ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 824/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021**, reclamanții A. și B., prin reprezentant legal, au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Administrația Străzilor București, Administrația Națională "Apele Române", Consiliul Județean Ilfov și Orașul Popești Leordeni la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 300.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de daune morale pentru reclamantul A., a sumei de 1.500 RON lunar, cu titlu de prestație periodică pentru minorul B., de la data producerii accidentului și până la majorat, a sumei de 600.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de daune morale pentru minorul B., precum și a dobânzii legale calculate de la data pronunțării și până la achitarea integrală a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 300.000 euro, în echivalentul în RON potrivit cursului BNR din ziua plății, actualizată cu indicele de inflație ia data plății, cu titlu de daune morale pentru reclamantul A., a sumei de 1.500 RON lunar, cu titlu de prestație periodică pentru minorul B., de la data producerii accidentului și până la majorat, a sumei de 600.000 euro, în echivalentul în RON potrivit cursului BNR din ziua plății, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de daune morale pentru minorul B., precum și a dobânzii legale calculate de la data pronunțării și până la achitarea integrală a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Municipiul București a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației Străzilor București.

Prin încheierea din 7 decembrie 2022, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2022 la dosarul nr. x/2021, în vederea judecării lor împreună.

Prin sentința civilă nr. 687 din 19 mai 2023,Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională "Apele Române", Orașul Popești Leordeni și Municipiul București, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Ilfov și Consiliul Local al Orașului Popești Leordeni, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără capacitate procesuală de folosință, a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Administrația Străzilor București, a obligat această pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 150.000 euro, în echivalent RON la data plății, potrivit cursului BNR, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de daune morale, să plătească reclamantului B. suma de 300.000 euro, în echivalent RON la data plății, potrivit cursului BNR, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de daune morale, precum și suma de 1.500 RON/lunar, începând cu 26.02.2016 și până la împlinirea vârstei de 18 ani, a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București.

Prin decizia civilă nr. 729A din 27 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți, a admis apelul formulat de pârâta Administrația Străzilor București și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta Administrația Străzilor București să plătească reclamantului A. suma de 75.000 euro, în echivalent RON la data plății la cursul BNR, actualizată cu indicele de inflație până la data plății, cu titlu de daune morale, precum și reclamantului B. suma de 150.000 euro, în aceleași condiții, cu titlu de daune morale, menținând, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 24 octombrie 2024, a declarat recurs pârâta Administrația Străzilor București, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 din C. civ., art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019, pct. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, Normativului AND 593/2012 și art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., sens în care a învederat, în sinteză, următoarele argumente:

În condițiile în care fapta ilicită invocată constă în omisiunea montării parapetelor de protecție pe sectorul de drum unde a avut loc accidentul rutier, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că administratorul sectorului respectiv de drum este Administrația Străzilor București, astfel că acesteia îi incumba obligația montării parapetelor, conform art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002. Prin urmare, instanța de apel i-a reținut, în mod nelegal, calitatea de autor al faptei ilicite.

Astfel, porțiunea de drum respectivă se afla dincolo de limitele teritoriale ale Municipiului București, trasate prin semne administrative distinctive (panouri ce indicau sfârșitul limitei Municipiului București și începutul limitei localității Popești-Leordeni). Potrivit pct. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, Administrația Străzilor București avea în administrare Splaiul Unirii, cu limitele de la "Piața Unirii" și până la "limita administrativă", fiind astfel ținută de limita prevăzută în mod distinct prin panouri/indicatoare montate de autoritățile publice și nerevenindu-i obligația de a verifica, pe baza documentațiilor cadastrale, care este această limită administrativă, cât timp exista montată o plăcuță de delimitare.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019, în condițiile în care Administrația Străzilor București nu avea atribuții legale privind identificarea, marcarea, actualizarea sau rectificarea limitelor dintre unitățile administrativ-teritoriale, aceste atribuții revenind Comisiei de delimitare.

De altfel, a sesizat Primăria Municipiului București-Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, prin adresa nr. x/12.12.2016, despre amplasarea greșită a plăcuței care delimitează limita administrativ-teritorială, iar instanța de apel trebuia să exercite un rol activ, potrivit art. 22 din C. proc. civ., pentru a stabili dacă marcajele de delimitare administrativ-teritorială au fost plasate corect la distanța de 5.720 m de la Podul Vitan-Bârzești, pe sensul de ieșire din Municipiul București, astfel cum rezultă din adresa din 25.07.2016 a Primăriei Municipiului București.

