv buna reputație a acestuia, lipsa antecedentelor penale, împrejurarea că inculpatul a încetat consumul de canabis, apreciind că pedeapsa stabilită de prima instanță nu este suficientă pentru a asigura îndreptarea inculpatului și descurajarea acestuia de a mai comite alte infracțiuni pe viitor, însă aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în cuantum egal cu minimul special prevăzut de lege, redus prin efectul art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., este suficient pentru atingerea scopului pedepsei, acela de reeducare, reintegrare socială și cu precădere, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

De asemenea, față de elementele care caracterizează fapta inculpatului, este necesară completarea tratamentului sancționator al inculpatului, în sensul aplicării pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., fiind necesar un interval de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în care inculpatul să nu conducă autovehicule pe drumurile publice pentru a conștientiza importanța majoră pe care o are respectarea normelor care reglementează circulația pe drumurile publice.

În ceea ce privește individualizarea executării pedepsei, curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91 din C. pen. pentru dispunerea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, pedeapsa aplicată fiind închisoarea de cel mult 3 ani, inculpatul nu a fost anterior condamnat și acesta s-a prezentat personal în fața instanței, manifestându-și acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității. De asemenea, raportat la persoana inculpatului, vârsta, conduita conformă adoptată de acesta până în prezent în societate, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia însă sub supravegherea unui organism specializat, inculpatul nu va mai comite alte infracțiuni.

Cu referire la motivele de apel formulate de inculpat, curtea a apreciat că, gravitatea infracțiunii săvârșite, dar și circumstanțele personale ale acestuia reprezintă suficiente motive pentru a constata că solicitarea acestuia este nefondată.

Asupra cererii de repunere a cauzei pe rol și a incidenței deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 25 din data de 27.01.2025, a apreciat că nu se impune punerea în discuție a acestei decizii invocate în apărare, în cuprinsul deciziei invocate (punctul 159), dar și în dispozitiv arătându-se că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din C. pen., pentru realizarea condiției esențiale atașată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influența unor substanțe psihoactive, este necesar să se constate, atât prezența în probele biologice a substanței psihoactive, cât și aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacității de a conduce.

Raportat la aceste considerente, nu este întemeiată solicitarea inculpatului de repunere a cauzei pe rol, neexistând aspecte de lămurit în cauză din perspectiva incidenței deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 25 din data de 27.01.2025.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 07 martie 2025 (data poștei- dosar nr. x/2024 al Cuții de Apel Brașov).

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea de Apel Brașov a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, conform dovezii de comunicare aflate la dosarul cauzei.

În cauză nu au fost depuse concluzii scrise.

După efectuarea comunicării prev. de art. 439 din C. proc. pen., Curtea de Apel Brașov a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției Penale, la data de 03 aprilie 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeași dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedură prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 24 aprilie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) din C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 440 din C. proc. pen. admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

Stabilind sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casație, art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. enumeră limitativ procurorul, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, în aceste din urmă cazuri exercitarea dreptului putându-se realiza, fie personal, fie prin reprezentant legal sau reprezentant convențional cu împuternicire specială (avocat).

Totodată, referitor la conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. a stabilit că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c) și semnătura persoanei care exercită recursul în casație (lit. d), rezultând, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac sau are calitatea de reprezentant legal ori convențional al titularului, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea îndeplinește și condiția prevăzută de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A., care a formulat și apel în cauză.

Cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele și prenumele recurentului inculpat, domiciliul acestuia, precum și domiciliul procesual ales, decizia împotriva căreia a formulat cerere de recurs în casație, cererea fiind semnată de apărătorul ales al inculpatului, cu împuternicire avocațială depusă la dosar .

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și 7 din C. proc. pen.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, preliminar, a expus considerații preliminare privind natura și cadrul judecării căii extraordinare de atac a recursului în casație.

Cu referire la cazul de recurs în casație prev. de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" a susținut că recursul în casație vizează în special dezlegarea chestiunii de drept dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 25/2025 pronunțată la data de 27 ianuarie 2025 în dosarul nr. x/2024.

În acest sens apărarea inculpatului a arătat că, recursul vizează exclusiv probleme de drept rezultate din aceea că faptele recurentului inculpat, așa cum au fost reținute material prin decizia instanței de apel, nu constituie infracțiunea de infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive. Din coroborarea elementelor care circumstanțiază faptele reținute de instanța de apel, rezultă că acestea nu intră în sfera ilicitului penal, nefiind întrunite elementele de ticipicitate prevăzute de normele de incriminare, în lipsa unor probe care să statueze asupra împrejurării că, deși prezentă în probele biologice recoltate, la momentul conducerii autoturismului de către inculpat, substanța psihoactivă (THC) mai avea aptitudinea să producă efecte asupra sistemului nervos central al inculpatului.

