ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 09 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 8 C. civ. din 12 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis cererea de recunoaștere și executare a hotărârii judecătorești formulată de autoritățile din Austria, prin intermediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

În baza art. 166 alin. (1)-(4) și alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a recunoscut sentința penală nr. 19 Hv 18/23x din 23.07.2023, a Tribunalului Klagenfurt din Austria, rămasă definitivă la data de 23.01.2024, privind condamnarea cetățeanului român A., în prezent aflat în executarea pedepsei în Centrul forensic-terapeutic Asten din Austria, la pedeapsa detențiunii pe viață, și depunerea într-un centru de terapie forensică, pentru săvârșirea a două infracțiuni omor, prevăzută de art. 75 din C. pen. austriac, având corespondent în legislația penală română o infracțiune de omor calificat, prev. de art. 188-189 alin. (1) lit. a) și f) din C. pen., și a dispus executarea în România a pedepsei detențiunii pe viață și a măsurii de siguranță a internării medicale.

S-a luat act că persoana condamnată A. este de acord să execute pedeapsa în România.

În baza art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei detențiunii pe viață, conform C. proc. pen. român.

S-a luat act că perioada deja executată de către persoana condamnată în statul emitent al hotărârii de condamnare era de 1077 de zile, la data de 10.01.2025, persoana condamnată executând în continuare, de la această dată la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei detențiunii pe viață aplicată cetățeanului român A., conform C. proc. pen. român pentru o infracțiune de omor calificat, prev. de art. 188-189 alin. (1) lit. a) și f) din C. pen., la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

S-a dispus comunicarea sentinței definitive și a unui exemplar al mandatului de executare a pedepsei închisorii autorității competente a statului emitent, respectiv autorităților judiciare din Austria, Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul I.G.P.R., precum și, în copie, Direcției de Drept Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiției din România, conform art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004.

S-a dispus comunicarea de către Direcția de Drept Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiției din România către statul solicitant a dispozițiilor din legislația internă privind eliberarea anticipată sau condiționată a persoanei condamnate.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Ploiești a reținut că prin sentința penală definitivă a cărei recunoaștere și executare se solicită, s-a procedat, atât la condamnarea la pedeapsa privativă de libertate a detențiunii pe viață, cât și la dispunerea depunerii persoanei condamnate într-un centru de terapie forensică, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (2) din C. pen. austriac.

În certificatul întocmit în conformitate cu articolul 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, la rubrica referitoare la tipul pedepsei, este bifat atât "pedeapsă privativă de libertate", cât și "măsură privativă de libertate", detaliile menționate cu privire la această măsură, detalii necesar a fi precizate, conform formularului, fiind "internarea într-un centru forensic-terapeutic conform art. 21 alin. (2) din C. pen.."

De asemenea, a mai reținut că în conținutul certificatului, la rubrica "Alte informații relevante pentru caz", este redat, printre altele, și conținutul următoarelor texte relevante din C. pen. austriac: art. 21, având denumirea marginală "Detenție penală într-un centru forensic-terapeutic", art. 24 și art. 25.

Articolul 21 alin. (2) din C. pen. austriac, invocat ca temei de drept al măsurii privative de libertate dispuse în cauză pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață, are următorul conținut:

"Dacă există astfel de temeri (că, ținând cont de persoana, de starea sa și de natura faptei există temeri că aceasta, sub influența tulburării personalității sale, ar mai comite o faptă penală- n.n.), internarea într-un centru forensic terapeutic se face și în cazul unei persoane, care, fără să fie în stare de iresponsabilitate, comite, sub influența anormalității mintale sau psihice de un grad ridicat, o faptă conform alin. (3) (relevantă este menționarea infracțiunilor care se pedepsesc cu mai mult decât un an închisoare-n.n.). Într-un astfel de caz, internarea se face totodată cu aplicarea pedepsei".

În acest context, Curtea a apreciat că, în mod cert, intenția autorităților austriece a fost aceea de a obține o recunoaștere și o executare în România a sentinței penale nr. 19 Hv 18/23x din 23.07.2023, a Tribunalului Klagenfurt din Austria, rămasă definitivă la data de 23.01.2024, atât sub aspectul pedepsei cu detențiunea pe viață, cât și sub aspectul măsurii privative de libertate anterior menționate.