În condițiile în care autorități judiciare și organele de urmărire penală au reținut, pe baza propriilor acte și a panourilor de delimitare, că accidentul s-a produs pe teritoriul orașului Popești-Leordeni, nu i se putea pretinde să treacă peste limita administrativă instituită de autoritățile competente, necontestată până la acel moment. În consecință, obligațiile sale de administrare a sectorului de drum și de montare a parapetelor subzistă numai până la limita administrativă a Municipiului București, delimitată prin semne distincte.

În ceea ce privește obligația de a instala parapete de siguranță, în mod greșit, instanța de apel a reținut incidența Normativului AND 593/2012 și a dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, având în vedere că acestea nu instituie o obligație absolută de montare a parapetelor pe sectorul de drum în aliniament, unde viteza maximă admisă era de 50 km/h, ci se referă strict la sectoarele de drum aflate în curbă sau în aliniament, unde limita de viteză este mai mare de 60 km/h. Obligația de administrare și instalare a dispozitivelor de siguranță apare numai după adoptarea unei strategii rutiere la nivelul Comisiei de circulație și avizarea acesteia de către poliția rutieră. În lipsa unor astfel de avize și strategii, nu îi revenea obligația de a monta parapete de siguranță de un anumit tip.

Instanța de apel a reținut incidența în cauză a Normativului AND 593/2012, apreciind că, potrivit Anexei 2A pct. b, liniuța a 6-a, "pentru drumuri amplasate în lungul unor râuri sau lacuri se vor avea în vedere dispozițiile art. 41". Din examinarea Normativului AND 593/2012 nu rezultă existența unei obligații exprese de montare a parapetelor; la pag. 39, în nota anexă a Tabelului 6, se precizează că "pentru drumurile situate în lungul unei ape sau căi ferate se vor vedea prevederile art. 41, respectiv 42". Din același tabel reiese că aceste norme se aplică strict sectoarelor de drum aflate în curbă ori, pentru aliniamente, celor unde limita de viteză este mai mare de 60 km/h. Cum sectorul de drum pe care s-a produs accidentul era în aliniament și avea limită de viteză de 50 km/h, nu exista obligația de montare a parapetelor de siguranță.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut, în mod greșit, legătura de cauzalitate dintre lipsa parapetului și prejudiciul reprezentat de decesul victimei, în condițiile în care accidentul putea fi evitat dacă victima ar fi avut o conduită preventivă și ar fi respectat prevederile art. 35 și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, atât în dosarul de urmărire penală nr. 1188/P/2016, prin raportul de expertiză tehnică auto, cât și prin sentința nr. 441 din 23 iunie 2021 a Judecătoriei Cornetu, s-a concluzionat că producerea accidentului a fost determinată de conducătorul auto, care a efectuat o manevră intempestivă de viraj la stânga, încălcând dispozițiile art. 35 alin. (1) și ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002. Analiza instanței de apel este eronată, întrucât nu este îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și decesul victimei. Chiar și în absența parapetului, accidentul ar fi putut fi evitat printr-o conduită preventivă și conformă legii, aspect reținut ca o concluzie tehnică de specialitate care ar fi împiedicat producerea evenimentului, astfel încât omisiunea sa nu a avut rol cauzal.

Dacă ar fi aplicat corect dispozițiile art. 1.357 din C. civ., instanța de apel trebuia să rețină că existența unei fapte ilicite și chiar a vinovăției nu este suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în lipsa legăturii de cauzalitate între pretinsa omisiune și prejudiciul constând în decesul victimei.

Totodată, decizia recurată încalcă prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., privind autoritatea hotărârii penale în procesul civil, în condițiile în care, prin Ordonanța din 08.03.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu în dosarul penal nr. x/2016, s-a reținut că accidentul s-a produs exclusiv datorită atitudinii conducătoarei auto, fiind dispusă clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă.

