ÎCCJ, decizie (scj.ro #230775)

Conflict negativ de competență. Contestație împotriva deciziei de concediere emise de societate, prin lichidatorul judiciar, pentru nerespectarea termenului de preaviz. Calificarea acțiunii ca litigiu de muncă, iar nu ca o cerere aferentă procedurii insolvenței. Necompetența judecătorului sindic

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței

Index alfabetic: Conflict negativ

Litigiu de muncă

Insolvență

Competență teritorială

C. proc. civ., art. 133 pct. 2 teza I, art. 135 alin. (4)

C. muncii, art. 269 alin. (2)

Legea nr. 448/2006, art. 83 alin. (1) lit. e)

Legea nr. 85/2014, art. 41 alin. (1), art. 45 alin. (2)

Contestația împotriva deciziei de concediere emise de societate, prin lichidatorul judiciar, pentru nerespectarea termenului de preaviz de 30 de zile prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006 și indicarea eronată în preaviz a temeiului juridic, are natura unui litigiu în materia dreptului muncii, iar nu a unei acțiuni date de lege în competența judecătorului sindic.

Procedura insolvenței este o procedură specială și colectivă, prin care se urmărește acoperirea datoriilor debitorului insolvent față de creditorii săi, desfășurată într-o succesiune de acte și operațiuni strict determinate de lege, a căror finalitate este prestabilită.

Legiuitorul limitează atribuțiile judecătorului-sindic la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 și are în vedere tocmai controlul tuturor operațiunilor și actelor săvârșite de către administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitori și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și litigiile care au legătură directă cu procedura concursuală.

Soluția aleasă de legiuitor este restrictivă, în sensul că judecătorul sindic nu are atribuții în soluționarea unor cereri ori acțiuni ce excedează procedurii insolvenței, cum ar fi acțiuni în constatarea nulității unor acte în temeiul dreptului muncii și altele asemenea, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres în dispozițiile Legii nr. 85/2014.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1173 din 16 septembrie 2025

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secția I civilă, la data de 25 octombrie 2023, sub nr. x/110/2023

, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. Asigurare-Reasigurare S.A. – prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., a solicitat anularea deciziei din 30.08.2023 privind încetarea contractului individual de muncă nr. 445/13.12.2017, precum și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, dacă ar fi continuat să execute contractul individual de muncă, respectiv bonurile de masă, bonusurile pentru sărbătorile legale, premiile de vacanță, prime care s-au acordat salariaților rămași în funcție ș.a.; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Codului Muncii, ale Legii dialogului social și Legii nr. 448/2006.

La data de 10.01.2024, contestatorul a formulat cerere completatoare, solicitând și repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere.

Prin

sentința civilă nr. 930/2024 din 17 decembrie 2024,

pronunțată în dosarul nr. x/110/2023, Tribunalul Bacău, Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, dispunând declinarea competenței de soluționare a cererii având ca obiect contestație decizie de concediere, formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. Asigurare-Reasigurare S.A. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L.- practician în insolvență, în favoarea Tribunalului București.

În motivare, s-a reținut, în esență, că, în fapt, decizia privind încetarea contractului individual de muncă înregistrat cu nr. 445/13.12.2017 a fost emisă de lichidatorul judiciar, desemnat potrivit sentinței civile nr. 2920/09.06.2023 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a civilă.

În drept, s-au reținut prevederile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și ale art. 59 alin. (5)-(7) din aceeași lege și, întrucât decizia de încetare a contractului de muncă este o măsură luată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere existența pe rolul Secției a VII-a civilă a dosarului nr. x/3/2023, prin care s-a dispus intrarea în insolvență a societății pârâte.

Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale

, la 05 februarie 2025, sub același număr de dosar, care a dispus înaintarea acestuia, pe cale administrativă, Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, unde a fost înregistrat la data de 19 martie 2025, sub număr de dosar x/110/2023*.

Prin

sentința civilă nr. 3441 din 16 iunie 2025,

Tribunalul București, Secția a VII-a civilă

, constatând că Tribunalul Bacău este competent material să soluționeze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța, pornind de la prevederile art. 123 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, art. 59 alin. (5) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a reținut, în esență, că acțiunea promovată în prezenta cauză ce are ca obiect contestația împotriva deciziei de concediere, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 448/2006 și Legii nr. 53/2003, iar nu pe Legea nr. 85/2014 și nu se încadrează în sfera acțiunilor pentru care s-a stabilit competența specială a judecătorului sindic.

Contestatorul își întemeiază în esență acțiunea pe dispozițiile Codului muncii.

Cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe nicio dispoziție a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

De altfel, s-a reținut că din simpla examinare a motivelor de fapt și de drept invocate, rezultă că acțiunea nu este una prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/2014, fiind reglementată de dispozițiile Codului muncii, pe care contestatorul însuși se întemeiază.

S-a mai reținut că, într-adevăr, emiterea deciziei de concediere este un act ce aparține lichidatorului judiciar, însă acest lucru se datorează faptului că, ulterior deschiderii procedurii falimentului, acesta reprezintă debitoarea în mod legal.

Cu toate acestea, a apreciat judecătorul-sindic faptul că această măsură nu este una ce poate fi supusă cenzurii în temeiul art. 59 din lege.

În acest sens, a apreciat că acesta este un litigiu specific raporturilor de muncă, iar faptul că pe durata falimentului debitoarea este reprezentată de lichidatorul judiciar nu este o circumstanță aptă de a schimba această natură.