Totodată, a considerat că o astfel de modalitate de soluționare a sesizării nu depășește nici limitele a ceea ce se poate solicita și dispune în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, și nici limitele învestirii instanței prin Ordonanța nr. 5532/II-5/2025 din data de 28.04.2025 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Astfel, în privința celui din urmă aspect, Curtea a constatat că, deși, în considerentele ordonanței se fac referiri în principal la pedeapsa detențiunii pe viață (referiri sunt și la internarea persoanei condamnate într-un centru forensic-terapeutic), dispoziția de sesizare vizează examinarea hotărârii străine și pronunțarea unei soluții în conformitate cu dispozițiile art. 166 din Legea nr. 302/2004.

În ceea ce privește posibilitatea de a solicita și dispune în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, a constatat că, în însăși titulatura actului ("Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală, care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană"), pe lângă pedepse, sunt menționate și măsurile privative de libertate.

La articolul 1) al Deciziei-cadru, care conține definiții ale unor termeni folosiți în textul deciziei, la lit. b), se arată că prin "pedeapsă" în sensul prezentei decizii-cadru, se înțelege "orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracțiuni pe baza unui proces penal".

A precizat că din analiza articolului 9 alin. (1) lit. k) din Decizia-cadru, rezultă că "o măsură care constă în asistență psihiatrică sau medicală sau o altă măsură privativă de libertate", constituie un motiv facultativ de refuz al dispunerii recunoașterii si executării sentinței străine ("autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei"), doar în cazul în care această măsură, nu poate fi aplicată de statul de executare în conformitate cu sistemul său juridic sau medical.

Toate aceste reglementări au fost preluate și în legislația română (Legea nr. 302/2004). Astfel, art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede legea care guvernează "executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanța română", iar la articolul 163 alin. (1) lit. e) din același act normativ, este prevăzută, printre cazurile de nerecunoaștere și neexecutare, ipoteza în care "pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistență psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul național juridic sau de sănătate".

Curtea, analizând comparativ dispozițiile din legislația austriacă referitoare la măsura privativă de libertate a internării într-un centru forensic-terapeutic conform art. 21 alin. (2) din C. pen., cu dispozițiile din C. pen. și C. proc. pen. referitoare la măsura de siguranță cu caracter medical a internării medicale, a concluzionat că instituția aplicabilă în dreptul românesc, corespunzătoare măsurii privative de libertate dispuse față de persoana condamnată, este aceea a internării medicale, care, asemeni celei reglementate de dreptul penal austriac, nu este condiționată de reținerea iresponsabilității (în cazul concret al persoanei condamnate, deși s-a reținut prin raportul de expertiză întocmit în cauză, că "suferă de o tulburare de personalitate gravă, combinată și persistentă, cu părți narcisiste, histrionice și emoțional instabile de proporții patologice", care face să existe "o mare probabilitate" de a comite "noi infracțiuni cu consecințe grave, mai ales acte grave de violență gravă până la omucideri în relații noi", la individualizarea pedepsei, instanța austriacă a avut în vedere "o ușoară reducere a capacității de discernământ a inculpatei în timpul crimei", putând coexista cu o soluție de condamnare și nu se dispune pe o perioadă determinată, durata acesteia depinzând de evoluția stării de sănătate a condamnatului.

Analizând sesizarea formulată, Curtea a constatat că, potrivit art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) hotărârea este definitivă și executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;

c) persoana condamnată are cetățenie română;

d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimțământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzat în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163.

Articolul 163 prevede următoarele motive de nerecunoaștere și neexecutare:

- persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleași fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată și pentru alte fapte penale, instanța poate dispune recunoașterea parțială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții;

- persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleași fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută și pusă în executare pe teritoriul României;

- persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicție penală;

- pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române;

- pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistență psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul național juridic sau de sănătate;

- atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripția executării pedepsei;

- atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislația sa:

(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la consecințele legale în caz de neprezentare; sau

(ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și a fost încunoștințată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, și că, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată, persoana condamnată, fie a renunțat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.

- hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia, grațierea, dezincriminarea faptei, precum și în orice alte cazuri prevăzute de lege;

-de la caz la caz, luând în considerare circumstanțele specifice ale cauzei și după consultarea autorității competente a statului emitent, instanța poate refuza recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești transmise de statul emitent, dacă:

a) persoana este cercetată în România pentru aceeași faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate. În cazul în care hotărârea judecătorească a fost dată și pentru alte fapte penale, instanța poate dispune recunoașterea parțială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții;

b) atunci când statul emitent a respins cererea formulată în temeiul art. 170 alin. (1).

Curtea a constatat că în prezenta cauză sunt întrunite condițiile legale, nefiind incident niciun caz de nerecunoaștere și neexecutare, obligatoriu sau facultativ. Astfel, hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a fi efectuată este definitivă de la data pronunțării, 23.01.2024, și executorie, persoana condamnată fiind privată de libertate în Centrul criminalistico-terapeutic Asten.

Cele două infracțiuni reținute în sarcina persoanei condamnate, așa cum sunt ele descrise în sentința penală nr. 19 Hv 18/23x din 23.07.2023, a Tribunalului Klagenfurt din Austria, rămasă definitivă la data de 23.01.2024, dar și în certificatul întocmit conform art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, constând, au corespondent în legislația penală română o infracțiune de omor calificat, prevăzută de art. 188-189 alin. (1) lit. a) și f) din C. pen.

De asemenea, Curtea a reținut că în privința persoanei condamnate nu ar fi operat, potrivit legislației penale române, nicio cauză justificativă, de neimputabilitate sau de nerăspundere.

În acest context, a constatat că, deși, la momentul completării certificatului, 04.02.2025, persoana condamnată nu își exprimase consimțământul de a fi transferată în România, motivul, indicat în certificat, fiind acela că în Austria sunt condiții mai bune de detenție, ulterior, aceasta a revenit asupra poziției inițial exprimate, din informarea întocmită de autoritățile din Republica Austria în data de 05.03.2025, avută în vedere și de Ministerul Justiției în momentul întocmirii adresei cu nr. 8442/2025 din 14.04.2025 aflate al dosar, rezultând că dorește să fie transferată în România. Consimțământul nu era, oricum, necesar, conform art. 167 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., persoana în cauză având cetățenie română și locuind în România, așa cum se arată în certificat.

Curtea a avut în vedere și rezultatele verificărilor efectuate de procuror, faptul că persoana condamnată nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicție penală, răspunde penal potrivit legii române, pedeapsa și măsura privativă de libertate a căror executare se cere nu constau într-o măsură de asistență psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, nu prevăd un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul național juridic sau de sănătate, nu a intervenit prescripția executării pedepsei potrivit legii penale române, iar persoana condamnată a fost prezentă personal la judecată.

Împotriva acestei sentințe penale, persoana condamnată A. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței penale atacate și pe cale de consecință, respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Examinând, cu prioritate, pe cale de excepție admisibilitatea apelului formulat, invocată din oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin prisma actelor și lucrărilor de la dosar, reține următoarele:

Înalta Curte constată că împotriva sentinței penale nr. 8 C. civ. din 12 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, apelanta persoană condamnată A. a mai formulat anterior o cerere de apel, ce a format obiectul dosarului nr. x/2025, soluționat prin decizia penală nr. 190 din data de 21 august 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în sensul respingerii, ca tardiv.

În acest context, Înalta Curte reține că între prezenta cauză și cea care a format obiectul dosarului nr. x/2025 există identitate de părți, obiect și cauză, operând autoritatea de lucru judecat, fapt ce atrage inadmisibilitatea apelului formulat.

Jurisprudența instanței supreme este constantă în a aprecia că "autoritatea de lucru judecat semnifică, așadar, faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiției. Prin urmare, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces." (I.C.C.J., decizia penală nr. 6/A din 09 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023)

Prin urmare, prin promovarea unei noi cereri de apel, se apreciază că apelanta persoană condamnată a încălcat principiul unicității căii de atac prevăzut de lege, or admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordine de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 8 C. civ. din data de 12 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta persoană condamnată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1217 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 8 C. civ. din data de 12 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă apelanta persoană condamnată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1217 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 septembrie 2025.