4.2. Împotriva deciziei, la 24 octombrie 2024, au declarat recurs și reclamanții, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care au învederat următoarele:

Motivarea soluției este superficială și cuprinde aprecieri teoretice referitoare la raportul de cauzalitate în producerea rezultatului vătămător, instanța de apel referindu-se atât la teoria echivalenței condițiilor, cât și la teoria unității indivizibile dintre cauză și condiții. Instanța de apel era obligată să procedeze la un examen efectiv și consistent al mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt și în identificarea soluției ce urmează să fie pronunțată; or, instanța de apel a stabilit, contrar probatoriului administrat, că decesul victimei are, în antecedența sa cauzală, atât fapta acesteia, cât și inacțiunea pârâtei Administrația Străzilor București, reducând la jumătate cuantumul daunelor morale acordate de către judecătorul fondului.

Instanța de apel s-a limitat la a indica pur formal că există o culpă egală de 50% a victimei, prin efectuarea unei manevre intempestive și pierderea controlului autoturismului, fără să arate motivele de fapt și de drept pentru care a stabilit această culpă egală și fără să analizeze dispozițiile art. 1.371 din C. civ.

Decizia recurată conține și motive contradictorii, întrucât la pagina 27, ultimul paragraf, instanța de apel reține că, din raportul medico-legal de necropsie nr. A3/J/54/2016, rezultă că moartea victimei s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute consecutivă asfixiei mecanice prin submersie în apă (înecare), iar din raportul de expertiză tehnico-auto întocmit în dosarul penal rezultă că, dacă parapetul de siguranță ar fi fost montat, autoturismul condus de victimă ar fi fost redirecționat pe drum, accidentul soldându-se doar cu avarii minore și cu 1-2 zile de îngrijiri medicale (aspect menționat și în raportul de necropsie), fiind clar stabilit că înecarea conducătorului auto a avut drept cauză unică starea tehnică necorespunzătoare a drumului public.

Recurenții-reclamanți au mai invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1.371 din C. civ. referitor la culpa comună, precum și a deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raționamentul instanței de apel, prin care stabilește, pur formal, culpa victimei de 50%, este eronat și nesocotește dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.. Astfel, prin încheierea nr. 441/23.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Cornetu a reținut că administratorul drumului avea obligația de a monta parapete, iar existența acestora ar fi împiedicat producerea decesului. Ca atare, instanța de apel a stabilit, în mod nelegal, că atât fapta victimei, cât și omisiunea montării parapetelor au valoare cauzală egală.

Intimata-pârâtă Administrația Străzilor București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul formulat de pârâtă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, sub un prim aspect, că, atunci când i-a reținut calitatea de autor al faptei ilicite, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008 și ale art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019.

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Potrivit art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, "în cazul producerii unui eveniment rutier, ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, precum și a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ, contravențional, civil sau penal, în condițiile legii". În aplicarea acestor dispoziții legale, instanțele de fond au avut a stabili care este administratorul drumului public pe care a avut loc accidentul rutier, întrucât acestuia îi incumba obligația de a monta parapete de protecție.

Înalta Curte constată că, astfel cum a fost argumentată, critica în discuție nu evidențiază interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci tinde la reevaluarea unui aspect de fapt (poziția hotarului administrativ), ce a fost stabilit de instanța de apel, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Astfel, împrejurarea că artera de circulație Splaiul Unirii se află în proprietatea Municipiului București și administrarea recurentei-pârâte rezultă din cuprinsul cărții funciară nr. x, iar acest aspect nu a fost contestat în cauză.

Instanța de apel a valorificat probator adresa nr. x/25.07.2016, emisă de către Primăria Municipiului București-Direcția Patrimoniu-Serviciul Cadastru, prin care se atestă că limita administrativ-teritorială reiese din documentația cadastrală aferentă arterei de circulație ce poartă denumirea Splaiul Unirii și din informațiile aflate pe site-ul x.

Din moment ce art. 267 din Anexa nr. 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008 prevede că recurenta-pârâtă are în administrare Splaiul Unirii, cu limitele de la Piața Unirii și până la limita administrativă, instanța de apel a reținut că această autoritate publică avea obligația de a verifica, pe baza documentațiilor cadastrale, care este limita administrativă, întrucât faptul că pe sectorul de drum era amplasat un panou care indica sfârșitul limitei administrative a Municipiului București și începutul limitei administrative a orașului Popești-Leordeni nu poate conduce la concluzia că tronsonul de drum pe care s-a produs evenimentul rutier nu era în administrarea recurentei-pârâte, din moment ce evidențele cadastrale atestă că tronsonul de drum se afla în proprietatea Municipiului București și în administrarea recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă a învederat că, la data accidentului rutier, porțiunea de drum se afla dincolo de limitele teritoriale ale Municipiului București, trasate prin semne administrative distinctive (panou/indicator).