Motivul de casare invocat are la bază principiul legalității incriminării, reglementat de dispozițiile art. 1 din C. proc. pen., conform căruia legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni, în doctrina de specialitate stabilindu-se că intră sub incidența acestui caz de casare și situațiile în care inculpatul a fost condamnat, deși faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii. Prin urmare, rezultă că motivul de casare invocat privește și situațiile în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune.

În acest sens, a susținut că, în considerentele Deciziei nr. 631 din 11 noiembrie 2014, la paragraful 41, Curtea Constituțională a statuat că "absența oricărui element constitutiv ai infracțiunii lipsește acțiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondență între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală". În plus, din chiar expunerea de motive a C. pen. (pct. 2.4) rezultă că "prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta concretă săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, corespunde întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitate subiect activ sau pasiv, etc), cât și a elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăție)".

Prin urmare, a arătat că, în cadrul recursului în casație, instanța analizează dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, privită prin exigențele Deciziei nr. 25/2025 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Transpunând considerentele de ordin teoretic și jurisprudențial invocate anterior la situația de fapt din prezenta cauză, astfel cum aceasta a fost reținută prin decizia de condamnare, precum și în considerarea argumentelor care vor fi expuse pe larg în cele ce urmează, apărarea inculpatului a susținut că este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În continuare, inculpatul a susținut că motivele invocate țin exclusiv de tipicitatea obiectivă a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea.

În acest sens, a arătat că, analiza probelor aflate la dosarul penal reliefează faptul că soluția de condamnare a inculpatului A. pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive prev. de art. 336 alin. (2) din C. pen., nu se bazează pe probe științifice care să reliefeze aptitudinea substanțelor depistate în sângele inculpatului de a putea determina afectarea capacității de a conduce a acestuia.

Pe de altă parte, a învederat că astfel de probe, deși ar fi fost posibil să fie administrate, iar apărarea a solicitat acest lucru, au fost respinse de organul de cercetare penală, soluție menținută de procurorul de caz, viciind astfel în mod profund raportul de expertiză medico-legală elaborat în cauză.

Relevantă în acest sens s-a apreciat a fi solicitarea apărării din data de 22.11.2022, când s-a cerut suplimentarea/reformularea obiectivelor stabilite de către organul de cercetare penală, în raport, cu trei obiective suplimentare solicitate de apărare, în scopul lămuririi tuturor aspectelor cauzei, respectiv a respectării dreptului la apărare al suspectului:

"Să se precizeze care sunt modificările subiective și obiective ale stării generale asociate consumului de canabis, precizându-se totodată ce manifestări clinice pot să fie documentate prin observație și prin examen clinic la consumul sporadic de canabis.

Care este durata efectelor consumului de canabis și care este perioada în care substanța poate fi depistată în corp.

Având în vedere durata limitată a efectelor consumului de canabis să se precizeze dacă prin raportare la momentul consumului precizat în cuprinsul ordonanței prin care s-a dispus confirmarea efectuării în continuare a urmăririi penale (30.11.2021), A. se mai afla sub efectul (influența) substanței depistate în sânge în momentul în care a fost depistat în trafic (02.12.2021)."

În continuare, apărarea inculpatului a susținut că, deși aceste întrebări aveau rolul de a înlătura orice stare de echivoc în ceea ce privește prezența substanțelor psihoactive și afectarea capacității de a conduce a inculpatului, în mod eronat organul de cercetare penală a considerat că nu se impune suplimentarea/reformularea obiectivelor stabilite inițial prin Ordonanța din 30.09.2022, cu motivarea că "Întrebările formulate sunt cuprinse în motivele stabilite inițial".

Astfel, a arătat că o analiză a obiectivelor expertizei medico-legale dispuse prin Ordonanța din 30.09.2022 reliefează faptul că, deși există un obiectiv cu conținut similar întrebării nr. 1 propuse de apărare, respectiv obiectivul nr. 3 "Care sunt consecințele posibile ale ingerării substanței descoperite...", formularea organului de cercetare penală s-a făcut de o manieră generală și, în consecință, a permis expertului formularea unor concluzii parțiale, inapte să clarifice situația de fapt.

În plus, a arătat că a criticat inclusiv faptul că, modul de formulare al întrebării de către organul de cercetare penală "sugerează" de fapt răspunsul pe care ar urma să îl ofere expertul medico-legal, față de mențiunile existente între paranteze.

Din punctul de vedere al apărării, ar fi fost esențial ca în prezenta cauză, experții INML, pe lângă informațiile generale legate de consecințele consumului de canabis, să precizeze exact care sunt, în concret, aceste modificări, pentru a analiza dacă prin raportarea la persoana inculpatului recurent A., substanța existentă în organismul său putea determina afectarea capacității de a conduce un autoturism a acestuia.

