ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 23 aprilie 2025

Asupra plângerii de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei ce are ca obiect plângerea formulată de A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. și represiune nedreaptă, prev. de art. 283 C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că la data de 23.03.2021 a fost înregistrată la Parchetul Militar București plângerea formulată de A. împotriva procurorilor militari B. și C. din cadrul Parchetului Militar București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. și represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) C. pen., în legătură cu modul de soluționare a dosarului nr. x/2021

Plângerea a fost transmisă pe cale administrativă la Parchetul, de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, unde a fost înregistrată sub nr. x/2021, la 23.04.2021.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 49/2022 privind desființarea secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, dosarul a fost transmis și înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub nr. x/2022 la 21.04.2022. Întrucât procurorul militar B. își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 49/2022 și dispozițiile procesual penale incidente, prin ordonanța nr. 1192/P/2022 din 19.05.2022 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, dosarul fiind înregistrat în evidențele secției de urmărire penală și criminalistică sub nr. x/2022, la 24.05.2022.

Din examinarea actului de sesizare se reține critica petentului în legătură cu modul de instrumentare a dosarului nr. x/2021 al Parchetului Militar București în care procurorii militari reclamați au efectuat acte de urmărire penală, dispunându-se trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., nefiind descrise în concret faptele penale sesizate și nefiind indicate mijloace de probă. Cauza la care se face referire se află pe rolul instanței de judecată.

Nemulțumirile petentului, sesizate și Inspecției Judiciare, nu au primit rezolvarea dorită, Direcția de Inspecție pentru procurori prin rezoluția nr. 22-1598/10.06.2022 dispunând clasarea sesizării formulate.

În contextual evocat de A. s-a constatat că nu există date sau indicii care să confirme existența infracțiunilor sesizate.

În legătură cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), în literatura de specialitate s-a arătat că, textul are în vedere inexistența unei fapte în materialitatea ei.

S-a menționat că la adoptarea soluției au fost avute în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 68/2017 referitoare la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Guvernul României și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, astfel: "Atunci când sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1), procurorul, din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală, dispune prin ordonanța clasarea, fără a efectua acte de urmărire penală în cauză. Cu alte cuvinte,... procurorul va dispune prin ordonanță soluția de clasare, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.. Curtea reține că, așa cum s-a explicat și în doctrină, acest caz de clasare poate interveni în oricare dintre fazele în care se află dosarul, prin raportare la începerea sau nu a urmăririi penale, a dobândirii calității de suspect sau a celei de inculpat. Dacă intervine după ce sesizarea este verificată și declarată admisibilă sub aspectul condițiilor de fond și de formă, dar din conținutul ei rezultă fără echivoc incidența unui caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale, clasarea are natura juridică a unei soluții de neurmărire, iar dacă soluția de clasare intervine după începerea urmăririi in rem, clasarea are valențele unei soluții de netrimitere în judecată."

Împotriva soluției de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanța nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Pentru a pronunța această soluție, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție examinând plângerea, ordonanța și actele dosarului, în esență, a constatat că nu exista niciun indiciu de natură a conduce la identificarea vreunui viciu de natură substanțială ori procedurală apt să conducă la infirmarea acesteia, soluția de clasare fiind temeinică și legală.

Împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, precum și împotriva ordonanței nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat plângere petentul A., solicitând admiterea plângerii, anularea ordonanței de clasare, cu consecința trimiterii cauzei la parchet în vederea continuării cercetărilor.

În motivarea plângerii petentul a arătat, în esență, că a formulat o plângere penală împotriva unor procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precizând că i-au fost încălcate drepturile procesuale prev. de art. 81 și art. 111 C. proc. pen. A menționat petentul că nu i s-a permis să depună probe, că nu a fost audiat și că nu a avut acces la dosar. De asemenea, a susținut că o bună perioadă de timp dosarul a fost plimbat de la o unitate de parchet la alta, fără a i se aduce la cunoștință acest fapt, toate cererile sale rămânând fără răspuns.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 24 martie 2025, sub nr. x/2025, stabilindu-se prim termen de soluționare a plângerii la data de 23.04.2025.

Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc la termenul din 23.04.2025, s-au luat concluziile petentului și procurorului asupra plângerii penale de față, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei hotărâri.

Examinând plângerea formulată de petentul A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 340 C. proc. pen., după respingerea plângerii formulate împotriva soluției de clasare pronunțată în cauză, persoana a cărei plângere a fost respinsă conform art. 339 C. proc. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Plângerea astfel cum a fost reglementată prin art. 340 C. proc. pen., dă eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Judecătorul de cameră preliminară realizează un control asupra modului în care s-au desfășurat actele, respectiv al soluției date.