Însă, această susținere vizează, în realitate, netemeinicia deciziei recurate și nu poate fi analizată, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și reevaluarea situației de fapt. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs verifică doar modalitatea în care au fost interpretate și aplicate normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite de către instanța de apel.

Prin urmare, chiar dacă susține, în mod formal, că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, recurenta-pârâtă nu argumentează această critică prin relevarea unor chestiuni de drept, ci a unor aspecte de fapt, care nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs.

Susținerea recurentei-pârâte, în sensul că era ținută de limita administrativă, prevăzută, în mod distinct, prin panouri/indicatoare montate de către autoritățile publice competente, este contrazisă de dispozițiile art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit cărora:

"(2) Materializarea limitelor unităților administrativ-teritoriale stabilite, potrivit legii, se efectuează de către Comisia de delimitare, numită prin ordin al prefectului, constituită în condițiile legii cadastrului și publicității imobiliare. Comisia are atribuții legale cu privire la identificarea, marcarea, actualizarea sau rectificarea limitelor dintre unitățile administrativ-teritoriale, precum și cu privire la punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești prin care se dispune cu privire la limitele dintre unitățile administrativ-teritoriale.(3) Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, prin instituțiile sale subordonate, gestionează din punct de vedere tehnic reprezentarea grafică a limitelor unităților administrativ- teritoriale determinate prin măsurători și are obligația ca, ulterior transmiterii de către comisia prevăzută la alin. (2) a acestor limite, să le introducă în sistemul integrat de cadastru și carte funciară și să le afișeze pe geoportalul INSPIRE, pentru a fi utilizate în activitatea autorităților și instituțiilor publice centrale și locale".

Prin raportare la aceste dispoziții legale, pe care chiar recurenta-pârâtă le-a indicat în memoriul de recurs, materializarea limitelor administrativ-teritoriale nu este reprezentată de montarea unor panouri, ci este introdusă în sistemul integrat de cadastru carte funciară și afișată pe geoportalul INSPIRE al României, pentru a fi utilizate în activitatea autorităților și instituțiilor publice centrale și locale.

În considerarea celor expuse, rezultă că existența unui panou/indicator pe acest tronson de drum nu are nicio relevanță asupra determinării limitelor administrative, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte, în sensul că, potrivit art. 22 din C. proc. civ., instanța de apel trebuia să lămurească, pe bază de probe certe, dacă marcajele/panourile de delimitarea a orașului Popești-Leordeni au fost plasate în mod corect la distanța de 5.720 metri liniari de la Podul Vitan Bârzești, pe sensul de ieșire din Municipiul București.

Nu poate fi primită nici aserțiunea recurentei-pârâte că tronsonul de drum nu se afla în administrarea sa, de vreme ce Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu și Judecătoria Cornetu au apreciat că sunt competente. După cum corect a observat instanța de apel, faptul că aceste autorități nu și-au verificat competența teritorială pentru instrumentarea și soluționarea dosarului penal, nu poate prezenta relevanță din perspectiva invocată de către recurenta-pârâtă, cu atât mai mult în condițiile în care, fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă, instanțele de fond au trebuit să stabilească, pe baza probatoriului administrat, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, ceea ce implică, printre altele, identificarea administratorului tronsonului de drum unde s-a produs accidentul rutier.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susținut că, atunci când a reținut că avea obligația de a monta parapete pe segmentul de drum unde s-a produs accidentul rutier, instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 și ale Normativului AND 593/2012. În acest sens, recurenta-pârâtă a argumentat că, potrivit Normativului AND 593/2012, parapetele sunt necesare doar pentru sectoarele de drum aflate în curbă sau în aliniament cu limită de viteză de peste 60 km/h, precum și că obligația administratorului drumului public de a monta parapete se naște doar după adoptarea, de către Comisia Tehnică de Circulație, a unei strategii avizate de Poliția Rutieră, care să stabilească necesitatea unor indicatoare, marcaje sau parapete pe un anumit sector de drum.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Pe de o parte, este nefondată susținerea recurentei-pârâte, în sensul că nu exista obligația de montare a parapetelor de siguranță, din moment ce sectorul de drum pe care s-a produs accidentul rutier era în aliniament și prevedea o viteză maximă de 50 km/h, iar tabelul 6 se referă la sectoarele de drum aflate în curbă sau cele în aliniament unde limita de viteză este mai mare de 60 km/h.

După cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, viteza menționată în tabelul 6 din Normativul AND 593/2012 nu reprezintă viteza de rulare, ci viteza de proiectare; or, în timp ce viteza de deplasare este reprezentată de limita maximă de viteză, stabilită de O.U.G. nr. 195/2002, cu care se poate circula pe anumite sectoare de drum, viteza de proiectare, la care se referă Normativul 593/2012, este viteza maximă ce trebuie asigurată unui autoturism în punctele cele mai dificile ale traseului, astfel încât circulația să se desfășoare în condiții de maximă siguranță și confort, fiind prevăzute mai multe categorii de viteze de proiectare, în funcție de clasa tehnică a drumului și de condițiile de relief. Ca urmare, limita maximă legală de deplasare pe sectorul de drum respectiv nu are niciun fel de relevanță în aprecierea existenței obligației de a monta parapetele de protecție.

Pe de altă parte, este nefondată și susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia obligația administratorului drumului public de a monta parapete se naște doar după adoptarea, de către Comisia Tehnică de Circulație, a unei strategii avizate de Poliția Rutieră, care să stabilească necesitatea unor parapete pe un anumit drum.

Conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, "administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competentelor ce îi revin, cu avizul poliției rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, și să le mențină în stare corespunzătoare", iar, potrivit alin. (9) al aceluiași articol, "în scopul asigurării desfășurării în condiții de siguranță a circulației pe drumurile publice, poliția rutieră poate solicita administratorului drumului public executarea sau desființarea de amenajări rutiere".

Potrivit art. 8 din H.G. nr. 1391/2006:

"(1) Lucrările în zona drumului public se execută, în condițiile stabilite prin autorizație, de administratorul drumului, cu avizul poliției rutiere. (2) Executantul de lucrări în zona drumului public este obligat să realizeze amenajările rutiere aprobate în proiect, pentru a permite circulația în siguranță a participanților la trafic. (3) Când lucrările se efectuează pe trotuar și împiedică circulația pe acesta, executantul lucrărilor este obligat să construiască pasaje pentru pietoni, separate de partea carosabilă și protejate corespunzător. (4) Executantul lucrărilor este obligat ca, la terminarea acestora, să aducă drumul la starea inițială sau la cea stabilită prin proiect. (5) Administratorul drumului public sau al căii ferate este obligat să verifice și să recepționeze lucrările executate în zona drumului public numai dacă acestea corespund normelor de calitate prevăzute de lege și avizelor obținute anterior începerii lucrărilor".

Instanța de apel a interpretat, în mod corect, aceste dispoziții legale, reținând că administratorul drumului solicită avizul poliției rutiere pentru efectuarea unor lucrări în zona drumului public, iar nu invers, cum susține recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește rolul Comisiei Tehnice circulație, instanța de apel, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, a reținut că acesta este de avizare a solicitărilor adresate de către administratorul drumului, iar nu de elaborare a unor strategii. Lipsa unui aviz sau a unei dispoziții de montare a parapetelor nu exonerează administratorul, ci îi impune diligența de a obține avizul, atunci când riscurile existente o reclamă (cum este situația unui drum ce mărginește albia râului).

În acest context, instanța de apel a subliniat faptul că pârâta Administrația Străzilor București nu a indicat un temei legal care să condiționeze îndeplinirea obligațiilor de siguranță de parcurgerea unei etape prealabile de strategie, precum și faptul că susținerile acesteia sunt infirmate de conduita ulterioară producerii accidentului rutier, când a procedat la montarea parapetelor pe sectorul de drum respectiv, ceea ce relevă recunoașterea necesității acestor dispozitive de protecție.