În ceea ce privește obiectivul suplimentar nr. 2 propus de apărare, analiza acestuia reliefează că problematica ce se cerea a fi lămurită de către expert nu s-a regăsit menționată în întrebările stabilite de către organul de cercetare penală, motivul invocat pentru respingerea acesteia neavând fundament în actele dosarului.

Așa cum am arătat în susținerea cererii privind stabilirea acestui obiectiv, orice substanță ingerată în corpul uman este metabolizată și, în consecință, produce efecte limitate în timp, motiv pentru care răspunsul experților INML sub aspectul lămuririi duratei efectelor consumului de canabis, precum și a timpului în care substanța rămâne în corp (și poate fi depistată), era esențial pentru departajarea celor două intervale de timp, prin raportare la împrejurările ce fac obiectul cercetărilor în prezenta cauză.

În susținerea acestui obiectiv, dar în strânsă legătură și cu obiectivul nr. 3 propus de apărare, am făcut trimitere inclusiv la studiile de specialitate, potrivit cărora canabisul rămâne în urină pentru o perioadă cuprinsă între 7-30 zile, în sânge 2 săptămâni, iar în păr până la 90 de zile.

Din perspectiva apărării, există o deosebire fundamentală între modul de formulare al obiectivului nr. 3 propus de apărare și obiectivul nr. 6 propus de organul de cercetare penală, această din urmă formulare făcând trimitere la dispozițiile art. 336 alin. (2) din C. pen.

Or, cerința organului de cercetare penală depășește atribuțiile/competențele unui expert chemat să lămurească aspectele tehnice ale cauzei, din punctul de vedere al apărării experții INML fiind ținuți să stabilească/răspundă la întrebări în acord cu doctrina medicală și farmaceutică de specialitate, sub aspectul duratei efectelor consumului de canabis și a perioadei în care substanța poate fi depistată în corp.

Prin urmare, pentru lămurirea împrejurărilor relevante ale cauzei, experții INML ar fi trebuit să fie chemați să lămurească strict aspectele ce țin de domeniul medical/farmaceutic prin raportare la aspectele reținute în cauză, în cuprinsul Ordonanței din 19.09.2022 prin care s-a dispus de către procurorul de supraveghere confirmarea efectuării urmăririi penale față de A. fiind precizat că suspectul le-ar fi "menționat lucrătorilor de poliție care s-au deplasat la fața locului că a consumat o țigară care conținea canabis în data de 30.11.2021".

Așa cum a arătat anterior, inculpatul a susținut că, potrivit doctrinei medicale și farmaceutice în domeniu, efectele consumului de canabis au o durată limitată la 4-6 ore de la momentul consumului, aspect ce ar fi trebuit confirmat/infirmat de experții INML prin raportare la persoana inculpatului și nu la modul general, relevante pentru cauză fiind lămurirea aspectelor privitoare la durata efectelor consumului de canabis prin raportare la momentul reținut al consumului și cel al depistării în trafic și valorile de THC reliefate de analizele de sânge.

În opinia apărării inculpatului, aspectele menționate anterior reliefează faptul că cele cinci obiective stabilite de către organul de cercetare penală și răspunsurile date prin Raportul de expertiză medico-legală nr. x al INML nu au aptitudinea să lămurească toate împrejurările relevante pentru justa soluționare a cauzei, unele dintre acestea încălcând chiar, prin modul de formulare, dreptul la apărare al suspectului și prezumția de nevinovăție de care acesta ar trebui să se bucure pe parcursul procesului penal.

Suplimentar, inculpatul a susținut că nu a fost avută în vedere solicitarea sa de a se verifica împrejurările consemnării în Anexa nr. 6 la normele metodologice - Ordin M.S. nr. 277/2015, completată la data de 02.12.2021 ora 21:22 pct. 11.4 reflex fotomotor: absent respectiv pct. 11.5 reflex de acomodare convergentă: absent, din moment ce acesta nu a fost supus testelor neurologice de către medicul specialist dr. D. la momentul conducerii la spital.

Ca atare, în opinia recurentului inculpat, simpla constatare obiectivă de către instanțele de fond și apel a faptului că, în analizele recoltate inculpatului recurent A. s-a identificat tetrahidrocanabiol în concentrație de 0,005ug/ml, nu îi pot atrage acestuia de plano răspunderea sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive, atâta vreme cât la dosar nu a fost probată, în mod științific, aptitudinea substanței psihoactive de a afecta capacitatea de a conduce a inculpatului.