Cum soluționarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală.

Rezultă, așadar, că, sesizat cu plângerea menționată, judecătorul nu este învestit cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale.

În raport de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate, judecătorul de cameră preliminară pronunță una din soluțiile prevăzute de art. 341 alin. (6) C. proc. pen.

La soluționarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor administrate în cursul judecării prezentei cauze.

Pentru a se iniția cercetări față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză s-a săvârșit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanșează procesul penal.

În speța de față, petentul A. critică efectuarea actelor de urmărire penală, precum și trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. și represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) C. pen., în legătură cu modul de soluționare a dosarului nr. x/2021

Deopotrivă, nemulțumirile petentului care au fost sesizate și Inspecției Judiciare, vizează faptul că acestea nu au fost rezolvate cu celeritate, mai mult Direcția de Inspecție pentru procurori prin rezoluția nr. 22-1598/10.06.2022 dispunând clasarea sesizării formulate.

Însă, se constată că din probele administrate nu s-au evidențiat elemente care să ducă la concluzia că soluțiile adoptate de către magistrații procurori, au fost date prin încălcarea legii, neexistând acel minim de date care să permită a se considera că intimații (B. și C.) au săvârșit faptele pe care petentul le-a reclamat, din situația de fapt expusă neconturându-se elementele concrete ale vreunei infracțiuni, fiind doar simple presupuneri și convingeri personale.

Aspectele învederate nu au aptitudinea de a atrage răspunderea penală a magistraților, întrucât simpla nemulțumire, subiectivă, a persoanei pretins defavorizate printr-o soluție nu poate constitui o premisă pentru angajarea răspunderii penale a magistratului, în lipsa oricăror alte indicii care să contureze existența unui raport juridic de drept penal, indicii care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Așa cum în mod corect a apreciat și procurorul în ordonanța atacată, Judecătorul de cameră preliminară constată că aspectele sesizate de petent referitoare la modul de instrumentare a dosarului penal prin care s-a dispus trimiterea petentului în judecată, nu constituie fapte de natură penală, ci reprezintă activități în exercitarea atribuțiilor de serviciu și aplicarea legii, susceptibile a fi cenzurate în procedurile prevăzute de C. proc. pen., respectiv în cameră preliminară, în cursul judecății pe fond și ulterior în căile de atac.

Astfel, nefiind reținută nicio încălcare a dispozițiilor legale și, în urma verificării actelor și lucrărilor dosarului, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi cercetați intimații nu există, ordonanța atacată este temeinică și legală, neexistând temeiuri pentru desființarea acesteia. Aspectele învederate de către petentul A. nu constituie date și indicii privind săvârșirea de către intimați a infracțiunilor reclamate, împrejurare care a determinat în mod just pronunțarea soluției de clasarea cauzei privind plângerea penală formulată, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. și represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) C. pen.

De principiu, criticile generale referitoare la modul de soluționare de către un magistrat a unor cauze penale nu pot face obiectul unei sesizări penale, întrucât activitatea desfășurată de magistrați urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăși o infracțiune. Legalitatea și temeinicia unei soluții dispuse este supusă căilor de atac.

Mai mult, pronunțarea unei hotărâri nu poate antrena răspunderea penală a magistraților, decât în măsura în care există probe că au fost interesați sau de rea-credință.

Pe de altă parte, este avut în vedere și principiul independenței de care se bucură orice magistrat în soluționarea cauzelor ce îi sunt repartizate, rezultând așadar că aspectele sesizate de petent, departe de a constitui aspecte de natură infracțională, reprezintă o normală exercitare a atribuțiilor de serviciu de către magistrații vizați în plângere.

În același sens sunt de menționat și considerațiile instanței supreme care, prin decizia nr. 3126 din 06.10.2008, a statuat că "instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt învestite, cât și textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunțarea unor soluții de către magistrați în urma activităților specifice de cercetare și potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu".

Pe linia aceleiași practici jurisprudențiale se impune a fi menționată și sentința penală nr. 157/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "în ceea ce privește activitatea magistraților, atribuțiile de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, în acord cu principiile de drept substanțial și procedural, eventualele erori apărute în acest proces [...] neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor."

Referindu-se la independența magistraților, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este suficient ca aparențele să arate o îndoială legitimă cu privire la independența magistraților pentru ca respectarea acestui principiu să fie contestat cu success (Causbell și Fell, Hotărârea din 28 iunie 1984, Sramek - Hotărârea din 22.10.1984, Belios contra Elveției, Hotărâre din 29.04.1988).