În consecință, instanța de apel a reținut, în mod legal, săvârșirea de către pârâtă a faptei ilicite constând în omisiunea montării parapetelui de protecție pe marginea râului Dâmbovița, pe sectorul de drum unde a avut loc accidentul rutier, interpretând și aplicând, în mod corect, dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, ale art. 102 din O.U.G. nr. 57/2019, ale pct. 267 din Anexa 1 la H.C.G.M.B. nr. 254/2008, precum și prevederile relevante ale Normativului AND 593/2012.

Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut greșit legătura de cauzalitate dintre lipsa parapetelui și prejudiciul reprezentat de decesul victimei, învederând că accidentul putea fi evitat dacă victima ar fi avut o conduită preventivă și ar fi respectat prevederile art. 35 și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici de recurs.

Potrivit art. 1.357 și urm. din C. civ., răspunderea civilă delictuală presupune existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției autorului, urmând a fi înlăturată doar dacă prejudiciul este cauzat exclusiv de o cauză străină, inclusiv fapta victimei.

Prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză, instanța de apel a reținut că ieșirea autoturismului de pe carosabil s-a datorat exclusiv culpei conducătorului auto, însă rezultatul vătămător (înecul, soldat cu decesul victimei) s-a produs exclusiv din culpa administratorului drumului public, care nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002. În acest context factual, instanța de apel a apreciat că raportul de cauzalitate în producerea rezultatului vătămător este complex, în sensul că fapta victimei reprezintă cauza proximă producerii acestuia și, în egală măsură, o condiție absolut necesară în lanțul cauzal, dar trebuie privită conjugat cu fapta recurentei-pârâte, care, la rândul său, configurează o condiție sine qua non pentru producerea rezultatului.

Având a stabili raportul de cauzalitate, instanța de apel a aplicat teoria echivalenței condițiilor și teoria unității indivizibile dintre cauză și condiții, reținând, pe baza probatoriului administrat, că atât conduita victimei, cât și omisiunea administratorului drumului de respetare a obligațiilor prevăzute de art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 au concurat la producerea rezultatului vătămător.

Potrivit sistemului echivalenței condițiilor, pentru a se determina faptul cauzal dintr-un complex de fapte și împrejurări, se impune identificarea tuturor faptelor și împrejurărilor ce au fost indispensabile pentru producerea prejudiciului, acestea urmând a fi reținute drept cauze cu valoare cauzală egală, adică echivalente. De asemenea, conform teoriei unității indivizibile dintre cauză și condiții, fenomenul cauză nu acționează singur și izolat, ci în anumite condiții externe, ce înlesnesc nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i rezultatele negative, astfel că împrejurărilor identificate, care concură la producerea prejudiciului ca un tot unitar, trebuie să li se recunoască eficiența cauzală, ca elemente ale unui complex cauzal.

Instanța de apel a aplicat, în mod corect, aceste teorii juridice, atunci când a reținut, pe de o parte, faptul că, în lipsa acțiunii victimei (viraj intempestiv la stânga), nu exista posibilitatea de a se genera urmarea produsă, iar, pe de altă parte, faptul că nu exista posibilitate de a se genera urmarea produsă dacă recurenta-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligația legală de a monta parapete de protecție, chiar și în prezența acțiunii victimei. În acest sens, instanța de apel a reținut că, potrivit raportului de expertiză tehnică, în prezența unui parapet, vehiculul ar fi fost oprit sau redirecționat pe carosabil, iar urmările ar fi fost minore, în timp ce lipsa dispozitivului de protecție a permis căderea în apă și decesul victimei, prin înecare.

În acest context, este corectă concluzia instanței de apel, potrivit căreia rezultatul păgubitor (decesul victimei) are, în antecedența sa cauzală, atât acțiunea acesteia, cât și inacțiunea recurentei-pârâte, întrucât rezultatul vătămător nu s-ar fi putut realiza în lipsa oricăreia dintre ele, astfel că nu se poate reține culpa exclusivă a victimei sau că fapta acesteia este cauza principală și determinată a accidentului, cum, în mod nejustificat, se susține prin memoriul de recurs.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel ar fi nesocotit prevederile art. 28 din C. proc. pen.