Or, prezumția de nevinovăție este garantată de art. 4 din C. proc. pen., art. 23 alin. (11) din Constituția României, art. 6 para. 2 CEDO și art. 48 alin. (1) din CDFUE și presupune că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă și că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau a inculpatului.

Cu alte cuvinte, atât timp cât instanța, fără a avea o certitudine în acest sens, a preluat, fără rezerve, teza conform căreia, inculpatul A., la data de 02.12.2021, orele 19:38 (ora opririi în trafic conform procesului-verbal de constatare a infracțiuni) a condus autoturismul sub influența substanțelor psihoactive, soluția de condamnare este una vădit nelegală.

În acest sens a mai arătat că prezumția de nevinovăție îi garantează inculpatului dreptul de a fi condamnat numai pe baza probelor, iar probele trebuie să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta a săvârșit fapta de care este acuzat.

Recurentul inculpat a mai susținut că, în speța supusă analizei este unui dubiu care trebuia interpretat în favoarea inculpatului, iar nu în defavoarea sa, atât legislația națională, cât și cea europeană obligând instanța să procedeze în sensul indicat.

În continuare, apărarea inculpatului a învederat dispozițiile art. 6 paragraf (2) din Directiva 2016/343/UE, potrivit cărora, statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective, susținând, totodată, că în literatura de specialitate s-a reținut că "chiar dacă prezumția de nevinovăție nu este de natură a conduce în toate cazurile la stabilirea adevărului într-o cauză penală (protejând, atât persoanele care în realitate au săvârșit o faptă penală care în realitate au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, cât și pe cele nevinovate), ea constituie elementul central al raționamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluție de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăția inculpatului (in dubio pro reo).

Nu în ultimul rând a invocat practica instanței supreme, potrivit căreia, regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii și se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. (decizia nr. 3465 din 27 iunie 2008).

Concluzionând, inculpatul A., prin apărător, a susținut că situația de fapt reținută de către parchet, cauționată prin hotărârile instanțelor de fond și apel, conform căreia recurentul inculpat a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, nu își găsește fundamentul în concluziile unei analize științifice, pe bază de probe, care să statueze asupra aptitudinii substanței depistate în sângele inculpatului de a putea determina afectarea capacității de a conduce a acestuia.

Pentru toate aceste motive, a solicitat, raportat la motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei și achitarea recurentului inculpat, având în vedere că situația de fapt reținută de către instanța de apel nu se suprapune modelului legal al normei incriminatoare privind infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., pentru care recurentul a fost condamnat.

Înalta Curte reține că, printre alte condiții, admiterea în principiu a recursului în casație este condiționată de constatarea că motivul pe care aceasta se sprijină este dintre cele prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

Prin raportare la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, se reține că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.

În cuprinsul cererii de recurs în casație recurentul inculpat a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 și 7 din C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație reglementat la pct. 1 al art. 438, Înalta Curte reține că aceasta vizează situația în care "în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente".

Însă, în cuprinsul motivelor de recurs în casație nu se regăsește nicio susținere cu privire la acest caz de recurs în casație, fiind invocat formal.

În ceea ce privește sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent, aceasta vizează acele situații în care, fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.

Deși recurentul inculpat A. și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu formal cazului de recurs în casație invocat, acesta contestând legalitatea probelor administrate în cauză.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

În condițiile în care nu se critică situația de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, www.x.ro).

Înalta Curte constată astfel că, în realitate criticile recurentului au la bază o solicitare de interpretare a materialului probator, acesta făcând referire la probele administrate în cauză (expertiza medico-legală, ale cărei obiective au fost contestate de recurentul inculpat în faza de urmărire penală) precum și modalitatea în care au fost administrate probele în faza de urmărire penală, la judecarea cauzei în fond și în apel, contestând chiar starea de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de fond și confirmată de cea de control judiciar, prin prisma concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. x al INML care, la unele dintre obiectivele stabilite de organele de urmărire penală, cu ignorarea solicitărilor apărării inculpatului, au formulat răspunsuri parțiale inapte să clarifice situația de fapt, relevante pentru cauză, în opinia apărării fiind, lămurirea aspectelor privitoare la durata efectelor consumului de canabis prin raportare la momentul reținut al consumului și cel al depistării în trafic și valorile de THC reliefate de analizele de sânge.

Așadar, recurentul solicită o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința configurării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele inferioare și intrată în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casație nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de instanța de apel.

Analiza de legalitate a instanței de recurs în casație nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Pe calea recursului în casație nu pot fi invocate și, corespunzător, nu pot fi analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele indicate expres de legiuitor.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare invocat și nici din perspectiva altui caz prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 78/AP din data de 30 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 78/AP din data de 30 ianuarie 2025 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 aprilie 2025.