Astfel, a reținut că, din interpretarea coroborată a art. 59 și a art. 45 din Legea nr. 85/2014, pe calea contestației prevăzute de art. 59 alin. (5) din lege pot fi criticate aspecte ce țin exclusiv de incidența unor aspecte reglementate de Legea nr. 85/2014, așa cum sunt, de exemplu, modul în care practicianul și-a îndeplinit atribuțiile, cum a justificat cheltuielile efectuate, maniera de soluționare a cererilor ce i-au fost adresate, etc.

Pe de altă parte, controlul judecătorului-sindic se raportează numai la aspectele de legalitate.

În concluzie, a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant nu se referă la controlul judecătoresc al judecătorului-sindic și nici la procesele de natură juridică aferente procedurii insolvenței, ci este o acțiune grefată pe raportul de muncă dintre reclamant și debitoare, devenind astfel incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003.

În aceste condiții, a considerat că prezenta cauză este un litigiu de muncă, așa încât, competența de soluționare revine Tribunalului Bacău, Secția I civilă, iar în ceea ce privește petitele subsidiare, privind obligarea debitoarei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate și cu celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat, instanța a reținut incidența art. 123 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ. va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, Secția I civilă, pentru următoarele considerente:

În cauză, contestatorul A. a învestit instanța cu o contestație împotriva deciziei de concediere din 30.08.2023, emisă de intimata B. Asigurare-Reasigurare S.A. – prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., privind încetarea contractului său individual de muncă înregistrat cu nr. 445/13.12.2017, solicitând anularea acestei decizii, precum și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri și repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere.

Motivând în fapt acțiunea, contestatorul a arătat, în esență, că decizia este nelegală, întrucât nu s-a respectat termenul de preaviz de 30 de zile prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006, iar temeiul juridic indicat în preaviz este eronat, totodată, arătând că desființarea posturilor s-a realizat în mod arbitrar și că nu i s-au plătit drepturile salariale în totalitate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că instanța a fost sesizată cu un veritabil litigiu de muncă, întemeiat pe motive prevăzute de Legea nr. 448/2006, Codul Muncii și Legea dialogului social, astfel cum, de altfel, și însuși contestatorul l-a întemeiat în drept.

Înalta Curte reține că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context, trebuie menționat că, așa cum judicios a reținut Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, chiar dacă decizia de concediere contestată a fost emisă de intimată pe parcursul procedurii insolvenței acesteia, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage automat competența judecătorului sindic, ale cărui atribuții sunt reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenței este o procedură specială și colectivă, prin care se urmărește acoperirea datoriilor debitorului insolvent față de creditorii săi, desfășurată într-o succesiune de acte și operațiuni strict determinate de lege, a căror finalitate este prestabilită.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență are ca scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, legiuitorul urmărind concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competența exclusivă a judecătorului-sindic desemnat în procedura insolvenței debitoarei. Asigurarea judecării în mod unitar de către judecătorul-sindic a tuturor cererilor îndreptate împotriva debitorului, ce pot afecta patrimoniul acestuia, este unul dintre obiectivele avute în vedere de Legea insolvenței.

Importanța și specificul procedurii insolvenței determină instituirea unor reguli de competență, care sunt diferite de cele ale dreptului comun. În acest sens, conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, competența exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-sindic.

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, modificată, atribuțiile judecătorului-sindic privesc controlul judecătoresc al activității administratorului/lichidatorului judiciar, precum și procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, reglementarea de la alin. (1) nefiind una exhaustivă - „Principalele atribuții ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentului capitol, sunt (...)”.

Prin sintagma „

procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței

” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.

Prin urmare, din conținutul acestor reglementări reiese că legiuitorul limitează atribuțiile judecătorului-sindic la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 și are în vedere tocmai controlul tuturor operațiunilor și actelor săvârșite de către administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitori și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și litigiile care au legătură directă cu procedura concursuală.

Pornind de la toate aceste considerente teoretice, deși este adevărat că actul a cărui nulitate se solicită a se constata a fost emis de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței intimatei, ce face obiectul dosarului nr. x/3/2023, aflat pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, Înalta Curte reține că această împrejurare nu este de natură a atrage competența judecătorului sindic în soluționarea acțiunii, dispozițiile Legii speciale nr. 85/2014 nefiind aplicabile litigiului de față.

Astfel, odată ce contestatorul invocă nulitatea deciziei de concediere prezentând doar argumente ce pun în discuție respectarea regulilor privind termenul de preaviz de 30 de zile, prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006, ori temeiul juridic indicat în preaviz, totodată, arătând că desființarea posturilor s-a realizat în mod arbitrar și că nu i s-au plătit drepturile salariale în totalitate, deci, fără a ataca expres sau implicit măsura dispusă de lichidatorul judiciar în cadrul dosarului de insolvență nr. x/3/2023 și fără a invoca motive de nulitate fundamentate pe încălcarea prevederilor legii insolvenței, este fără îndoială faptul că cererea sa are natura unui litigiu în materia dreptului muncii, iar nu a unei acțiuni date de lege în competența judecătorului sindic.

Soluția aleasă de legiuitor este restrictivă, în sensul că judecătorul sindic nu are atribuții în soluționarea unor cereri ori acțiuni ce excedează procedurii insolvenței, cum ar fi acțiuni în constatarea nulității unor acte în temeiul dreptului muncii și altele asemenea, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres în dispozițiile Legii nr. 85/2014.

În considerarea tuturor celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., văzând și dispozițiile 269 alin. (2) C. muncii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, Secția I civilă.