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluțiile propriei sale convingeri, formate pe baza unei analize logice, științifice și riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în solutionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credințe.

Soluțiile pronunțate de magistrat nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.

Analizarea modului în care s-a derulat cercetarea în prezenta cauză, observarea măsurilor dispuse în cauză, conduc la concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal, astfel încât criticile formulate de petent se privesc ca fiind neîntemeiate.

De aceea, se apreciază că, în mod corect s-a reținut prin ordonanța împotriva căreia s-a formulat plângere, că petentul nu invocă fapte și împrejurări care pot să conducă la desființarea soluției atacate, ci doar simple aprecieri cu privire la modul în care magistrații vizați și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentului și trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existența acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existența în materialitatea ei a infracțiunilor reclamate de petent. Pentru conturarea vinovăției penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistrații reclamați. În acest sens, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 631/2014 a statuat că trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) și caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabilește un model abstract al faptei, pentru a fi relevanțe din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.

Argumentele expuse de către petentul A. nu pot depăși limitele unor critici de legalitate și temeinicie a unor soluții pronunțate de către magistratul procuror în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. În afara expunerii unor percepții personale privind realitatea obiectivă ori a modului de interpretare a probelor ori raționamentului logico-juridic al magistratului învestit cu soluționarea cauzei, se apreciază că petentul nu a fost în măsură să poată oferi indicii clare ale conturării unor elemente subiective specifice intenției de a denatura adevărul judiciar de către magistrat, astfel încât ipoteza săvârșirii unor infracțiuni de serviciu sau de represiune nedreaptă nu poate fi susținută pe deplin.

Astfel, în lipsa conturării unor elemente factuale concrete care să susțină ipoteza petentului, se reține că acuzațiile acestuia nu se pot îndrepta către raționamentul logico-juridic pe care magistratul s-a bazat în soluționarea unei cauze, ci răspunderea acestuia va fi antrenată strict atunci când există indicii temeinice că a săvârșit o infracțiune în legătură cu cauza pe care a fost chemat să o soluționeze.

Ca atare, se apreciază că în cauză, procurorul a reținut în mod corect, din probele administrate, că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.., potrivit căruia "fapta nu există" și dat fiind conținutul concret al faptelor descrise în plângerea penală, mijloacele de probă administrate de procuror se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situația faptică reclamată și în raport de care s-a dispus soluția de clasare atacată.

Noțiunea de inexistență a faptei, în accepțiunea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., are în vedere atât situația în care fapta nu există în materialitatea ei (cu alte cuvinte nu s-a săvârșit o acțiune sau inacțiune care să producă modificări fizice în realitatea obiectivă), cât și ipoteza în care, chiar dacă s-ar aprecia că există o activitate faptică, aceasta nu are nicio legătură, nici măcar aparentă, cu conduita prevăzută ca element material al infracțiunii.

Așadar, în lipsa oricăror indicii care să contureze existența unui raport juridic de drept penal, simpla nemulțumire subiectivă a unei părți ori subiect procesual, față de o măsură sau o soluție dispusă într-o procedură judiciară ori administrativă, nu poate constitui temeiul angajării răspunderii penale a magistratului care a dispus-o.

În ceea ce privește critica petentului, vizând lipsa efectuării actelor de cercetare penală, art. 100 și art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea și interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludența și utilitatea unor mijloace de probă determinate.

De altfel, jurisprudența CEDO este unanimă în a aprecia că admisibilitatea probelor este de competența dreptului intern al statelor membre, că organele judiciare au toată libertatea de apreciere cu privire la mijloacele de probă, la concludenta și utilitatea acestora, că părțile unui proces nu au dreptul să obțină administrarea oricărei probe, ci doar să dezbată probele administrate de către organele judiciare, acestea din urmă având o marjă de apreciere largă pentru a verifica necesitatea și oportunitatea unei probe.

Prin urmare, ordonanța atacată este temeinică și legală, neexistând motive pentru desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror pentru a se completa urmărirea penală, așa cum a solicitat petentul A. prin plângerea de față, nefiind indicii privind existența în materialitatea lor a infracțiunilor reclamante de petent, în mod temeinic, în speță, procurorul apreciind că probele administrate în dosarul de urmărire penală nu confirmă faptele sesizate, sens în care în mod corect a fost reținută în cauză incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței de clasare din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, menținută prin ordonanța nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței de clasare din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, menținută prin ordonanța nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința camerei de consiliu, astăzi, 23 aprilie 2025.