Aceasta, întrucât ordonanța de clasare, dată de procuror în dosarul penal nr. x/2016, nu echivalează cu o hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu are autoritate de lucru judecat. În acest sens, este de observat că art. 28 din C. proc. pen. se referă explicit la hotărârea definitivă a instanței penale, dispunând că aceasta are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Faptul că soluția poate fi confirmată de judecător, prin respingerea plângerii formulate în condițiile art. 341 din C. proc. pen., nu transformă ordonanța de clasare într-o hotărâre judecătorească definitivă. În plus, clasarea se dispune în faza de urmărire penală și nu implică stabilirea vinovăției printr-un proces contradictoriu în fața instanței, motiv pentru care o ordonanță a procurorului nu poate fi invocată ca o hotărâre definitivă, care să se impună instanței civile cu autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a realizat propria analiză a condițiilor răspunderii delictuale și, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.357 și urm. din C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte.

Examinând recursul formulat de către reclamanți, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că motivarea deciziei recurate este superficială, întrucât instanța de apel nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt, și a stabilit, contrar probatoriului administrat, că decesul victimei are, în antecedența sa cauzală, atât fapta acesteia, cât și inacțiunea pârâtei, limitându-se a indica formal că există o culpă egală, fără să arate motivele de fapt și de drept.

Totodată, recurenții-reclamanți au arătat că decizia recurată conține motive contradictorii, întrucât la pagina 27, ultimul paragraf, instanța de apel reține atât concluzia raportului medico-legal de necropsie nr. A3/J/54/2016, cât și concluziile raportului de expertiză tehnico-auto întocmit în dosarul penal.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un element esențial, ce se constituie într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele prezentate pe larg la paginile 20-30 ale deciziei recurate, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția.

Astfel, se constată că instanța de apel a expus cadrul de fapt relevant, pe care l-a stabilit în urma coroborării și interpretării mijloacelor de probă administrate în cauză, a identificat normele de drept material incidente și le-a aplicat situației de fapt și, în mod special, a argumentat soluția de reducere a daunelor morale acordate de prima instanță, și anume prin reținerea culpei concurente a victimei și a administratorul drumului, în proporție egală. Faptul că instanța de apel a prezentat teoriile echivalenței condițiilor și unității dintre cauză și condiții nu transformă motivarea într-una "pur teoretică", cum, în mod nejustificat, susțin recurenții-reclamanți.

De asemenea, motivarea deciziei recurate este logică și coerentă, iar faptul că, în urma probelor administrate, instanța de apel a reținut culpa comună a victimei și a administratorul drumului nu echivalează cu o motivare contradictorie.

Sub acest ultim aspect, nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți, întrucât raportul medico-legal de necropsie nr. A3/J/54/2016 stabilește cauza medico-biologică a morții (asfixie prin submersie/înec), în timp ce expertiza tehnico-auto efectuată în cadrul dosarului penal evaluează dinamica producerii accidentului rutier și consecințele absenței parapetelor. Aceste constatări nu sunt incompatibile, întrucât operează pe planuri diferite (medical și tehnic).

Recurenții-reclamanți au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1.371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a dispozițiilor art. 28 din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Conform prevederilor art. 1.371 din C. civ.:

"(1) În cazul în care victima a contribuit, cu intenție sau din culpă, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă".

Prin decizia nr. 12 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș și a stabilit că "dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă".

Se constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând motivat, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, culpa comună a victimei și a administratorului drumului, în proporție egală, la producerea rezultatului.

Or, a verifica dacă ponderea culpei a fost corect stabilită de instanța de apel presupune reevaluarea mijloacelor de probă și a situației de fapt, ceea ce excede competenței legale a instanței de recurs. Reținerea unei culpe comune și a unui raport egal de contribuție la producerea rezultatului se înscrie în marja de apreciere a instanței de apel, în funcție de mijloacele de probă administrate, neputând face obiectul controlului de legalitate, specific căii extraordinare de atac a recursului.

Referitor la criticile recurenților-reclamanți privind greșita reținere a culpei comune și nesocotirea prevederilor art. 28 din C. proc. civ., sunt valabile considerentele prezentate supra, cu ocazia analizei recursului pârâtei.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură, astfel cum au fost argumentate de către recurenți, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate. Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de către reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A., și de către pârâta Administrația Străzilor București împotriva deciziei civile nr. 729A din 27 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2025.